Decizia nr. 6737/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 118/2018 a Curții de Apel Craiova

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 118/2018 din 27 februarie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte cererea de chemare formulată de reclamanta Societatea Uzina Mecanică Sadu S.A. - Filiala a CN Romarm S.A., în contradictoriu cu pârâții M.F.P - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor și D.G.R.F.P. Craiova - Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul de Inspecție Economico - Financiară Compartimentul Gorj și s-a anulat în parte dispoziția obligatorie CV 3443/07.10.2015 și decizia 85/P/28.11.2016 în ceea ce privește următoarele măsuri: nr. 5 și 6 în ceea ce îl privește pe numitul A. și nr. 7, 8, 10 și 13, fiind menținute în rest actele contestate. S-a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul B.. 1.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Societatea Uzina Mecanică Sadu S.A. - Filiala CN Romarm S.A., criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., cu privire la soluțiile pronunțate pentru următoarele măsuri din Dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015: - măsura nr. 5 din Dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.201S în ceea ce privește recuperarea cheltuielilor de transport suportate de societate în sumă de 12.261 RON, de la directorul tehnic și de producție B., - măsura nr. 6 din Dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015 în ceea ce privește recuperarea cheltuielilor de transport suportate de către societate pentru perioada 01.01.2015 - până în prezent (data încheierii controlului, respectiv 29.09.2015), de la directorul tehnic și de producție B., - măsurile nr. 11, 12, 24, 26 și 27 din Dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015 integral. În susținerea recursului au fost indicate următoarele argumente: 1. Referitor la măsura nr. 5 din dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, dispozițiile art. 41 din Anexa la H.G. nr. 1860/2006 nu sunt aplicabile directorului tehnic și de producție, pentru cursele dus/întors făcute în interesul directorul general A. unității la hotel (locul de cazare al directorului general). 2. În ceea ce privește măsura nr. 6 din dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, s-a apreciat că sunt aplicabile aceleași argumente expuse anterior, pentru măsura nr. 5. 3. În ceea ce privește măsura nr. 11 din dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, nelegalitatea măsurii rezultă din neluarea în considerare a conținutului contractelor de mandat, respectiv contractului de mandat nr. x/10.09.2014 încheiat între fostul director general A. cu conducerea unității (art. 4.1.1.); nefiind aplicabile dispozițiile art. 41 din Anexa la H.G. nr. 1860/2006. Referitor la susținerile pârâtelor în sensul că ordinul de deplasare în baza căruia a fost decontată suma de 379 RON nu avea înscrise mențiunile prevăzute de O.M.F.P. nr. 3512/2008, s-a apreciat că acestea nu sunt relevante, având în vedere dispozițiile contractului de mandat încheiat între A. cu societatea și faptul că din ordinul de deplasare rezultă locul unde s-a făcut deplasarea, că deplasarea s-a făcut în interes de serviciu, iar la ordinul de deplasare a fost anexat bonul fiscal privind consumul de carburant.

Soluția pronunțată cu privire la măsura nr. 12 din dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, este nelegală în raport de prevederile art. 4.1.3 din contractele de mandat, respectiv contractul de mandat nr. x/10.09.2014, ceea ce înseamnă că nu există o interdicție în mod expres ca mandatarul nu are dreptul să folosească autoturismul pus la dispoziție de unitate, pentru transportul în interes de serviciu, chiar dacă domiciliu său este în localitatea unde are loc deplasarea în interes de serviciu, fiind invocat, în acest sens argumentul de interpretare a normelor juridice "ubi lex non distinguit, nec nos distinguiere debemus".

Referitor la măsura nr. 24 din dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, nelegalitatea acesteia rezultă atât din neluarea în considerare a textului notei de oportunitate nr. x/01.03.2011 aprobată de secretarul de stat din cadrul M.E.C.M.A., prin care reclamanta s-a angajat să suporte cheltuielile aferente deplasării; cât și raportat la faptul că deplasarea a fost necesară pentru ca reclamanta să stabilească relații de colaborare cu firme externe în vederea asigurării unei aprovizionări ritmice și continue cu materii prime și materiale de strictă necesitate. Nota de oportunitate nr. x/01.03.2011 are baza legală, respectiv art. 969 din C. civ. vechi, iar instanța de fond a încălcat prin soluția pronunțată dispozițiile care guvernează executarea actului juridic.

În ceea ce privește măsura nr. 26 din dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, s-a arătat că echipa de inspecție economico-financiara nu a ținut cont de prevederilor art. 7 alin. (4) din H.G. nr. 979/2000 prevederi legale prin care CN ROMARM S.A. coordonează si controlează activitatea filialelor sale. Pentru exercitarea acestor atribuții, în cursul anului 2008 CN ROMARM S.A. a achiziționat din fonduri bugetare un sistem de video-conferință în vederea exercitării atribuțiilor de coordonare a filialelor sale, iar întrucât filialele companiei, inclusiv reclamanta, nu au avut resurse financiare necesare pentru achiziționarea unor astfel de echipamente, CN "ROMARM" S.A. a pus la dispoziția fiecărei filiale, echipamentele necesare ce alcătuiesc sistemul de video-conferință în temeiul unor contracte de folosință-comodat. Referitor la suma de 8.300 RON, aceasta a fost plătită reclamantă către CN "ROMARM" S.A., ca urmare a solicitării CN "ROMARM" S.A. în urma măsurilor stabilite de Curtea de Conturi a României prin Procesul-verbal de constatare nr. x/06.05.2010. De asemenea, folosirea sistemului de video-conferință a condus la diminuarea cheltuielilor cu deplasarea la sediul CN "ROMARM" S.A., cazare, etc., pentru rezolvarea unor probleme în interesul unității. Referitor la suma de 29.070 RON, reprezentând contravaloarea abonamentului serviciului de internet IP fix pentru video-conferință pe perioada 2010-2014, a arătat că între CN "ROMARM" S.A. în calitate de promitent-achizitor și C. în calitate de promitent prestator a fost încheiat ACORDUL-CADRU DE FURNIZARE AC01 din data de 27.02.2009; dar, chiar dacă, prin acordul cadru CN "ROMARM" S.A. avea obligația să încheie contract subsecvent cu reclamanta în calitate de beneficiar, aceasta a beneficiat de serviciile prestate de promitentul prestator C., fapt pentru care a achitat la termenele scadente din facturile emise de C..

