ÎCCJ, Decizia nr. 244/2016

ÎCCJ, Decizia nr. 244/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia civilă nr. 244/2016

Asupra

recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele:

La data de 1

februarie 2016, pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat recursul

declarat de A. împotriva hotărârii nr. 32/J din 11 noiembrie 2015,

pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția

pentru judecători în materie disciplinară.

În

susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar

circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire

punctuală la probele administrate și la susținerile formulate în

apărare în cursul soluționării acțiunii disciplinare,

autoarea recursului a susținut, în esență, că

hotărârea atacată ar fi netemeinică și nelegală.

Deși a

recunoscut că în activitatea sa au intervenit „o serie de carențe

care au atins factorul celeritate, uneori și într-un mod nefavorabil

proceselor” aflate pe rolul completului de judecată pe care l-a prezidat,

în opinia recurentei, aceste carențe nu i-ar fi imputabile, fiind

determinate de cauze de natură internă și externă, de

natură a o exonera de răspundere disciplinară.

În concluzie,

recurenta a solicitat admiterea recursului și, în principal,

desființarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii

disciplinare, iar, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii disciplinare

aplicate, cu altă sancțiune, mai ușoară.

Este de

menționat faptul că, prin două e-mail-uri depuse la dosarul

instanței de disciplină la data de 4 decembrie 2015, recurenta a

solicitat să se ia act de renunțarea sa la cererea de recurs

formulată în cadrul acestui dosar.

Ulterior,

recurenta a revenit asupra cererii de renunțare la calea de atac,

precizând că înțelege să își susțină cererea de

recurs astfel cum a fost formulată și motivată. De asemenea,

partea a învederat faptul că, prin Decretul nr. 932 din 8 decembrie 2015,

emis de Președintele României, judecătorul A. a fost eliberată

din funcție ca urmare a demisiei.

Intimata

Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat

motivat, cu referire la aspectele de fapt și considerentele de drept

expuse în acțiunea disciplinară și reținute în

hotărâre, respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea

a fost comunicată recurentei, care nu a atașat la dosarul cauzei

răspunsul la apărările Inspecției Judiciare.

Având în

vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă

prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de

admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr.

317/2004, prin încheierea din data de 6 iunie 2016, completul de filtru a admis

în principiu recursul dedus judecății.

Analizând

hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile

formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și

cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce

succed.

Cu toate

că recurenta a invocat ca prim motiv de recurs cazul prevăzut de art.

488 alin. (5) C. proc. civ., în susținerea acestuia, autoarea nu a

menționat expres nicio pretinsă neregularitate procedurală.

Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci

când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de

procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea

nulității.

Chiar

dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, s-ar putea include cele mai

variate neregularități de ordin procedural, care ar putea viza atât

nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite

în interesul exclusiv al părților, recurenta în cauză n-a

invocat niciun fel de neregularități referitoare la modul de

desfășurare a cercetării disciplinare sau la soluționarea

de către instanța de disciplină a acțiunii disciplinare, ce

s-ar putea circumscrie aspectelor de nulitate/nelegalitate avute în vedere de

legiuitor.

Cum nu s-a

formulat niciun argument care să permită examinarea și să

justifice o casare din această perspectivă, se constată că

nu este incident motivul de recurs fundamentat pe dispozițiile art. 488

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nu este

întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.

proc. civ.

Examinându-se

criticile expuse pe fond, din perspectiva ipotezei de recurs

prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că susținerile recurentei nu pot fi reținute.

Astfel, se

observă că argumentele dezvoltate de recurentă în

susținerea acestui motiv invocat în principal, vizează, chiar

dacă nu în mod explicit, încălcarea legii de drept substanțial,

mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare

reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea situațiilor

premisă privind caracterul imputabil, sub aspectul laturii subiective.

Aceste

susțineri nu pot fi, însă, reținute.

Referitor la

fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza l din Legea nr. 303/2004,

republicată cu modificările și completările ulterioare,

legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară

„nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a

dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a

cauzelor”.

