ÎCCJ, Decizia nr. 241/2016

ÎCCJ, Decizia nr. 241/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia civilă nr. 241/2016

Asupra

recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele.

La data de 4

ianuarie 2016, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de A.,

judecător la Judecătoria Giurgiu, împotriva hotărârii nr. 14/J

din 9 septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al

Magistraturii - Secția pentru judecători în materie

disciplinară.

În

susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar

circumscrie, în opinia sa, motivului de recurs prevăzut de

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire

punctuală la probele administrate și la susținerile formulate în

apărare în cursul soluționării acțiunii disciplinare,

autoarea recursului a susținut, în esență, că

hotărârea atacată ar fi dată cu aplicarea greșită a

legii, sub cel puțin următoarele trei aspecte:

întrunită situația premisă referitoare la existența

motivelor imputabile, prevăzută de textul legal incriminator, care

să justifice atragerea răspunderii sale și aplicarea

sancțiunii disciplinare. În opinia recurentei, instanța de disciplină

nu ar fi indicat explicit motivele care să-i fie imputabile din

perspectiva examinată, iar analiza sub acest aspect ar fi fost

efectuată fără a se ține cont de aspectele invocate în

apărare și s-ar fi fundamentat pe o situație comparativă

nereală a activităților și volumului de muncă al

colegilor judecători;

dosarele analizate în cauză, nominalizate individual în rezoluția din

26 mai 2015 și preluate în hotărâre, altele decât Dosarul nr. x/236/2014,

ar lipsi sesizarea din oficiu și, în legătură cu acest din

urmă dosar, s-ar fi încălcat principiul non bis in idem, având în

vedere faptul că el ar fi fost analizat și cu prilejul

soluționării acțiunii disciplinare ce a format obiectul

acțiunii disciplinare soluționate prin hotărârea nr. 16/J din 22

octombrie 2014;

sancțiunii disciplinare ar fi lipsită de temei legal, dat fiind

faptul că s-ar fi dispus, după părerea recurentei,

fără a se lua în considerare circumstanțele reale și

personale învederate, vizând: experiența sa profesională; calitatea

și volumul activității desfășurate efectiv, ce ar

releva supraîncărcarea, aglomerarea sa; greutățile de

notorietate cu care se confruntă sistemul judiciar; erorile efectuate de

personalul auxiliar de specialitate și cele evidențiate în sistemul

ECRIS.

Intimata

Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care

a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la

motivele de casare invocate și a reiterat, în esență,

situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia

sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea

atacată.

Recurenta nu

a formulat răspuns la întâmpinarea ce i-a fost comunicată.

Având în

vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă

prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de

admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr.

317/2014, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, prin încheierea din data de 6 iunie 2016, completul de filtru a

admis în principiu recursul judecătorului A.

Analizând

hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările

dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările

intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi

expuse în continuare.

Motivul de

recurs invocat vizează ipoteza de nelegalitate prevăzută de art.

488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte

constată că susținerile recurentei, formulate din această

perspectivă sunt, însă, neîntemeiate.

Astfel, se

observă că argumentele dezvoltate de recurentă în

susținerea acestui motiv vizează încălcarea legii de drept

substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii

disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea

situațiilor premisă privind caracterul imputabil și repetitiv al

întârzierilor, sub aspectul laturii obiective și a laturii subiective.

Aceste

susțineri nu pot fi, însă, reținute.

În ceea ce

privește fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza l din Legea nr.

303/2004, republicată cu modificările și completările

ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere

disciplinară „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a

dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a

cauzelor”.

În ceea ce

privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina

judecătorului A., se constată că Secția pentru

judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță

de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective,

probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a conduitei

imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor

prejudiciabile.

Astfel, din

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că,

la data de 13 mai 2015, pe rolul completului prezidat de pârâta judecător,

se afla un număr de 580 de cauze aflate în procedura prealabilă

reglementată de prevederile art. 200 C. proc. civ., în care nu fusese

luată nicio măsură, dintre care 243 de dosare înregistrate în

anul 2014 și 337 de dosare în anul 2015, precum și 168 de cauze în

care această procedură a fost începută fără a se fi

ajuns la fixarea primului termen de judecată, dintre care 53 de dosare au

fost înregistrate în anul 2013, 109 dosare în anul 2014 și 6 în anul 2015.