Referitor la măsura nr. 27 din dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, s-a susținut că au fost nesocotite dispozițiile art. 969 din C. civ. vechi și ale art. 1270 alin. (1) din C. civ. nou., astfel că apreciază că atât contractele de mandat nr. x/2007 și nr. y/2007, cât și actele adiționale la aceste contracte, respecta dispozițiile legale din C. civ. la data încheierii, precum și condițiile de fond și formă cu privire la încheierea acestor acte juridice. Echipa de inspecție și-a întemeiat măsura 27 atât pe nerespectarea dispozițiilor unor acte normative de către unitate, dar si pe nerespectarea anumitor articole din contractele de mandat, respectiv art. 7 alin. (2), lit. a), b) și c) din contractul de mandat nr. x/2007 și art. 14 alin. (1) din contractul de mandat x/2007; însă, dacă consilierii superiori din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice-Craiova Activitatea de Inspecție Fiscala Serviciul de Inspecție Economico-Financiară Compartimentul Gorj își întemeiază legalitatea și temeinicia măsurii pe nerespectarea unor clauze contractuale din contractele de mandat, înseamnă că cele doua contracte de mandat au fost legal încheiate. Referitor la temeinicia și oportunitatea încheierii contractelor de mandat nr. x/2007 și nr. y/2007 și a actelor adiționale la aceste contracte, încheiate între reclamantă si CN ROMARM S.A., s-a susținut că operațiunile derulate vizează produse militare supuse regimului de control al M.A.E - Departamentul pentru Controlul Exporturilor (ANCEX) și că acestea se derulează prin licență de către CN "ROMARM" S.A. Contractele de mandat și actele adiționale au apărut ca o necesitate în vederea încheierii contractelor pentru livrarea de produse militare și pentru achizițiile/importurile de materii prime, materiale, echipamente etc., iar întrucât contractele de mandat au ca obiect exercitarea unei activități profesionale de către mandatar și cheltuirea unor sume de bani de către mandatar pentru executarea mandatului, conform art. 2025 C. civ., mandantul, în lipsa unor dispoziții contrare, este obligat să pună la dispoziție mandatarului (CN "ROMARM" SA) mijloacele necesare executării mandatului. In acest sens, încheierea contractelor de mandat și a actelor adiționale la aceste contracte au conclus la realizarea contractelor comerciale cu partenerii externi, reclamanta fiind susținută în acest sens inclusiv financiar de către CN "ROMARM" S.A. întrucât recuperarea banilor pe producția vândută prin CN "ROMARM, S.A. se face după livrarea produselor și încasarea contravalorii acestora de la clienți. A declarat, de asemenea recurs și pârâta D.G.R.F.P. Craiova criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., pentru următoarele motive: În soluționarea cauzei, instanța de fond nu reține aplicabilitatea dispozițiilor H.G. nr. 1860/2006 în ceea ce privește soluția referitoare la măsurile 5, 6, 7, 8, 10 si 13, dar își întemeiază soluția pe prevederile contractului de mandat făcând o aplicare greșită a acestora, prin raportare la situația de fapt reținută în actele și la dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, art. 144 1 din Legea nr. 31/1990. 1. Cu privire la măsura nr. 5 și măsura nr. 13, din analiza prevederilor contractuale - art. 4.1.3 din contractul de mandat fără număr din 07.03.2014 si nr. 2109/10.09.2014, precum și art. 4.2.2. din actul adițional nr. x/28.01.2015 la contractul de mandat nr. x/10.09.2014; art. 7.1. din contractele de mandat anterior menționate și art. 4.2.2. din actul adițional nr. 1/28. 01.2015 la contractul de mandat nr. x/10.09.2014 - instanța de fond trebuia să rețină prevederile punctului 4.2. din contract, referitoare la obligațiile mandatarului, care trebuie interpretate în strânsă legătură cu celelalte clauze contractuale. Prin raportare la prevederile acestui capitol contractual, la dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, rezultă că în mod întemeiat prin măsura nr. 5 s-a dispus recuperarea cheltuielilor de transport decontate de unitate pentru directorii A. și B., întrucât directorul A. trebuia să folosească autoturismul numai pentru îndeplinirea atribuțiilor prevăzute prin contract, statut, ROF și lege. 2. Referitor la măsura nr. 6, după cum s-a arătat anterior, interpretarea dată prevederilor contractuale de către instanța de fond este eronată, Inspecția economico - financiară dispunând această măsură în sarcina Consiliului de administrație al societății reclamante întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, art. 144 1 din Legea nr. 31/1990, care impun Consiliului de Administrație să își exercite mandatul cu prudentă și diligență pentru a realiza o bună gestiune financiară a operatorului economic. 3. În ceea ce privește presupusa identitate între măsura nr. 9 și măsura nr. 10, întrucât ar viza aceleași drepturi reglementate de aceleași contracte de mandat, aceasta nu poate fi reținută întrucât nu este vorba de același drepturi, chiar daca sunt reglementate de același contract. 4. În ceea ce privește măsurile nr. 7 și nr. 8, conform cărora trebuia recuperată de la persoana fizică beneficiară, director general A., suma de 25.348 RON, reprezentând contravaloarea facturilor de cazare în regim hotelier suportate de societate, interpretarea data prevederilor art. 4 pct. 4.1.3 din contractele de mandat, de către instanța de fond este eronată. În ceea ce privește locuința de serviciu la care avea dreptul directorul general A. trebuie reținute prevederile art. 51 din Legea nr. 114/1996 și ale art. 29 alin. (1) din H.G. nr. 1275/2000, coroborate cu prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999., precum și faptul că reclamanta deține în patrimoniu imobile cu destinația de locuințe de serviciu care ar fi putut fi puse la dispoziția directorilor care aveau acest drept prin contractul de mandat. Plata cheltuielilor de cazare în regim hotelier, fără respectarea prevederilor legale și contractuale a condus la majorarea cheltuielilor societății prin administrarea și gestionarea incorectă a resurselor acesteia, în mod legal fiind dispusă măsura în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (1) din H.G. nr. 1275/2000, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 si art. 4.1.3. din contractele de mandat. 