ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5764/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 26.09.2019, sub numărul x/2019, reclamanții A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., Art. Pack S.R.L., D. S.R.L., E., F., G. și H. S.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Transporturilor și Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A, suspendarea executării Hotărârii Guvernului nr. 558 din 31 iulie 2019 privind aprobarea amplasamentului și a declanșării procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere aflat pe amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes național "Modernizarea liniei de cale ferată București Nord - Aeroport Internațional Henri Coandă București - Faza I: Racord c.f. la Terminalul TI, Aeroport Internațional Henri Coandă București", de pe raza unității administrativ-teritoriale Otopeni, județul Ilfov.

Prin sentința civilă nr. 572 din 11 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamantele F. și Societatea H. S.A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Transporturilor și Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. A fost suspendată executarea H.G. nr. 558/2009, până la pronunțarea instanței de fond, și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de reclamanții A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., Art. Pack S.R.L., D. S.R.L., E. și G., în contradictoriu cu aceiași pârâți.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanții B. S.R.L., E., A. S.R.L., D. S.R.L., Art. Pack S.R.L., G. și C. S.R.L., precum și pârâții Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor și Guvernul României.

3.1. În motivarea cererii de recurs întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantele B. S.R.L., E., A. S.R.L., D. S.R.L., Art. Pack S.R.L., G. și C. S.R.L. au prezentat contextul emiterii actului administrativ a cărui suspendare a executării se solicită, apreciind că nu este justificată de interesul public construirea unei noi linii de cale ferată, întrucât în anul 2016 au fost inițiate procedurile de expropriere pentru construcția unei linii de metrou care să lege Gara de Nord de Aeroportul Otopeni.

Prima instanță a aplicat în mod greșit disp. art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și definiția cazului bine justificat reținând că criticile invocate de recurente nu pot fi analizate. Cu excepția încălcării normelor imperative privind distanța de siguranță feroviară, instanța a considerat că celelalte împrejurări invocate cu privire la îndeplinirea acestei condiții reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ce nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare.

Recurentele au susținut că aparența de nelegalitate a H.G. nr. 558/2019 rezultă din următoarele împrejurări de drept: încalcă disp. art. 5 alin. (1) și (3) și art. 14 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, care impun adoptarea printr-o hotărâre de Guvern unică a întregului proiect privind exproprierea, care să includă atât indicatorii tehnico-economici ai investiției, cât și amplasamentul lucrării de utilitate publică și declanșarea procedurii de expropriere. Or, Guvernul României a scindat procesul decizional în două etape: în prima etapă a adoptat H.G. nr. 386/2019 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici și în a doua etapă a adoptat H.G. nr. 558/2019 care cuprinde: (i) amplasamentul Liniei de cale ferată, (ii) declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie culoarul de expropriere, (iii) lista imobilelor supuse exproprierii și (iv) sumele individuale estimate de expropriator aferente despăgubirilor.

Odată ce s-au stabilit indicatorii tehnico financiari prin H.G. nr. 386/2019 și s-a stabilit un buget pentru efectuarea lucrării de utilitate publică, orice propunere din partea recurentelor cu privire la amplasamentul Liniei de cale ferată nu mai putea fi aplicată pentru că nu s-ar fi respectat indicatorii tehnico-economici. Drept urmare, între amplasamentul Liniei de cale ferată și culoarul de expropriere și indicatorii tehnico-financiari există o relație de interdependență și toate aceste elemente ar fi trebuit adoptate prin aceeași hotărâre de guvern.

H.G. nr. 558/2019 încalcă disp. art. 7 alin. (10) lit. d) din Legea nr. 52/2003, care impun publicarea minutei de dezbateri în 10 zile de la dezbaterea publică. Această dezbatere a avut loc pe 9 iulie 2019, iar pe 01.08.2019 (la mai mult de 20 zile de la dezbatere) minuta acestei dezbateri publice nu era publicată pe site-ul Ministerului Transporturilor.

Recurentele susțin că aparența de nelegalitate a hotărârii de Guvern rezultă din simpla existență a două hotărâri de guvern și din nepublicarea minutei de dezbateri în termenul legal și putea fi analizată în procedura sumară a suspendării actului administrativ.