Situația

de fapt anterior expusă și necontestată în materialitatea ei de

către recurentă, constând într-o atitudine de pasivitate

neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare a

atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește

numeroasele cauze examinate, de natură a afecta drepturile procesuale ale

părților denotă încălcarea, în mod repetat și din

motive imputabile, de către pârâta judecător, a

responsabilităților specifice funcției, respectiv a normelor

legale prevăzute de art. 200 raportat la art. 194-197 C. proc. civ.,

precum și a principiului necesității soluționării cu

celeritate a cauzelor, de către recurenta judecător, neavând

relevanță situația de fapt comparativă expusă de

magistrat și nici aprecierile subiective ale acestuia, privitoare la

existența unor pretinse cauze ce ar fi determinat respectiva stare de

fapt.

Pe de

altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei

judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru

imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă

elementul material al abaterii disciplinare, în varianta primei teze normative

a textului legal incriminator, care se concretizează într-o inacțiune

neconformă cu îndatoririle profesionale și o analiză a

factorilor care au determinat și, respectiv a condițiilor în care s-a

produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă,

perseverentă, a recurentei.

În acest

sens, Secția pentru judecători în materie disciplinară a

constatat în mod corect că această manieră de lucru

defectuoasă a recurentei reprezintă o constantă în activitatea

sa; dezinteresul și lipsa de diligență ale judecătorului

pentru respectarea termenelor legale de soluționare a lucrărilor

fiind dovedite și de faptul că, deși, anterior, aceasta a mai

fost verificată disciplinar, pentru același gen de fapte,

dispunându-se inițial două rezoluții de clasare, iar prin

hotărârea nr. 9/J din 29 mai 2013, s-a respins acțiunea

disciplinară exercitată împotriva sa, prin hotărârea nr. 16/J

din 22 octombrie 2014, fiindu-i-se aplicată sancțiunea

disciplinară constând în diminuarea indemnizației brute lunare cu 20%

pe o perioadă de 3 luni pentru săvârșirea abaterii disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. h) teza l și teza a ll-a din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

iar, ulterior, prin hotărârea nr. 12/J din 1 iulie 2015, dispunându-se

suspendarea sa din funcție pe o perioadă de 6 luni pentru

aceeași abatere.

Avându-se în

vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate

de volumul de muncă, precum și de condițiile de

desfășurare a activității, au fost analizate în mod corect,

prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței

și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la

numărul foarte mare și în continuă creștere de cauze

și la întregul context în care s-au desfășurat faptele,

instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de

natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea

cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat

necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva

caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de

recurs și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de

răspundere disciplinară.

Prin maniera

sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și

argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză

a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o

consecință a acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o

minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei cu

celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce nu poate fi

pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a

judecătorului.

În acest

context, se constată că și aserțiunilor recurentei, privind

pretinsele cauze extrinseci ce ar fi determinat respectiva situație,

expunerile comparative (contrazise de probele dosarului) privitoare la activitatea

celorlalți judecători ai instanței sau la pretinsele erori ale

sistemului informatic, le lipsește relevanța juridică

invocată de autoarea recursului, în situația în care, pe de o parte,

valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale

referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al

acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri

profesionale și deontologice ale judecătorilor, iar, pe de altă

parte, beneficiind de aceleași condiții de muncă, ceilalți

magistrați nu înregistrează restanțe sau nu un volum atât de

mare.

De altfel,

toate aspectele obiective sau subiective invocate, deși nu au fost

reținute ca fiind de natură a înlătura răspunderea

disciplinară a judecătorului A., au fost avute în vedere la individualizarea

sancțiunii disciplinare.

S-a

constatat, însă în mod corect că acestea nu pot îndreptăți

aplicarea unei sancțiuni mai ușoare, dat fiind faptul că,

aplicarea anterioară în mod gradual a unor asemenea sancțiuni mai

puțin grave dintre cele prevăzute de lege, s-au dovedit ineficiente,

nefiind de natură să îi atragă atenția asupra

gravității abaterilor comise și a consecințelor acestora,

aceasta continuând a le comite, în aceeași manieră și după

sancționările primite.