1.4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului formulat de către D.G.R.F.P. Craiova, ca nefondat, apreciind că sentința atacată este legală, în ceea dezlegarea dată de prima instanță măsurilor criticate de recurentă. În aceeași măsură, M.F.P. a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, pentru considerente menționate și cu ocazia soluționării cauzei în primă instanță. II. Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 26 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 27 noiembrie 2020. III. Soluția instanței de recurs 1. Argumente de fapt și de drept relevante La data de 06.09.2017 a fost depusă cerere de intervenție accesorie în sprijinul reclamantei Societatea Uzina Mecanică Sadu S.A. - Filială a CN Romarm S.A., de către B., solicitare încuviințată, în principiu, prin încheierea de ședință din 10.10.2017. Analizând cererea de chemare în judecată, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că, urmare a inspecției economico-financiare desfășurate în perioada 11.02.2015-29.09.2015 de către consilieri din cadrul D.G.R.F.P. Craiova la societatea reclamantă, a fost întocmită dispoziția obligatorie CV 3443/07.10.2015 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei îndeplinirea unui număr de 27 de măsuri. Împotriva dispoziției obligatorii reclamanta a formulat plângere prealabilă, soluționată prin decizia 85/P/28.11.2016 prin care a fost desființată parțial măsura nr. 5 pentru directorii generali D. și E. și, în totalitate, măsura nr.

A fost respinsă plângerea în ceea ce privește măsurile 6-8, 10-13, 22, 24-27 și măsura nr. 5 în privința numiților A. și B.. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a înțeles să conteste parțial actele menționate, respectiv măsurile 6,7,8,10,11,12,13,24,26,27 și parțial măsura 5. Referitor la măsura nr. 5, în ceea ce îi privește pe numiții A. și B., instanța a reținut că prin dispoziția obligatorie s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația recuperării plăților nelegale reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport dus/întors către localitatea de domiciliu/cazare în interes personal, suportate de societate, în afara prevederilor legale și contractuale cu mașinile societății, de la beneficiarii acestor deplasări: de la B. suma de 12.261 RON, iar de la A., suma de 1.674 RON. Pentru a dispune această măsură, pârâta DGRFP Craiova a reținut în esență faptul că respectivele deplasări au fost efectuate în interes personal, iar nu în interesul serviciului, invocând ca temei contractele de mandat încheiate cu numitul A., actul adițional nr. x/28.01.2015 la acestea, H.G. nr. 1860/2006. În raport de dispozițiile art. 1 și 2 din H.G. nr. 1860/2006 s-a apreciat că prevederile art. 41 din Anexa la H.G. nr. 1860/2006, invocate de către pârâta D.G.R.F.P. Craiova, nu sunt aplicabile în cazul numitului A. întrucât acestuia îi sunt aplicabile prevederile contractelor de mandat încheiate cu societatea; chiar pârâta M.F.P. - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile a menționat în cuprinsul deciziei nr. 85 că prevederile H.G. nr. 1860/2006 nu sunt aplicabile directorului tehnic și directorului general, ci sunt aplicabile prevederile contractelor de mandat, respectiv art. 4.1 din contractul de mandat nr. x/01.04.2015 încheiat între reclamantă și A. și art. 4.1.3, drepturile stabilite prin aceste prevederi fiind prevăzute și în contractul de mandat nr. x/10.09.2014. Sintagma "realizarea atribuțiilor de director" nu trebuie interpretată în mod strict, ca referindu-se doar la acele deplasări pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu întrucât și cheltuielile de deplasare de la domiciliu la locul de muncă reprezintă tot cheltuieli efectuate pentru realizarea atribuțiilor de serviciu și, prin urmare, în mod neîntemeiat pârâtele au considerat că suma de 1674 RON, reprezentând cheltuieli de transport între localitatea de domiciliu și locul de muncă nu ar constitui cheltuieli efectuate în interesul serviciului. În ceea ce privește suma de 12.261 RON cheltuieli de transport pentru directorul tehnic-intervenient accesoriu în cauză, B., instanța constată că pentru acesta, reclamanta nu a prezentat și nici nu a invocat existența vreunui contract de mandat încheiat cu intervenientul, neexistând temei pentru decontarea cheltuielilor de transport. Contractele de mandat invocate de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată privind pe numiții D., E. și A. nu pot constitui temei pentru decontarea cheltuielilor efectuate de intervenient, întrucât contractele produc efecte între părți. Aceleași considerente se impun și în privința măsurii nr. 6 care stabilește aceeași obligație, dar pentru cheltuieli efectuate în perioada 01.01.2015 și până în prezent. Referitor la măsura nr. 7 din dispoziția obligatorie, aceasta privește recuperarea de la numitul A. a sumei de 25.348 RON reprezentând contravaloarea facturilor de cazare în regim hotelier suportate de societate, în afara prevederilor legale si contractuale. Din cuprinsul deciziei de soluționare a plângerii prealabile, instanța a reținut că motivul stabilirii acestei obligații a fost acela că societatea deținea în