ÎCCJ, Decizia nr. 300/2016

ÎCCJ, Decizia nr. 300/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia civilă nr. 300/2016

Asupra

recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele:

La data de 3 martie 2016, a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție -

Completul de 5 Judecători recursul declarat de A. și SC B. SRL,

Drăgănești, împotriva Deciziei nr. 2539 din 10 decembrie 2015,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

a II-a civilă, în Dosarul nr. x/1/2015.

Autorii

recursului au invocat în drept dispozițiile art. 513 alin. (6), coroborate

cu cele ale art. 488 pct. 5 C. proc. civ. și au criticat explicit decizia

atacată din perspectiva nelegalității, susținând, în

esență, că soluția atacată ar fi dată cu

încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage

sancțiunea nulității.

S-a

arătat, în esență, că:

-

decizia recurată ar fi pronunțată cu încălcarea

principiului contradictorialității și al dreptului la

apărare, instanța pronunțându-se, în opinia recurenților,

asupra legalității indicării obiectului cererii de revizuire,

fără a pune acest aspect în discuția părților;

-

raționamentul instanței de retractare, referitor la hotărârea

care ar fi trebuit să formeze obiectul revizuirii, ar încălca

dispozițiile art. 509 C. proc. civ., relativ la hotărârile

susceptibile de atac pe calea revizuirii;

-

hotărârea atacată ar încălca dispozițiile art. 513 alin.

(3) C. proc. civ., potrivit cărora, dezbaterile sunt limitate la faptele

pe care se întemeiază cererea de revizuire.

În

acest context, recurenții au menționat și au argumentat faptul

că instanța de retractare ar fi apreciat în mod eronat că nu

există autoritate de lucru judecat pe motiv că nu este îndeplinită

tripla identitate de părți, obiect și cauză între cele

două litigii în discuție.

S-a

concluzionat, în sensul că ar fi fost depășite limitele

învestirii, pronunțându-se, astfel, în opinia recurenților, o

hotărâre susceptibilă de anulare, în condițiile art. 175 alin.

(1) C. proc. civ.

În

final, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în

rejudecare, admiterea cererii de revizuire și anularea sentinței

contestate, în partea privitoare la admiterea excepției lipsei

calității administratorului A. de reprezentant legal al SC C. SRL.

În cauză

nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489

alin. (3) C. proc. civ.

Recursul a

fost comunicat intimaților D. și SC C. SRL, Oradea, care au formulat

întâmpinare, solicitând punctual, motivat, în esență, respingerea

recursului, ca nefondat.

După

ce le-au fost comunicate apărările intimaților, recurenții

au depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând punctual respingerea

acestora și învederând, în esență, că își mențin

cererea de recurs astfel cum a fost formulată și motivată.

Constatând

că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă

prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de

admisibilitate în raport cu prevederile art. 513 alin. (6) C. proc. civ.,

completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecății în

cauză.

Analizând

hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările

dosarului, cu criticile formulate de recurenți, cu apărările

intimaților, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care

se vor expune în continuare.

În

speță, prin hotărârea atacată pe calea recursului,

respectiv, prin Decizia nr.

2539 din 10 decembrie 2015,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

a ll-a civilă, în Dosarul nr. x/1/2015

, s-a respins cererea

de revizuire formulată de A. și SC B. SRL, Drăgănești,

județul Bihor împotriva sentinței nr. 3016/Com din 25 martie 2014 a

Tribunalului Bihor, secția a ll-a civilă.

Motivul de

recurs invocat, motiv prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ.,

vizează, sub un prim aspect, o pretinsă neregularitate

procedurală, referitoare la încălcarea principiului

contradictorialității și al dreptului la apărare.

Potrivit

acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin

hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de

procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea

nulității.

Chiar

dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate

neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea

normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul

exclusiv al părților, pretinsele neregularități invocate de

recurenți din această perspectivă nu se circumscriu aspectelor

de nulitate/nelegalitate invocate.

Principiul

contradictorialității presupune ca toate elementele să fie

supuse dezbaterii părților, ca fiecare parte să aibă

posibilitatea de a se exprima cu privire la orice aspect care ar avea

legătură cu pretenția dedusă judecății.

Pentru ca

acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi

exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură

să o facă, iar, pentru aceasta, trebuie în prealabil ca

părțile să fie informate cu privire la conținutul

pretențiilor și la argumentele părții adverse.

Contrar

susținerilor recurenților, în cauză,

instanța s-a

pronunțat asupra legalității indicării obiectului cererii

de revizuire după ce a pus acest aspect în discuția

părților. Împrejurarea că s-ar fi reținut drept motiv de

respingere ca nefondată a cererii de revizuire atacarea unei alte

hotărâri decât cea care, potrivit legii, ar fi trebuit contestată, nu

are semnificația acordată de autorii recursului și nu

confirmă susținerea acestora, în sensul că acest aspect nu ar fi

format obiectul dezbaterilor și nu ar fi fost pus în discuția

contradictorie a părților.