Modalitatea

constantă și repetitivă în care recurenta a înțeles să

nesocotească, în fiecare caz în parte, principiile și

dispozițiile legale invocate, în condițiile în care fusese

atenționată anterior în mai multe rânduri, pentru același gen de

conduită neconformă obligațiilor profesionale, denotă

existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează

vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.

În atare

situație, împrejurarea că, prezentând circumstanțele cauzei,

instanța de disciplină ar fi reținut printre cauzele examinate și

câteva dintre dosarele analizate anterior, în care, nici la momentul respectiv,

judecătorul nu-și îndeplinise obligațiile profesionale, nu

reprezintă, în sensul propus de recurentă o încălcare a

principiului non bis in idem, fapta avută în vedere în speță

fiind, în realitate, una nouă, continuată.

Tot astfel,

se vor înlătura ca nefondate susținerile privind lipsa

sesizărilor pentru celelalte cauze examinate, în raport cu natura abaterii

în discuție și cu competențele și atribuțiile

Inspecției Judiciare, aceste susțineri neavând semnificația de

nelegalitate/nulitate sugerată de autoarea lor.

Se

constată, așadar, că faptele reproșate recurentei

judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99

lit. h) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, după cum în mod just a fost

reținut de către instanța de disciplină, prin

hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a

conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile

și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și

rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în

abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat,

așa încât argumentele recurentei formulate prin motivele de recurs

invocate în principal nu pot fi primite.

În

privința criticilor vizând individualizarea sancțiunii aplicate

recurentei judecător, invocate în subsidiar, se constată că

instanța de disciplină a respectat pe deplin criteriile

prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, ce trebuie avute în

vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției, precum

și principiul proporționalității, reglementat de art. 100

din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

În

cauză, nu sunt aspecte de individualizare a sancțiunii care să

poată justifica aplicarea unei sancțiuni mai ușoare.

Așa

după cum s-a arătat, stabilirea cadrului procesual prin raportare la

normele incidente, de către Secția pentru judecători în materie

disciplinară, verificată de instanța supremă în calea de

atac a recursului, a rămas neschimbată și a reliefat

existența și gravitatea respectivei abateri.

În

speță, valoarea socială lezată o reprezintă

relațiile sociale referitoare la realizarea activității de

justiție, în sensul larg al acestei noțiuni, care presupun, pe

lângă organizarea și funcționarea în limitele legii a

instanței și înfăptuirea corectă a actului de

justiție, pe planul raportului juridic de muncă, aceste relații

transpunându-se în obligații și îndatoriri profesionale ale

judecătorilor, stabilite prin legi și regulamente.

În procesul

de apreciere a individualizării sancțiunii nu trebuie pierdute din

vedere sau minimalizate consecințele directe, imediate, ale faptelor

recurentei judecător, corect reliefate de Secția pentru procurori.

Înalta Curte

constată că instanța de disciplină a avut în vedere, la

aplicarea sancțiunii, alături de circumstanțele reale

identificate prin cercetarea judecătorească și

circumstanțele personale ale magistratului, dar și consecințele

negative ale abaterilor reținute în sarcina sa.

De asemenea,

Înalta Curte apreciază că sancțiunea aplicată recurentei a

fost în mod judicios stabilite, având în vedere nu numai gravitatea

încălcării normelor de procedură, conduita culpabilă

și maniera proprie în care recurenta a înțeles să-și

nesocotească atribuțiile profesionale, dar și repetabilitatea

acestor conduite, confirmată de sancțiunile disciplinare ce i-au fost

aplicate anterior.

Vechimea în

profesie a judecătorului, aprecierile pozitive obținute la evaluări,

nu au nicio relevanță și nu pot să

îndreptățească aplicarea unei sancțiuni mai blânde.

Dimpotrivă, cu o asemenea vechime în funcția de magistrat,

judecătorul în cauză ar fi trebuit, prin experiența

acumulată, să cunoască și să respecte normele de

procedură și principiile ce guvernează această activitate.

Fapta fiind

gravă, singura sancțiune care se impune este cea aplicată de

către Consiliul Superior al Magistraturii. Aplicarea din nou a unei

sancțiuni mai ușoare nu ar face decât să golească de orice

conținut caracterul sancționator al măsurii disciplinare luate.

Având în

vedere considerentele expuse, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr.

317/2004, republicată cu modificările și completările

ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 14/J din 9

septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția

pentru judecători în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi, 4 iulie

2016

.