ÎCCJ, Decizia nr. 241/2016

Decizia civilă nr. 241/2016 Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele. La data de 4 ianuarie 2016, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de A., judecător la Judecătoria Giurgiu, împotriva hotărârii nr. 14/J din 9 septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară. În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire punctuală la probele administrate și la susținerile formulate în apărare în cursul soluționării acțiunii disciplinare, autoarea recursului a susținut, în esență, că hotărârea atacată ar fi dată cu aplicarea greșită a legii, sub cel puțin următoarele trei aspecte: 1. nu ar fi întrunită situația premisă referitoare la existența motivelor imputabile, prevăzută de textul legal incriminator, care să justifice atragerea răspunderii sale și aplicarea sancțiunii disciplinare.

În opinia recurentei, instanța de disciplină nu ar fi indicat explicit motivele care să-i fie imputabile din perspectiva examinată, iar analiza sub acest aspect ar fi fost efectuată fără a se ține cont de aspectele invocate în apărare și s-ar fi fundamentat pe o situație comparativă nereală a activităților și volumului de muncă al colegilor judecători; 2. pentru dosarele analizate în cauză, nominalizate individual în rezoluția din 26 mai 2015 și preluate în hotărâre, altele decât Dosarul nr. x/236/2014, ar lipsi sesizarea din oficiu și, în legătură cu acest din urmă dosar, s-ar fi încălcat principiul non bis in idem, având în vedere faptul că el ar fi fost analizat și cu prilejul soluționării acțiunii disciplinare ce a format obiectul acțiunii disciplinare soluționate prin hotărârea nr. 16/J din 22 octombrie 2014; 3. aplicarea sancțiunii disciplinare ar fi lipsită de temei legal, dat fiind faptul că s-ar fi dispus, după părerea recurentei, fără a se lua în considerare circumstanțele reale și personale învederate, vizând: experiența sa profesională; calitatea și volumul activității desfășurate efectiv, ce ar releva supraîncărcarea, aglomerarea sa; greutățile de notorietate cu care se confruntă sistemul judiciar; erorile efectuate de personalul auxiliar de specialitate și cele evidențiate în sistemul ECRIS.

Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la motivele de casare invocate și a reiterat, în esență, situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea atacată. Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinarea ce i-a fost comunicată. Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc.

civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2014, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 6 iunie 2016, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A. Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Motivul de recurs invocat vizează ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că susținerile recurentei, formulate din această perspectivă sunt, însă, neîntemeiate.

Astfel, se observă că argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea situațiilor premisă privind caracterul imputabil și repetitiv al întârzierilor, sub aspectul laturii obiective și a laturii subiective. Aceste susțineri nu pot fi, însă, reținute. În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor”.

În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile. Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că, la data de 13 mai 2015, pe rolul completului prezidat de pârâta judecător, se afla un număr de 580 de cauze aflate în procedura prealabilă reglementată de prevederile art. 200 C. proc.

civ., în care nu fusese luată nicio măsură, dintre care 243 de dosare înregistrate în anul 2014 și 337 de dosare în anul 2015, precum și 168 de cauze în care această procedură a fost începută fără a se fi ajuns la fixarea primului termen de judecată, dintre care 53 de dosare au fost înregistrate în anul 2013, 109 dosare în anul 2014 și 6 în anul 2015. Situația de fapt anterior expusă și necontestată în materialitatea ei de către recurentă, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele cauze examinate, de natură a afecta drepturile procesuale ale părților denotă încălcarea, în mod repetat și din motive imputabile, de către pârâta judecător, a responsabilităților specifice funcției, respectiv a normelor legale prevăzute de art. 200 raportat la art. 194-197 C. proc.

civ., precum și a principiului necesității soluționării cu celeritate a cauzelor, de către recurenta judecător, neavând relevanță situația de fapt comparativă expusă de magistrat și nici aprecierile subiective ale acestuia, privitoare la existența unor pretinse cauze ce ar fi determinat respectiva stare de fapt. Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta primei teze normative a textului legal incriminator, care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale și o analiză a factorilor care au determinat și, respectiv a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentei.

În acest sens, Secția pentru judecători în materie disciplinară a constatat în mod corect că această manieră de lucru defectuoasă a recurentei reprezintă o constantă în activitatea sa; dezinteresul și lipsa de diligență ale judecătorului pentru respectarea termenelor legale de soluționare a lucrărilor fiind dovedite și de faptul că, deși, anterior, aceasta a mai fost verificată disciplinar, pentru același gen de fapte, dispunându-se inițial două rezoluții de clasare, iar prin hotărârea nr. 9/J din 29 mai 2013, s-a respins acțiunea disciplinară exercitată împotriva sa, prin hotărârea nr. 16/J din 22 octombrie 2014, fiindu-i-se aplicată sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației brute lunare cu 20% pe o perioadă de 3 luni pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza l și teza a ll-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar, ulterior, prin hotărârea nr. 12/J din 1 iulie 2015, dispunându-se suspendarea sa din funcție pe o perioadă de 6 luni pentru aceeași abatere.

Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate în mod corect, prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și în continuă creștere de cauze și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.

În acest context, se constată că și aserțiunilor recurentei, privind pretinsele cauze extrinseci ce ar fi determinat respectiva situație, expunerile comparative (contrazise de probele dosarului) privitoare la activitatea celorlalți judecători ai instanței sau la pretinsele erori ale sistemului informatic, le lipsește relevanța juridică invocată de autoarea recursului, în situația în care, pe de o parte, valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor, iar, pe de altă parte, beneficiind de aceleași condiții de muncă, ceilalți magistrați nu înregistrează restanțe sau nu un volum atât de mare.

De altfel, toate aspectele obiective sau subiective invocate, deși nu au fost reținute ca fiind de natură a înlătura răspunderea disciplinară a judecătorului A., au fost avute în vedere la individualizarea sancțiunii disciplinare. S-a constatat, însă în mod corect că acestea nu pot îndreptăți aplicarea unei sancțiuni mai ușoare, dat fiind faptul că, aplicarea anterioară în mod gradual a unor asemenea sancțiuni mai puțin grave dintre cele prevăzute de lege, s-au dovedit ineficiente, nefiind de natură să îi atragă atenția asupra gravității abaterilor comise și a consecințelor acestora, aceasta continuând a le comite, în aceeași manieră și după sancționările primite.

Modalitatea constantă și repetitivă în care recurenta a înțeles să nesocotească, în fiecare caz în parte, principiile și dispozițiile legale invocate, în condițiile în care fusese atenționată anterior în mai multe rânduri, pentru același gen de conduită neconformă obligațiilor profesionale, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri. În atare situație, împrejurarea că, prezentând circumstanțele cauzei, instanța de disciplină ar fi reținut printre cauzele examinate și câteva dintre dosarele analizate anterior, în care, nici la momentul respectiv, judecătorul nu-și îndeplinise obligațiile profesionale, nu reprezintă, în sensul propus de recurentă o încălcare a principiului non bis in idem, fapta avută în vedere în speță fiind, în realitate, una nouă, continuată.

Tot astfel, se vor înlătura ca nefondate susținerile privind lipsa sesizărilor pentru celelalte cauze examinate, în raport cu natura abaterii în discuție și cu competențele și atribuțiile Inspecției Judiciare, aceste susțineri neavând semnificația de nelegalitate/nulitate sugerată de autoarea lor.

Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat, așa încât argumentele recurentei formulate prin motivele de recurs invocate în principal nu pot fi primite.

În privința criticilor vizând individualizarea sancțiunii aplicate recurentei judecător, invocate în subsidiar, se constată că instanța de disciplină a respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În cauză, nu sunt aspecte de individualizare a sancțiunii care să poată justifica aplicarea unei sancțiuni mai ușoare. Așa după cum s-a arătat, stabilirea cadrului procesual prin raportare la normele incidente, de către Secția pentru judecători în materie disciplinară, verificată de instanța supremă în calea de atac a recursului, a rămas neschimbată și a reliefat existența și gravitatea respectivei abateri.

În speță, valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la realizarea activității de justiție, în sensul larg al acestei noțiuni, care presupun, pe lângă organizarea și funcționarea în limitele legii a instanței și înfăptuirea corectă a actului de justiție, pe planul raportului juridic de muncă, aceste relații transpunându-se în obligații și îndatoriri profesionale ale judecătorilor, stabilite prin legi și regulamente. În procesul de apreciere a individualizării sancțiunii nu trebuie pierdute din vedere sau minimalizate consecințele directe, imediate, ale faptelor recurentei judecător, corect reliefate de Secția pentru procurori. Înalta Curte constată că instanța de disciplină a avut în vedere, la aplicarea sancțiunii, alături de circumstanțele reale identificate prin cercetarea judecătorească și circumstanțele personale ale magistratului, dar și consecințele negative ale abaterilor reținute în sarcina sa.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că sancțiunea aplicată recurentei a fost în mod judicios stabilite, având în vedere nu numai gravitatea încălcării normelor de procedură, conduita culpabilă și maniera proprie în care recurenta a înțeles să-și nesocotească atribuțiile profesionale, dar și repetabilitatea acestor conduite, confirmată de sancțiunile disciplinare ce i-au fost aplicate anterior. Vechimea în profesie a judecătorului, aprecierile pozitive obținute la evaluări, nu au nicio relevanță și nu pot să îndreptățească aplicarea unei sancțiuni mai blânde. Dimpotrivă, cu o asemenea vechime în funcția de magistrat, judecătorul în cauză ar fi trebuit, prin experiența acumulată, să cunoască și să respecte normele de procedură și principiile ce guvernează această activitate.

Fapta fiind gravă, singura sancțiune care se impune este cea aplicată de către Consiliul Superior al Magistraturii. Aplicarea din nou a unei sancțiuni mai ușoare nu ar face decât să golească de orice conținut caracterul sancționator al măsurii disciplinare luate. Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 14/J din 9 septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 4 iulie 2016 .