ÎCCJ, Decizia nr. 229/2016

Decizia civilă nr. 229/20

16

Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

La data de 4 ianuarie 2016, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat recursul declarat de

A., judecător în cadrul Tribunalului Alba, împotriva hotărârii nr. 16/J din 9 septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară

.

Recurentul a solicitat

admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, stabilirea unei sancțiuni disciplinare „corect individualizate, în raport de faptă, urmările ei și împrejurările concrete în care a fost săvârșită”.

Fără a critica în mod explicit hotărârea atacată prin prisma vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și fără a contesta starea de fapt reținută de Secție, cu referire la natura faptei imputate, la urmările reale ale acesteia, la jurisprudența instanței disciplinare, la caracterul gradual al sancționării disciplinare și la dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, magistratul a susținut că, prin hotărârea atacată, nu i s-ar fi individualizat concret sancțiunea aplicată, care este a doua ca gravitate între sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților, în opinia sa, impunându-se aplicarea unei sancțiuni mai ușoare.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii răspund pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției, aceste fapte fiind prevăzute punctual în art. 99 și art. 99

1

din același act normativ.

Or, în conformitate cu dispozițiile exprese ale art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții.

De asemenea, potrivit art. 104 din Legea nr. 161/2003 „magistraților le este interzisă orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia”.

În același timp, dispozițiile art. 102 lit. b) din Legea nr. 161/2003 instituie interdicția de a avea calitatea de asociat, membru în organele de conducere, administrare și control la societăți comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de asigurare sau financiare, companii naționale, societăți naționale ori regii autonome, în mod explicit în sarcina magistraților.

Prin hotărârea atacată este corect stabilită întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare pentru care s-a angajat răspunderea disciplinară a recurentului, întrucât, prin deținerea calității de

asociat și administrator al SC B. SRL,

judecătorul

A.

s-a

aflat în starea de incompatibilitate prevăzută

explicit de dispozițiile

art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și de art. 102 lit. b) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu forma de vinovăție prevăzută de lege.

Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că recurentul nu neagă săvârșirea faptelor respective.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în cauză, a fost corect reliefată existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs.

Examinându-se cauza în raport cu criticile formulate de recurent prin motivul de recurs vizând nelegalitatea individualizării sancțiunii, se constată că, la individualizarea sancțiunii, s-au respectat pe deplin criteriile ce trebuiau avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției.

Sub acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară

„diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 3 luni”,

aplicată recurentului este a doua în ierarhia sancțiunilor disciplinare ce se pot aplica magistraților.

Înalta Curte constată că, la individualizarea sancțiunii aplicate

judecătorului

A., s-au respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată.

În cauză, nu sunt elemente de individualizare a sancțiunii care să poată justifica o casare a soluției instanței de disciplină, sub acest aspect.

Așa după cum s-a arătat, încadrarea judiciară a faptelor, reținută de către Secția pentru judecători, verificată de Înalta Curte în calea de atac a recursului și necontestată de către recurent a rămas neschimbată și a reliefat gravitatea abaterii disciplinare respective.

În procesul de apreciere a legalității individualizării sancțiunii, trebuie avut în vedere, în primul rând, criteriul legal vizând gravitatea faptelor.

În contextul examinat, Înalta Curte apreciază că instanța de disciplină a dat o corectă relevanță c

onsecințelor imediate și directe ale încălcării interdicțiilor legale impuse de statutul de magistrat, pe care recurentul încearcă să le minimalizeze și care sunt concretizate în atingerea adusă relațiilor sociale referitoare la justiție, ca valoare socială ocrotită.

Se constată că, la aplicarea sancțiunii, instanța de disciplină a avut în vedere, alături de circumstanțele reale identificate de cercetarea judecătorească și circumstanțele personale ale recurentului, dar și consecințele negative ale abaterii imputate.

În atare situație, se reține că sancțiunea aplicată autorului recursului, respectiv „diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 3 luni” a fost în mod judicios stabilită.

Aspectele jurisprudențiale comparative expuse de recurent nu au relevanța pretinsă și nu pot constitui suport legal pentru aplicarea unei sancțiuni mai blânde.

Dimpotrivă, în calitatea sa de magistrat, judecătorul în cauză ar fi trebuit să cunoască și să respecte normele legale și principiile ce guvernează statutul acestei profeții, să respecte regimul interdicțiilor impuse unui judecător și, în același timp, să prevadă și consecințele prejudiciabile ale încălcării acestor interdicții.

Fapta având nivelul de gravitate corect reținut de către instanța de disciplină, singura sancțiune care se impune fiind cea aplicată de Consiliul Superior al Magistraturii.

Înalta Curte reține că nu se poate primi solicitarea recurentului de aplicare a sancțiunii avertismentului, prima din punct de vedere gradual dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 lit. a)-e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Avertismentul nu ar face decât să golească de orice conținut caracterul sancționator al măsurii disciplinare luate.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 16/J din 9 septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 iunie

2016

.