patrimoniu o casă de oaspeți în localitatea Bumbești-Jiu care putea fi pusă la dispoziția directorului general A.; însă, în cuprinsul deciziei de soluționare a plângerii prealabile se menționează faptul că imobilul respectiv necesită investiții, iar reclamanta nu a primit bani pentru aceste investiții, după cum rezultă din explicațiile șefului Serviciului Administrativ Pază. Prin urmare, întrucât imobilul respectiv nu este adecvat unei folosințe normale și față de prevederile contractelor de mandat care stabilesc dreptul directorului general la o locuință de serviciu, în mod corect acestuia i-au fost decontate cheltuielile de cazare efectuate. Considerentele prezentate mai sus sunt valabile și în ceea ce privește măsura nr. 8 care stabilește obligația recuperării cheltuielilor de cazare efectuate în perioada 01.01.2015 și până în prezent. Referitor la măsura nr. 10 din dispoziția obligatorie, aceasta privește legalitatea cheltuielilor cu diurna încasată pentru deplasarea în localitatea de domiciliu a directorului general pentru perioada 01.01.2015 până în prezent și recuperarea plăților nelegale de la beneficiarul acestei sume. Instanța a constatat că pentru măsura nr. 9 privind cheltuieli cu diurna pentru deplasarea în localitatea de domiciliu în sumă de 960 RON, a fost admisă plângerea formulată, dar pentru măsura nr. 10, pârâtele au considerat că în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 nu s-a realizat o bună gestiune financiară în utilizarea fondurilor publice și administrarea patrimoniului public, deși aceasta privea același tip de cheltuieli ca si măsura nr. 9, anulată ca urmare a plângerii prealabile. Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile contractelor de mandat sus menționate, instanța constată că numitul A. are dreptul la diurnă, astfel că, în mod nelegal a fost respinsă plângerea in privința măsurii nr.

Măsura nr. 11 din dispoziția contestată privește suma de 379 RON, cheltuieli cu transportul cu mașina personală către localitatea de domiciliu, efectuate de directorul general A., iar reclamanta a invocat în susținerea legalității acestor cheltuieli prevederile contractelor de mandat, conform cărora mandatarul are dreptul la diurna și cheltuieli de delegare în interes de serviciu. Pârâtele au susținut faptul că ordinul de deplasare în baza căruia a fost decontată suma de 379 RON nu avea înscrise mențiunile prevăzute de O.M.F.P. nr. 3512/2008, respectiv numărul autoturismului, nu prezenta număr și dată, nu menționa durata și scopul deplasării, a prezentat modificare de dată calendaristică la momentul decontului, motiv pentru care au considerat respectiva cheltuială ca nelegală. Reclamanta, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu a prezentat niciun fel de argumente pentru care aceste susțineri ar fi nereale, rezumându-se a invoca dispozițiile contractelor de mandat și, în aceste condiții, instanța a constatat legalitatea obligației stabilite de pârâte în sarcina reclamantei, neputând proceda la analiza unor motive necontestate de parte, instanța fiind ținută a soluționa cererea de chemare în judecata doar în raport de susținerile invocate în cuprinsul acesteia. Măsura nr. 12 stabilește obligația de recuperare a sumei de 13.461 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor cu transportul dus/întors către localitatea de domiciliu cu mașinile societății de la beneficiarul acestor deplasări, A., din decizia de soluționare a plângerii prealabile rezultând că nu au fost respectate prevederile legale referitoare la întocmirea documentelor justificative - Ordinul nr. 3512/2008, formularele fiind luate în alb de la CN ROMARM S.A., nesemnate, au fost completate ulterior și înregistrate la societate, foile de parcurs nu au înscrise orele de plecare si de sosire, prezintă modificări, adăugiri. Întrucât și în privința acestei măsuri reclamanta s-a limitat la invocarea contractelor de mandat, considerentele arătate pentru măsura 11 pot fi reținute și pentru măsura

Măsura nr. 13 privește legalitatea cheltuielilor cu transportul dus/întors către localitatea de domiciliu a directorului general, cu mașinile societății, pentru perioada 01.01.2015 și până în prezent, sumă considerată nelegală de către pârâte întrucât ar încălca prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999; însă s-a reținut de către instanță că, având în vedere prevederile contractelor de mandat, considerentele prezentate la măsura nr. 5 precum și motivele invocate de pârâte în decizia nr. 85, respectivele cheltuieli au fost efectuate în mod legal, în temeiul contractului de mandat. Măsura nr. 24 se referă la recuperarea sumelor achitate necuvenit pentru deplasarea în străinătate în anul 2011 a doamnei F. - 13.008 RON și G. - 1617 RON, salariați ai CN ROMARM S.A., de la CN ROMARM S.A. sau de la persoanele beneficiare ale acestor deplasări. Motivele invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată se referă la existența unei note de oportunitate aprobată de secretarul de stat din cadrul MECMA prin care reclamanta s-a angajat să suporte cheltuielile aferente deplasării, din același act rezultând că deplasarea a fost necesară pentru ca reclamanta să stabilească relații de colaborare cu firme externe pentru aprovizionarea cu materii prime si materiale de strictă necesitate; însă, instanța constată, în acord cu susținerile pârâtelor, că între CN ROMARM S.A. și Uzina Mecanica Sadu S.A. - filială cu personalitate juridică a CN ROMARM S.A., nu a existat un act din care să rezulte o obligație contractuală care să justifice plata cheltuielilor de deplasare pentru angajații CN ROMARM S.A., nu rezultă că aceasta a acționat în calitate de reprezentant al reclamantei. În aceste condiții și în