Astfel, în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul

cauzei de către intimați și comunicate recurenților -

revizuenți la cererea apărătorului lor, excepția inadmisibilității

a fost invocată sub o serie de aspecte, inclusiv pentru motivul

nelegalității indicării obiectului cererii de revizuire, anume

pentru că revizuirea vizează sentința Tribunalului Bihor, iar nu

decizia Curții de Apel Oradea. Mai mult, din practicaua deciziei supuse

controlului judiciar, reiese faptul că excepția nu a fost

invocată numai în scris, dar aceasta a fost susținută și

oral de către intimați. Se constată că, după ce s-a

acordat părților cuvântul pe fond, intimatul D., prin avocat, a formulat

concluzii și în sensul respingerii cererii de revizuire ca

inadmisibilă, arătând că revizuirea vizează o

sentință a tribunalului, deci o hotărâre de primă

instanță și nu una definitivă(fila 3 din decizie).

Revizuenții, prin avocat, au avut cuvântul asupra

apărărilor formulate, inclusiv cu privire la excepția

menționată, ca dovadă fiind faptul că, în acest context, au

solicitat, sub un prim aspect, calificarea inadmisibilității cererii

de revizuire ca fiind o apărare de fond.

În contextul expus, modul în care revizuenții au

înțeles să se apere sau să nu se apere cu privire la aspectele

invocate, precum și dezlegarea dată de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția a ll-a civilă,

chestiunilor de drept și argumentelor invocate în cadrul excepției,

nu pot fi reproșate instanței de retractare din perspectiva

încălcării principiului contradictorialității și al

dreptului la apărare.

Sunt neîntemeiate și susținerile, potrivit

cărora, hotărârea recurată ar fi fost pronunțată cu

încălcarea art. 509 C. proc. civ.

Potrivit prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8,

revizuirea „ Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau

care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri

definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade

diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei

hotărâri".

În conformitate cu dispozițiile art. 634 alin. (1)

din C. proc. civ. , „sunt hotărâri definitive: 1. hotărârile care nu

sunt supuse apelului și nici recursului; 2. hotărârilor date de prima

instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs; 3.

hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate

cu apel; 4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs,

precum și cele neatacate cu recurs; 5 hotărârile date în recurs,

chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii".

Sentința a cărei revizuire s-a solicitat în

speță era, la momentul formulării căii de atac a

revizuirii, o hotărâre de primă instanță supusă

apelului, apel care a și fost exercitat și soluționat printr-o

decizie ulterioară.

Așadar, cererea de revizuire nu a fost

îndreptată împotriva unei hotărâri definitive, cum impune norma de

procedură, neavând relevanță, din acest punct de vedere

împrejurarea că, prin această hotărâre, s-a soluționat o

excepție procesuală, obiect al revizuirii sau că, ulterior,

urmare respingerii apelului(cale de atac devolutivă, în cadrul căreia

s-au examinat inclusiv aspectele în discuție), sentința a rămas

definitivă.

În concluzie, rezultă că cererea de revizuire

dedusă judecății a fost în mod legal respinsă, fiind

îndreptată împotriva unei sentințe, care fusese atacată cu apel,

iar nu a unei hotărâri definitive, astfel cum stipulează prevederile

imperative ale art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu pot fi reținute nici susținerile, conform

cărora, hotărârea atacată ar fi fost pronunțată

cu încălcarea

art. 513 alin. (3) C. proc. civ.

În conformitate

cu dispozițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile sunt

limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se

întemeiază, iar potrivit prevederilor art. 248 alin. (1) din același

cod aspectele de admisibilitate se soluționează cu prioritate.

Cât

privește pretinsa nelegalitate a modului de stabilire a raporturilor

juridice dintre părți, invocată de recurenți în acest

context, nici acest argument nu poate fi reproșat instanței de

revizuire din perspectiva unor vicii de legalitate/nulitate a soluției

adoptate.

Recurenții-revizuenți susțin în mod

neîntemeiat că, prin decizia recurată, instanța de retractare

s-ar fi raportat la alte aspecte, care țineau de fondul raporturilor

juridice ce au făcut obiectul celor două litigii și cu privire la

care nu fusese învestită prin cererea de revizuire, deci că

instanța de retractare ar fi depășit limitele învestirii.

Realizând o armonioasă proporționalizare între

imperativul stabilității raporturilor juridice civile și

cerința aflării adevărului, legea procesual civilă a

reglementat și posibilitatea reconsiderării situației juridice

prezumată ca autentică prin hotărâre judecătorească

definitivă, ce are ca tribut specific autoritatea de lucru judecat, prin

exercitarea căilor extraordinare de atac, însă în condiții

precis și limitativ determinate.

Fiind o cale de retractare a unei hotărâri

definitive, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât

cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție

a unor probleme de fond, a unor fapte și împrejurări care au fost

discutate de instanță cu ocazia rezolvării litigiului în fond,

nefiind

posibilă selectarea unor nemulțumiri legate de anumite aspecte pe

care instanțele le-au examinat și soluționat în ambele litigii,

pentru a solicita revizuirea celei de-a doua hotărâri sub respectivul

aspect.

Cazul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct.