De asemenea, H.G. nr. 558/2019 încalcă prevederile legale care impun necesitatea identificării tuturor titularilor de drepturi reale cu privire la terenurile ce urmează a fi expropriate și stabilirii despăgubirii pentru aceștia. În acest sens invocă disp. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, disp. art. 1 alin. (5), art. 4 alin. (2) lit. e) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010. H.G. nr. 558/2019 încalcă aceste prevederi cu privire la o parte din imobilele deținute în proprietate de reclamante, pentru că nu include o parte din deținătorii de drepturi reale asupra imobilelor expropriate. Mai exact, în cazul imobilului de la pct. 44 din Lista imobilelor expropriate nu sunt incluse datele de identificare pentru titularii dreptului de ipotecă I. S.R.L. și J. S.A., deși acest drept apare în extrasul de carte funciară.

Recurenta C. are interes să invoce neindicarea titularilor de drepturi reale în H.G. nr. 558/2019, pentru că drepturile I. S.R.L. și J. S.A. s-au născut în baza unor raporturi juridice ale C. cu acești titulari de drepturi. Prin urmare, titularii de drepturi reale nemenționați de H.G. nr. 558/2019 vor avea posibilitatea să se întoarcă împotriva C. dacă drepturile lor reale nu sunt respectate în procedura exproprierii.

Nu în ultimul rând, H.G. nr. 558/2019 încalcă principiul garantării dreptului de proprietate al tuturor reclamantelor, protejat de art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, dacă un proiect de utilitate publică poate fi implementat într-o configurație ce nu aduce atingere dreptului de proprietate privată sau îi aduce o atingere minimă, statul are obligația de a implementa proiectul în configurația respectivă. Din probele depuse la dosar, inclusiv din concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, rezultă că ar fi existat alte variante pentru amplasamentul Liniei de cale ferată, care să afecteze de o manieră mai redusă dreptul de proprietate al reclamantelor.

Mai arată că prima instanță a aplicat în mod greșit definiția pagubei iminente atunci când a reținut că această condiție nu este îndeplinită. Nu a analizat în concret pagubele invocate, deși fiecare recurentă a probat existența unor pagube iminente efective cauzate de amplasamentul Liniei de cale ferată aprobat prin H.G. nr. 558/2019 și nu doar simplele pagube constând în exproprierea bunurilor. Astfel, H.G. nr. 558/2019 determină scăderea valorii terenurilor aflate în proprietatea societăților pentru că terenurile vor fi secționate prin construcția Liniei de cale ferată; proximitatea amplasamentului Liniei de cale ferată de patinoarul K. din Otopeni va crea dificultăți cu privire la continuarea activității patinoarului și a sălii de gimnastică în condiții optime; va îngreuna construcția campusului universitar pe care societățile doresc să-l construiască în zonă.

Prima instanță nu a ținut cont nici de faptul că dna G. suferă pagube iminente grave, întrucât amplasamentul Liniei de cale ferată aprobat îi afectează dreptul de proprietate asupra imobilului ce urmează a fi expropriat și pe care intenționa să demareze o afacere de familie.

3.2. Prin cererea de recurs întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a solicitat casarea sentinței și, ca urmare a rejudecării litigiului, respingerea cererii de suspendare, în principal, ca inadmisibilă, fiind interzisă în mod expres de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, respectiv, ca rămasă fără obiect, întrucât actul administrativ și-a produs toate efectele pentru care a fost emis, fiind imposibilă suspendarea unui act administrativ a cărui executare s-a finalizat; în subsidiar, a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților/lipsei interesului personal și actual al acestora de a acționa și respingerea cererii ca nefiind îndeplinite aceste cerințe de exercițiu ale acțiunii civile; respingerea ca nefondată a cererii de suspendare.

În motivarea cererii de recurs a arătat că în temeiul hotărârii de Guvern au fost emise Decizia de expropriere nr. 1/3572/19.08.2019 și Decizia de expropriere nr. 1/4571/10.10.2019. Anterior, sumele reprezentând despăgubirea datorată titularilor dreptului de proprietate afectați de expropriere au fost consemnate prin Recipisa nr. x/13.08.2019. În temeiul acestor decizii de expropriere au fost emise alte acte administrative în baza cărora terțe entități, care nu au fost parte în acest proces, au dobândit drepturi, respectiv: Autorizația de construire nr. x din 31.07.2019, Autorizația de construire nr. x din 20.08.2019, Autorizația de construire nr. x din 17.09.2019.

Recurenta a apreciat că sunt incidente cele trei motive de casare invocate, întrucât aspectele reținute de instanță nu au legătură cu obiectul cererii și nici cu momentul la care putea fi adusă în discuție incidența art. 29 din O.U.G. nr. 12/1998, instanța a admis o cerere interzisă în mod expres de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 și a încălcat și aplicat greșit normele de drept material - art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998.