conformitate cu prevederile art. 263 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 3055/2009, în contul cheltuieli cu deplasări, detașări și transferuri puteau fi înregistrate numai cheltuielile referitoare la angajații reclamantei și, prin urmare, nota de conformitate invocată de către reclamantă nu are la baza un temei legal, care să conducă la decontarea cheltuielilor pentru angajații CN ROMARM S.A. Măsura nr. 26 prevede obligația recuperării sumelor achitate necuvenit CN ROMARM S.A., respectiv plata nelegală a cheltuielilor cu recuperarea amortizării sistemului de videoconferință în suma de 8.300 RON și a cheltuielilor cu abonamentul lunar și penalități contractuale aferente de 29.070 RON de la CN ROMARM S.A. sau de la persoanele răspunzătoare de efectuarea acestor plăți. Referitor la suma de 8.300 RON, reclamanta a susținut faptul că aceasta a fost achitată la solicitarea CN ROMARM S.A., în urma măsurilor stabilite de Curtea de Conturi prin procesul-verbal de constatare 1038/06.05.2010. Instanța a reținut că suma respectiva reprezintă contravaloare amortizare sistem videoconferință achiziționat în anul 2008 de către CN ROMARM S.A. în vederea exercitării atribuțiilor de coordonare a filialelor sale, bunul respectiv fiind primit în folosință de către reclamanta, în baza contractului de comodat din data de 17.12.2008, însă potrivit pct. 15 din Anexa 1 la H.G. nr. 909/1997 rezultă că amortizarea reprezenta o sarcină a CN ROMARM S.A., iar nu a reclamantei. Referitor la suma de 29.070 RON, s-a reținut că CN ROMARM S.A. a încheiat cu C. S.A. acordul cadru de furnizare nr. x/27.02.2009 în cuprinsul căruia este menționat la art. 1 că promitentul prestator - C. S.A., se obligă ca, în baza contractelor subsecvente ce vor fi încheiate cu beneficiarii serviciilor de acces la internet IP Fix, să furnizeze serviciile în termenele, calitatea și condițiile stabilite în contractele subsecvente. După cum rezultă din susținerile ambelor părți, între reclamanta și C. S.A. nu a fost încheiat contractul subsecvent, plata sumei de 29.070 RON fiind efectuată în lipsa unor raporturi juridice între cele doua societăți. Măsura nr. 27 privește recuperarea sumelor achitate necuvenit CN Romarm S.A., respectiv cheltuielile cu comisioanele ocazionate de desfășurarea contractelor de mandat x/2007 și y/2007 și a actelor adiționale aferente acestora pe perioada verificată 2010-2014, în sumă totală de 2.986.475 RON. Reclamanta a susținut în esență faptul că cele doua contracte încheiate respecta condițiile de fond și de formă, potrivit art. 1270 C. civ. Prin decizia de soluționare a plângerii prealabile s-a reținut faptul că măsura nr. 27 vizează recuperarea sumei reprezentând comision plătit CN Romarm S.A. de către reclamantă în baza actelor adiționale acestor contracte de mandat, acte adiționale care nu poartă viza de control financiar preventiv, iar actul adițional nr. x pentru realizarea comenzii externe nr. 19652/2011 nu are număr de înregistrare la niciuna dintre cele două părți contractante. Au mai reținut pârâții că nici cele doua contracte de mandat depuse nu poarta număr de înregistrare. Reclamanta nu a combătut prin cererea de chemare în judecata cele reținute prin decizia de soluționare a plângerii, arătând doar că cele doua contracte respecta dispozițiile C. civ. Instanța a reținut faptul că în conformitate cu prevederile O.G. nr. 119/1999 (act aplicabil si reclamantei potrivit art. 26) controlul financiar preventiv reprezintă activitatea prin care se verifică legalitatea și regularitatea operațiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de aprobarea acestora, fiind aplicabile art. 9 alin. (1); precum și pct. 2 lit. A) Anexa 1 la Ordinul 3512/2008 (în vigoare pentru perioada supusă controlului), în raport de care, înscrisurile în baza cărora s-au achitat comisioanele nu au respectat aceste prevederi legale, astfel că pârâtele au constatat nelegalitatea achitării acestor sume. În raport de considerentele prezentate, instanța a admis în parte cererea, a anulat, parțial, dispoziția obligatorie CV 3443/07.10.2015 și decizia nr. 85/P/28.11.2016 în ceea ce privește măsurile 5 și 6 referitor la numitul A. și măsurile 7, 8, 10 și 13; și, față de soluția data cererii de chemare în judecata cu privire la măsurile 5 si 6, a respins cererea de intervenție accesorie. 2. Analiza motivelor de casare I. Referitor la recursul declarat de reclamanta Societatea Uzina Mecanică Sadu S.A. - Filiala CN Romarm S.A., care a criticat hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele considerente cu privire la soluțiile pronunțate relativ la măsurile vizate de recurentă în Dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015: - măsura nr. 5 din Dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.201S (în ceea ce privește recuperarea cheltuielilor de transport suportate de societate în sumă de 12.261 RON, de la directorul tehnic și de producție B.) și măsura nr. 6 (în ceea ce privește recuperarea cheltuielilor de transport suportate de către societate pentru perioada 01.01.2015 - până la data încheierii controlului, respectiv 29.09.2015), de la directorul tehnic și de producție B., - măsurile nr. 11, 12, 24, 26 și 27 din Dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015 integral. 