În ceea ce

privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina

judecătorului A., se constată că Secția pentru

judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță

de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective,

probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a conduitei

imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor

prejudiciabile.

Astfel, din

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că

pârâta judecător a dispus în mod repetat amânarea pronunțării

soluției într-un număr de 611 cauze pentru perioade cuprinse între o

săptămână și 8 luni, cu consecințe asupra dreptului

părților de acces la justiție, fapte ce sunt imputabile

magistratului respectiv

.

Situația

de fapt anterior expusă și parțial necontestată de

către recurentă, constând într-o atitudine de pasivitate

neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare

atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește

numeroasele cauze examinate, denotă încălcarea dispozițiilor

legale în materie, de către recurenta judecător, neavând

relevanță, din această perspectivă, pretinsele cauze „de

natură internă și externă” expuse punctual de magistrat,

respectivele împrejurări nefiind de natură a justifica conduita

reproșată judecătorului și consecințele negative

produse de aceasta.

Pe de

altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei

judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru

imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă

elementul material al abaterii disciplinare, în varianta primei teze normative

a textului legal incriminator, care se concretizează într-o acțiune

neconformă cu îndatoririle profesionale și a factorilor care au

determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita

culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a

recurentei, deci inclusiv aspectele de fapt învederate de către pârâta

judecător.

În acest

sens, Secția pentru judecători în materie disciplinară a

constatat în mod corect că magistratul a uzat în mod nejustificat de

instituția amânării de pronunțare, apelarea la această

instituție juridică pentru perioade mari de timp fiind o

constantă în activitatea magistratului.

Această

stare de fapt evidențiază, fără putință de

tăgadă, încălcarea, în mod repetat și din motive

imputabile, de către recurenta judecător, a

responsabilităților specifice funcției, respectiv a normelor

legale prevăzute de art. 396 alin. (1) C. proc. civ., situație ce a

avut ca efect întârzierea procedurilor și, implicit, a

soluționării respectivelor cauze.

Avându-se în

vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate

de volumul de muncă, precum și de condițiile de

desfășurare a activității, au fost analizate, prin

raportare și la ceilalți judecători ai instanței și

că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul

foarte mare și în continuă creștere de cauze și la întregul

context în care s-au desfășurat faptele, instanța de

disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să

justifice modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care

atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile

recurentei formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au

relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de

natură să o exonereze pe aceasta de răspundere

disciplinară.

Prin maniera

sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și

argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză

a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o

consecință a acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o

minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei cu

celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce nu poate fi

pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a

judecătorului.

În acest

context, se constată că și aserțiunilor recurentei, privind

cauzele ce ar fi determinat, în opinia sa, starea de fapt respectivă, le

lipsește relevanța juridică invocată de autoarea

recursului, în situația în care, pe de o parte, valoarea socială

ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la

justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei

noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale

și deontologice ale judecătorilor, iar, pe de altă parte,

beneficiind de aceleași condiții de muncă, ceilalți

magistrați nu înregistrează restanțe sau nu de o durată

atât de mare.

Modalitatea

constantă și repetitivă în care recurenta a înțeles să

nesocotească, în fiecare caz în parte, dispozițiile legale invocate,

denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce

conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.

Se

constată, așadar, că faptele reproșate recurentei

judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99

lit. h) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, după cum în mod just a fost

reținut de către instanța de disciplină, prin

hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a

conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile

și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și

rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în

abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat,

neavând relevanță împrejurarea de fapt a eliberării din

funcție a recurentei, ca urmare a demisiei, care a intervenit ulterior

pronunțării hotărârii atacate și formulării căii

de atac în cauză.

Având în

vedere considerentele expuse și care relevă legalitatea

hotărârii atacate, în temeiul dispozițiilor art. 49 alin (7) din

Legea nr. 317/2004, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei judecător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 32/J din 11

noiembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția

pentru judecători în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi, 4 iulie 2016.