ÎCCJ, Decizia nr. 122/2016

Decizia civilă nr. 122/2016

Asupra

recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele:

La data de 8

octombrie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de

A. împotriva

deciziei nr. 1479 din 28 mai 2015, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul

nr. x/2/2015

.

Cererea de

recurs este motivată în conformitate cu dispozițiile art. 487 alin.

(8) C. proc. civ.

Recurenta a

indicat motivele de drept pe care își fundamentează cererea și a

criticat decizia atacată din perspectiva nelegalității,

considerentele învederate vizând explicit motivele de casare prevăzute de

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Autoarea

recursului a susținut, în primul rând, că nu s-ar fi ținut cont

de decizia nr. 8/20014, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin care s-a statuat asupra

nulității absolute a măsurii de concediere dispuse în cazul

neacordării duratei minime de preaviz de 20 de zile lucrătoare.

Printr-o

altă critică, s-a menționat, prin raportare la prevederile art.

431 alin. (2) și ale art. 430 alin. (2) C. proc. civ., că nu s-ar fi

respectat autoritatea de lucru judecat ce ar rezulta, atât din dispozitivul,

cât și din considerentele hotărârilor judecătorești

contrare, date în aceeași speță, în dosare diferite și de

complete de judecată diferite, de către Curtea de Apel

București.

În fine, în

opinia recurentei, hotărârea atacată ar fi pronunțată cu

aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv ale art.

509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care nu ar prevedea condiția de

admisibilitate a triplei identități de obiect, părți

și cauză, ci doar pe cea a identității între problema

soluționată irevocabil și problema dedusă judecății.

Cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la

hotărârile definitive contrare invocate, având ca obiect contestații

împotriva deciziilor de concediere emise în cadrul procesului de concediere

colectivă din Societatea Română de Televiziune, s-a subliniat faptul

că efectul pozitiv al lucrului judecat s-ar impune într-un alt proces care

nu prezintă identitate cu primul, dar care are legătură cu

aspectul litigios anterior dezlegat.

Recursul a

fost comunicat intimatei care a formulat și a atașat la dosar

întâmpinare, solicitând motivat, în esență, respingerea recursului,

ca nefondat.

După ce

i-au fost comunicate apărările intimatei, recurenta a depus

răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea acestora și

învederând, în esență, că își menține cererea de

recurs astfel cum a fost formulată și motivată.

Constatând

că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă

prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de

admisibilitate în raport cu prevederile art. 513 alin. (6) C. proc. civ.,

completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecății în

cauză.

Analizând

hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările

dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările

intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care se vor

expune în continuare.

În

speță, prin hotărârea atacată pe calea recursului,

Înalta Curte

de Casație și Justiți, secția a ll-a civilă,

a respins

cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei civile nr. 1765

din 14 noiembrie 2014, pronunțată de Curte de Apel București, secția

a VlI-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, pe motiv că cele două hotărâri pretins contradictorii

nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea

unei cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1)

pct. 8 C. proc. civ., nefiind întrunită cerința triplei

identități de părți, obiect și cauză, întrucât

cele două litigii nu au același părți.

În mod

nejustificat se susține de către recurentă că ar fi

incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc.

civ.

Rațiunea

reglementării cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1)

pct. 7 C. proc. civ. derivă din necesitatea de a se înlătura

nesocotirea principiului autorității de lucru judecat.

Acest text nu

poate justifica examinarea fondului cauzei, respectiv a fondului cererii de

revizuire, cu referire la hotărârile pretins contradictorii, invocate

drept temei al revizuirii.

Legiuitorul a

urmărit ca, prin decizia supusă cenzurii instanței de control

judiciar, să nu se pronunțe o soluție contrară unei alte

hotărâri pronunțate într-o cauză identică.

În

speță, acest principiu nu este însă încălcat, având în

vedere că recurenta nu a dovedit faptul că, relativ la întrunirea

condițiilor de admisibilitate a cererii sale de revizuire împotriva

deciziei civile

nr.

1479 din 28 mai 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2015

, singurul

aspect examinat de către instanța de revizuire, s-ar fi

pronunțat vreo soluție contrară, a cărei autoritate de

lucru judecat să fi fost încălcată de secția a ll-a

civilă a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Prin urmare

și aserțiunilor formulate din perspectiva nerespectării

prevederilor

art.

431 alin. (2) și ale art. 430 alin. (2) C. proc. civ., le lipsește

relevanța acordată de recurentă.

În atare

situație, se reține că nu sunt îndeplinite cerințele

textului legal invocat.

Și în

ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs

prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate.

Susținerea

referitoare la pretinsa nesocotire a dispozițiilor hotărârii

pronunțate în recursul în interesul legii nu are semnificația

acordată de autoarea recursului, având în vedere faptul că aceasta

viza, în exclusivitate, aspecte de fond.

Or

instanța a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 513 alin.

(3) C. proc. civ., examinând cu prioritate admisibilitatea cererii de revizuire

deduse judecății și pronunțând soluția exclusiv cu

privire la acest aspect, chestiune asupra căreia hotărârea

respectivă nu avea nici un fel de incidență.

În

același context, se observă că nu pot fi reținute nici

argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv, ce

vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai precis a

condițiilor de admisibilitate a cererii de revizuire în cazul

prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ipoteza de

nelegalitate expusă de parte nu se regăsește în considerentele

hotărârii atacate.

În ceea ce

privește cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

legiuitorul a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunțate

asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă

există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același

grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a

primei hotărâri.

Relativ la

existența condițiilor de admisibilitate a cererii de revizuire

formulate în cauză de A., în cadrul controlului exercitat pe calea

recursului, se constată că secția a ll-a civilă a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, ca instanță de

revizuire, a stabilit în mod just faptul că dosare în care s-au

pronunțat hotărârile pretins potrivnice nu au aceleași

părți, neputându-se stabili, astfel, o încălcare a

autorității de lucru judecat.

În atare

situație, se reține că, într-adevăr, nu sunt îndeplinite

cumulativ cerințele de admisibilitate a caii de atac in discuție,

prevăzute de textul legal invocat.

Analizarea

aspectelor concrete menționate în cererea dedusă judecății

relevă faptul că ceea ce semnalează în fapt recurenta-

revizuentă este o pretinsă jurisprudență neunitară,

vizând o anume chestiune de drept, soluționată diferit de

instanțe, însă mijlocul procedural ales de parte nu permite reglarea

practicii judiciare pe această cale, legiuitorul prevăzând în acest

scop alte modalități.

Cât

privește dezlegarea dată cererii de revizuire de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, se

constată că acestea este conformă dispozițiilor legale

incidente.

În raport cu

considerentele expuse, care relevă legalitatea hotărârii atacate

și întrucât susținerile recurentei formulate prin motivele de recurs

nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se

va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de A. împotriva decizie nr. 1479 din 28 mai 2015,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2015

.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi, 11 aprilie 2016.