1. Referitor la măsurile nr. 5 și nr. 6 din dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, s-a apreciat de către recurentă că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 41 din Anexa la H.G. nr. 1860/2006, însă Înalta Curte, reține că argumentele evocate, precum că directorul tehnic și de producție B. ar fi îndeplinit calitatea de conducător auto pentru directorul general A., în temeiul contractului de mandat al acestuia, pentru deplasările de la sediul unității la locul de cazare și retur, iar foile de parcurs au fost confirmate și completate pe numele B., nu sunt întemeiate. Astfel, pe de o parte, dacă directorul tehnic și de producție B. ar fi îndeplinit calitatea de conducător auto pentru directorul general A., nu era necesar să procedeze la decontarea contravalorii transportului, pentru că respectivele curse nu îl vizau pe acesta, întrucât acționa în calitate de prepus al directorului general, înlocuind conducătorul auto desemnat să conducă autovehiculul pus la dispoziția directorului general de către recurentă. Pe de altă parte, posibilitatea de decontare a contravalorii cheltuielilor determinate de transportul de la sediul unității la locul de cazare și retur era permisă doar în ipoteza în care directorul tehnic și de producție B. ar fi fost parte într-un contract de mandat, similar celui deținut de directorul general; însă după cum a reținut și instanța de fond, în cauză nu a fost prezentat de către recurentă un asemenea contract. 2. În ceea ce privește măsura nr. 11 din dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, nelegalitatea măsurii rezultă din neluarea în considerare a conținutului contractelor de mandat, respectiv contractului de mandat nr. x/10.09.2014 încheiat între fostul director general A. cu conducerea unității (art. 4.1.1.); nefiind aplicabile dispozițiile art. 41 din Anexa la H.G. nr. 1860/2006. Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate susținerile recurentei, potrivit cărora trebuie în vedere dispozițiile contractului de mandat încheiat între A. cu societatea și faptul că din ordinul de deplasare rezultă locul unde s-a făcut deplasarea, că deplasarea s-a făcut în interes de serviciu, iar la ordinul de deplasare a fost anexat bonul fiscal privind consumul de carburant. Aceasta întrucât, în primul rând trebuie remarcat că potrivit art. 4.1.3. din contractului de mandat nr. x/10.09.2014 încheiat între fostul director general A. cu conducerea unității "Pentru realizarea atribuțiilor de director general, prevăzute prin prezentul contract, Statut, ROF și/sau lege, va primi în folosință un autoturism cu șofer, combustibil aferent, locuință de serviciu, telefon mobil, tehnică informatizată din dotarea societății (filialei), spațiu adecvat pentru desfășurarea activității."; or, în aceste condiții, prin punerea la dispoziția acestuia a locuinței de serviciu, sunt nerelevante alte cheltuieli ocazionare de deplasarea directorului general la domiciliul său. În al doilea rând, trebuie observat că dispoziția de mai sus are în vedere respectarea și/sau a prevederilor legale incidente în materie, astfel că, Înalta Curte constată aplicabilitatea art. 41 din H.G. nr. 1.860/2006, potrivit cărora "Decontarea cheltuielilor pentru transportul efectuat în condițiile prezentului capitol este permisă numai pentru transportul în interesul serviciului, nu și pentru deplasările personalului de la domiciliu la locul de muncă și de la locul de muncă la domiciliu." (subl. ns.). Nu pot fi reținute, așadar susținerile recurentei potrivit cărora dispozițiile art. 41 din H.G. nr. 1.860/2006 nu ar fi aplicabile cauzei, în condițiile în care chiar prevederile contractului de mandat fac trimitere la dispozițiile din orice act normativ (potrivit termenului utilizat în contract "lege"), și deci, implicit la acest articol. Așa fiind, Înalta Curte apreciază ca superfluă cercetarea și a incidenței în cauză a prevederilor Ordinului MFP nr. 3512/2008, relativ la documentele justificative, întrucât aplicabilitatea art. 41 din H.G. nr. 1.860/2006 nu poate fi pusă la îndoială. 3. Soluția pronunțată cu privire la măsura nr. 12 din dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, este apreciată ca nelegală în raport de prevederile art. 4.1.3 din contractele de mandat, respectiv contractul de mandat nr. x/10.09.2014, ceea ce înseamnă că nu există o interdicție în mod expres ca mandatarul nu are dreptul să folosească autoturismul pus la dispoziție de unitate, pentru transportul în interes de serviciu, chiar dacă domiciliu său este în localitatea unde are loc deplasarea în interes de serviciu, fiind invocat, în acest sens argumentul de interpretare a normelor juridice "ubi lex non distinguit, nec nos distinguiere debemus". Înalta Curte reține că, într-adevăr, prin prisma argumentul de interpretare evocat de recurentă, nu este permisă interpretarea în sens restrictiv a prevederilor contractuale, însă, nu trebuie omis că aceste se completează, după cum s-a arătat în precedent cu cele ale dispozițiilor art. 41 din H.G. nr. 1.860/2006, relative la restricția deplasările personalului de la domiciliu la locul de muncă și de la locul de muncă la domiciliu. Pe de altă parte, chiar acceptând ipoteza că deplasările au avut drept scop interesul de serviciu, în localitatea în care domiciliază directorul general, în acest caz, pentru ca aceste cheltuieli să fie decontabile, era necesară întocmirea documentelor justificative la care face referire Ordinul MFP nr. 3512/2008. Or, în cauză documentele justificative - foile de parcurs - nu aveau înscrise orele de plecare și de sosire, prezentând modificări și adăugiri, ceea ce contravine pct. 10 alin. (1) din Normele generale din cadrul Normelor metodologice de întocmire și utilizare a documentelor financiar-contabile, aprobate prin Ordinul MFP nr. 3512/2008: "În documentele justificative și în cele contabile nu sunt admise ștersături, modificări sau alte asemenea procedee, precum și lăsarea de spații libere între operațiunile înscrise în acestea sau file lipsă.". În condițiile în care recurenta nu a fost în măsură să justifice caracterul deplasării, în interes de serviciu, este cert că decontarea unor asemenea cheltuieli încalcă prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 - "Orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ." - pentru că o asemenea operațiune economică nu are la bază in document justificativ. 