(8)

C.

proc. civ.

nu constituie un mijloc de asigurare a practicii unitare, ci reprezintă un

remediu pentru restabilirea și respectarea principiului

autorității de lucru judecat, atunci când sunt întrunite

condițiile stricte impuse de lege.

În speță, nu sunt întrunite aceste cerințe

pentru a se constata că, prin sentința nr.

3016/Com din 25

martie 2014 a Tribunalului Bihor, a cărei revizuire s-a cerut, ar fi fost

încălcată autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr.

4/2011/A/C a

Curții de Apel Oradea, inclusiv în privința excepției lipsei

calității administratorului A. de reprezentant legal al SC C. SRL.

Așa cum în mod corect s-a reținut în hotărârea

atacată, Dosarul nr. x/111/2008 a avut ca obiect constatarea

nulității absolute a unor hotărâri a Adunării Generale a Acționarilor,

adoptate la SC E. SA în 16 ianuarie 2008, iar Dosarul nr. x/111/2013 a avut ca

obiect constatarea nulității absolute a altor hotărâri a Adunării

Generale a Acționarilor, adoptate la SC B. SRL în 19 octombrie 2012 si 20

octombrie 2012.

În contextul în care toate chestiunile examinate în cele

două litigii s-au realizat prin raportare la obiecte distincte, respectiv

la constatarea nulității absolute a unor hotărâri a

Adunării Generale a Acționarilor, adoptate la societăți

diferite, la date diferite, de către acționari diferiți și

cu ordini de zi diferite, nu se poate pune problema existenței unor

hotărâri contradictorii sau a imposibilității executării

lor, chiar și sub aspectul excepției procesuale în discuție,

astfel încât să fie posibilă admiterea unei căi extraordinare de

atac și repunerea în discuție a unor aspecte tranșate prin

hotărâre definitivă.

În atare situație, se constată că

instanța de revizuire nu a depășit limitele învestirii sale.

Mai mult, în exercitarea controlului de legalitate,

Înalta Curte constată că

instanța de retractare a analizat

măsura în care este îndeplinită condiția triplei

identități de părți, obiect și cauză, în deplin

acord cu exigențele legale și cu circumstanțele celor două

litigii, constatând în mod judicios că, în cauză, nu au fost

îndeplinite cerințele de admisibilitate imperative ale art. 509 alin. (1) pct.

8

C.

proc. civ.

Din analiza hotărârilor pretins contradictorii,

rezultă cu evidență că nu sunt întrunite cele trei elemente

ale autorității de lucru judecat.

Contrar susținerilor recurenților,

părțile nu sunt aceleași și nu au aceeași calitate.

Sentința nr. 3016/COM/2014 din 25 martie 2014,

despre care se pretinde că ar fi fost pronunțată cu

încălcarea autorității de lucru judecat, a fost

pronunțată în Dosarul nr. x/111/2013, având următoarele

părți: D. (reclamant), SC C. SRL (reclamant), SC B. SRL (pârât)

și Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Bihor

(intimat).

Spre deosebire de aceasta, Decizia nr. 4/2011/A/C, a

cărei autoritate de lucru judecat se pretinde că ar fi fost

încălcată, a fost pronunțată în Dosarul nr. x/111/2008,

având următoarele părți: SC F. SRL (reclamant), SC G. SA (reclamant),

SC C. SRL (reclamant), A. (reclamant), SC E. SA (pârât) și D. (intervenient).

Dubla relativitate a hotărârilor specificate,

inclusiv în privința dispozițiilor referitoare la excepția

lipsei calității administratorului A. de reprezentant legal al SC C.

SRL - sub aspectul obligativități și al pretinsei

autorități de lucru judecat - se manifestă în raporturile dintre

toate părțile fiecărei cauze, autorii recursului neputând

pretinde restrângerea efectelor acestor hotărâri doar la cele trei

părți menționate.

Nici în privința obiectului și a cauzei, nu

există identitate

între cele două litigii.

Ținând cont de faptul că, p

e de o parte,

așa cum s-a reținut și mai sus, Dosarul nr. x/111/2008 a avut ca

obiect constatarea nulității hotărârilor Adunării Generale

a Acționarilor, adoptate la SC E. SA în 16 ianuarie 2008, iar, pe de

altă parte, Dosarul nr. x/111/2013 a avut ca obiect constatarea

nulității absolute a hotărârilor Adunării Generale a Acționarilor,

adoptate nelegal la SC B. SRL în 19 octombrie 2012 și 20 octombrie 2012,

temeiurile juridice invocate fiind distincte, în mod corect s-a reținut

că este de neadmis revizuirea prin care se invocă contrarietatea de

hotărâri date în pricini ce s-au dezbătut între alte părți,

cu alt obiect și cu cauze diferite.

Pentru toate

considerentele expuse,

care relevă legalitatea hotărârii atacate,

în cadrul

controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată

că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ.

Cum motivul

și argumentele invocate de recurenți s-au dovedit nefondate, în

temeiul prevederilor

art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de A. și SC B. SRL, Drăgănești,

împotriva Deciziei nr. 2539 din 10 decembrie 2015, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a

civilă, în Dosarul nr. x/1/2015.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2016.