4. Soluția referitoare la măsura nr. 24 din dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, nelegalitatea acesteia rezultă, în opinia recurentei, atât din neluarea în considerarea a notei de oportunitate nr. x/01.03.2011 aprobată de secretarul de stat din cadrul M.E.C.M.A. (prin care reclamanta s-a angajat să suporte cheltuielile aferente deplasării); cât și raportat la faptul că deplasarea a fost necesară pentru ca reclamanta să stabilească relații de colaborare cu firme externe în vederea asigurării unei aprovizionări ritmice și continue cu materii prime și materiale de strictă necesitate. În ceea ce privește nota de oportunitate nr. x/01.03.2011 s-a susținut că aceasta are baza legală prevederile art. 969 din C. civ. vechi, care au fost nesocotite de instanța de fond. Relativ la nota de oportunitate nr. x/01.03.2011, este de remarcat, în primul rând că aceasta stabilește că Uzina Mecanică Sadu S.A. va suporta cheltuielile, însă această notă nu este transpusă în vreo convenție care să dea naștere vreunor drepturi și obligații între cele două societăți, aspect remarcat și de prima instanță. Or, în aceste condițiile nota de oportunitate nu putea să stea la baza deciziilor emise ulterior, chiar dacă aceasta a fost vizată de secretarul de stat din cadrul MECMA, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 21 alin. (2) lit. e) Codul fiscal, potrivit cărora "Sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri și:…e) cheltuielile de transport și de cazare în țară și în străinătate, efectuate pentru salariați și administratori, precum și pentru alte persoane fizice asimilate acestora, stabilite prin norme" și ale pct. 263. alin. (1) din Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene, aprobate prin ORDIN Nr. 3.055/2009, care stabilesc: "Contabilitatea cheltuielilor se ține pe feluri de cheltuieli, după natura lor, astfel: a) cheltuieli de exploatare, care cuprind: … - cheltuieli cu personalul (salariile, asigurările și protecția socială și alte cheltuieli cu personalul, suportate de entitate)…". Așadar, singura categorie care putea fi înregistrată drept cheltuială în contabilitatea reclamantei recurente, era cea a care viza personalul angajat al acesteia; pentru că prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 sunt univoce, în acest sens stabilind că "Orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ."; ipoteză legală nerealizată în cauză, întrucât nici deciziile și nici nota de oportunitate nu are caracterul unui document justificativ, în sensul pct. 2 din Normele generale cuprinse în normele metodologice de întocmire și utilizare a documentelor financiar-contabile, aprobate prin Ordinul MFP nr. 3512/2008. 5. În ceea ce privește nelegalitatea modului de soluționare al măsurii nr. 26 din dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, s-a arătat că echipa de inspecție economico-financiara nu a ținut cont de prevederilor art. 7 alin. (4) din H.G. nr. 979/2000, prevederi legale prin care CN ROMARM S.A. coordonează si controlează activitatea filialelor sale. În ceea ce privește suma de 8.300 RON, reprezentând cheltuieli cu amortizarea sistemului de video conferință, Înalta Curte reține că soluția primei instanțe este la adăpost de critic, iar argumentele recurentei sunt nefondate, pentru următoarele motive: În primul rând, prevederile art. 7 alin. (4) din H.G. nr. 979/2000, "Compania Națională "Romarm" - S.A. asigură strategia de dezvoltare și implementare a programelor sectoriale pentru filialele sale, coordonează și controlează activitatea acestora.", sunt nerelevante în cauză din perspectivă fiscală, respectiv a titularului obligației de a suporta amortizarea sistemului de video conferință; prevederile pct. 15 din Anexa 1 la H.G. nr. 909/1997, stabilind cui revine obligația suportării acestei cheltuieli: "Amortizarea mijloacelor fixe concesionate, închiriate sau date în locație de gestiune este în sarcina proprietarului acestora. Această amortizare se recuperează prin redevență, chirie sau prin prețul locației.". Sunt nerelevante susținerile recurentei potrivit cărora această parte ar fi achitat suma de 8.300 RON ca urmare a unor măsuri dispuse de către Curtea de Conturi la CN ROMARM S.A., prin Procesul-verbal de constatare nr. x/6.05.2010, întrucât actul de control nu este opozabil reclamantei, măsurile respective vizând patrimoniul CN ROMARM S.A. și nu cel al recurentei. În ceea ce privește suma de 29.070 RON, reprezentând contravaloarea abonamentului de internet IP fix pentru videoconferință, în perioada 2010-2014, este de remarcat că deși între CN ROMARM S.A. și C. S.A. s-a încheiat un acord cadrul de furnizare nr. x/27.02.2009, în baza căruia furnizorul se obliga că furnizeze servicii de internet IP fix, la termenele, calitatea și condițiile stabilite, în baza unor contracte subsecvente, acestea din urmă contracte nu au fost încheiate, astfel că în lipsa oricărui raport juridic obligațional dintre C. S.A. și reclamantă, nici plata contravalorii abonamentului nu era în sarcina acesteia. 6. Referitor la soluția instanței de fond asupra măsurii nr. 27 din dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, s-a susținut că au fost nesocotite dispozițiile art. 969 din C. civ. vechi și ale art. 1270 alin. (1) din C. civ. nou, întrucât atât contractele de mandat nr. x/2007 și nr. y/2007, cât și actele adiționale la aceste contracte, respecta dispozițiile legale din C. civ. la data încheierii, precum și condițiile de fond și formă cu privire la încheierea acestor acte juridice. Relativ la argumentele invocate de recurentă, Înalta Curte apreciază că în esență, este invocată aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material privind încheierea contractelor de mandat și a actelor adiționale, însă referitor la cheltuielile cu sumele achitate drept comision în perioada 201-2014, ceea ce se impută reclamantei este lipsa vizei de control, din cuprinsul ambelor acte adiționale, precum și împrejurarea că actul adițional nr. x, pentru realizarea comenzii externe nr. 19652/2011 nu are număr de înregistrare la niciuna dintre părțile contractante, situație în care se află și cele două contracte de mandat. În aceste condiții, în raport de incidența în cauză a O.G. nr. 119/1999, act normativ aplicabil și recurentei potrivit art. 36, este cert că recurenta avea obligația de a organiza controlul financiar preventiv propriu, și pe cale de consecință de a aproba "numai proiectele de operațiuni care respectă întru totul cerințele de legalitate, regularitate și încadrare în limitele creditelor bugetare sau creditelor de angajament aprobate, după caz, care poartă viza de control financiar preventiv propriu.", potrivit art. 10 alin. (1). În aceeași ordine de idei, alin. (3) al aceluiași articol prevede că "În vederea acordării vizei de control financiar preventiv propriu, proiectele de operațiuni se prezintă însoțite de documentele justificative corespunzătoare, certificate în privința realității și legalității prin semnătura conducătorilor compartimentelor de specialitate care inițiază operațiunea respectivă."Or, în prezenta cauză, în condițiile în care cele două contracte de mandat nu poartă număr de înregistrare, acestea nu au caracterul de documente justificative, în sensul pct. 2 din Normele generale din cadrul Normelor metodologice de întocmire și utilizare a documentelor financiar-contabile, aprobate prin Ordinul MFP nr. 3512/2008, potrivit cărora,,2. Documentele justificative trebuie să cuprindă următoarele elemente principale:… numărul documentului și data întocmirii acestuia". Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de către reclamantă este nefondat, urmând a fi respins ca atare. II. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta D.G.R.F.P. Craiova care a criticat hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele considerente cu privire la soluțiile pronunțate relativ la măsurile vizate de recurentă în Dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015: 1. Cu privire la măsura nr. 5 și măsura nr. 13, cu referire la directorul general A., din analiza prevederilor contractuale - art. 4.1.3 din contractul de mandat fără număr din 07.03.2014 si nr. 2109/10.09.2014, precum și art. 4.2.2. din actul adițional nr. x/28.01.2015 la contractul de mandat nr. x/10.09.2014; art. 7.1. din contractele de mandat anterior menționate și art. 4.2.2. din actul adițional nr. x/28.01.2015 la contractul de mandat nr. x/10.09.2014 - instanța de fond trebuia să rețină prevederile punctului 4.2. din contract, referitoare la obligațiile mandatarului, care trebuie interpretate în strânsă legătură cu celelalte clauze contractuale. Deși se susține de către recurenta pârâtă nesocotirea de către prima instanță a prevederilor contractuale ale clauzei 4.2. din contractul de mandat, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond este la adăpost de critici, din perspectiva drepturilor conferite directorului general de clauza 4.1.3. din contract, care prevede în mod univoc beneficiile acordate acestuia, între care și cele criticate de recurentă. 2. Referitor la măsura nr. 6, este de observat că, în mod similar, măsurilor nr. 5 și nr. 6, sunt aplicabile aceleași argumente referitoare la incidența prevederilor contractuale, care în cazul directorului general, sunt circumscrise normei legale instituite de art. 41 din Anexa la H.G. nr. 1.860/2006. 3. În ceea ce privește măsurile nr. 9 și nr. 10, recurenta nu a indicat vreun motiv de nelegalitate al modului de soluționare al acestora, indicând doar că drepturile la care se referă sunt diferite; dar, în condițiile în care nu au fost indicate normele de drept material încălcate de prima instanță, Înalta Curte nu este în măsură să exercite controlul judiciar, astfel că va omite analiza acestui argument. 4. Și, în fine, referitor la măsurile nr. 7 și nr. 8, privind recuperarea cheltuielilor reprezentând contravaloarea facturilor de cazare în regim hotelier suportate de societate, Înalta Curte reține că, potrivit constatărilor organelor fiscale care au efectuat controlul, casa de oaspeți deținută de societate nu putea fi utilizată astfel că, din această perspectivă, nu se poate reține efectuarea unor cheltuieli în afara prevederilor legale și contractuale. Întrucât prevederile contractuale - pct. 4.1.3. - ale contractului de mandat prevăd în mod expres dreptul directorului general la locuință de serviciu (pe care reclamanta nu a fost în măsură să o asigure), decontarea contravalorii cheltuielilor de cazare este legală, în raport de prevederile art. 21 alin. (1) și (2) Codul fiscal -, (1) Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare. (2) Sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri și:…e) cheltuielile de transport și de cazare în țară și în străinătate, efectuate pentru salariați și administratori, precum și pentru alte persoane fizice asimilate acestora, stabilite prin norme…". 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de aceste considerente, nefiind întrunite criticile invocate prin motivele de recurs, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursurile formulate în cauză vor fi respinse ca nefondate, iar hotărârea atacată va fi păstrată ca legală și temeinică.