Referitor la încălcarea art. 13 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 precizează că atât procedura de expropriere, cât și obiectivele de utilitate publică ce fac obiectul prezentei legi nu pot fi suspendate sau sistate la cererea vreunei persoane care invocă existența unor litigii privind posesia ori proprietatea imobilului expropriat. În cauză, suspendarea s-a dispus la cererea unor persoane care invocă litigii privitoare la imobilele expropriate, în pofida faptului că legea specială, Legea nr. 255/2010, instituie un regim derogatoriu de la dispozițiile Legii nr. 554/2004 interzicând în mod expres posibilitatea de a fi luată o astfel de măsură provizorie.

A invocat disp. art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, art. 6 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 53/2011 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, art. 5 din deciziile de expropriere sus menționate, din care rezultă că transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor cuprinse în anexa la decizia de expropriere, din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a Statului Român și în administrarea Ministerului Transporturilor, operează de drept de la data emiterii deciziei de expropriere. La acest moment Statul Român este proprietarul acestor bunuri, transferul de proprietate operând de drept la data emiterii deciziilor, astfel că instanța a dispus suspendarea hotărârii de Guvern la un moment la care acest act administrativ își produsese toate efectele pentru care a fost emis.

Este adevărat că, la data la care au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei, la cunoștința instanței fusese adusă doar existența primei decizii de expropriere, însă, chiar raportat la aceasta, instanța nu putea dispune suspendarea H.G. nr. 558/2019, întrucât la data suspendării actului administrativ, efectele, executarea acestuia se epuizaseră, scopul în vederea căruia a fost emis fiind îndeplinit. La acel moment nu numai că fusese declanșată procedura, ea fusese și finalizată prin emiterea deciziilor de expropriere și a autorizațiilor de construire în baza cărora au început lucrările. Prin urmare, orice demers de suspendare a acestui act administrativ este rămas fără obiect.

Recurenta pârâtă a mai susținut că la data soluționării cererii de suspendare reclamantele își pierduseră calitatea de proprietari, deci nu mai aveau interes personal și actual cu privire la susținerea cererii. Întrucât potrivit dispozițiilor legii speciale, transferul dreptului de proprietate a operat de drept la data emiterii deciziei de expropriere, Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor a devenit proprietar, reclamantele pierzând calitatea procesuală activă.

Instanța a încălcat obligația de a nu prejudeca fondul și, sub pretextul că are în vedere doar "aparența" de nelegalitate a actului administrativ, a încuviințat în ședința din 11.10.2019, pentru reclamante, proba cu înscrisurile depuse la dosar, iar prin modul de argumentare a soluției a judecat, practic, fondul. Instanța a avut în vedere inclusiv raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expertul L., solicitând C.N.C.F.R la termenul anterior (deși nu încuviințase această probă) să-și exprime un punct de vedere cu privire la această expertiză la care s-a și raportat în motivare. Or, un raport de expertiză tehnică, fie el și extrajudiciar, nu este un înscris în sensul disp. art. 265 C. proc. civ., ci este și rămâne un raport de expertiză, fiind întocmit de un specialist, cu nerespectarea cerinței de contradictorialitate prevăzute de dispozițiile legii.

Prima instanță a tranșat fondul raportului juridic constatând că hotărârea de Guvern se află în contradicție cu dispozițiile legale de forță superioară. Faptul că instanța utilizează sintagma "aparentă nelegalitate" nu este de natură să înlăture caracterul tranșant al concluziilor sale, concluzii care sunt departe de a respecta cerințele de soluționare a cererii de suspendare.

Instanța a interpretat și aplicat eronat dispozițiile O.U.G. nr. 12/1998, contopind/confundând în mod nepermis interesul public cu cel privat, a reținut nelegalitatea actului administrativ, nu prin prisma suprafețelor ce au făcut obiectul amplasamentului aprobat, ci raportat la suprafețele ce nu au făcut obiectul acestuia, respectiv al exproprierii și, care, în opinia instanței, ar fi trebuit să facă obiectul exproprierii. Instanța nu a ținut cont de o realitate faptică și juridică, anume aceea că proiectul întocmit a fost aprobat de toate organismele cu atribuții în domeniu.

Măsura exproprierii aprobată prin H.G. nr. 558/2019 nu este găsită de instanță prejudiciabilă decât pentru motivul că s-a expropriat prea puțin. Or, pentru ipotezele în care reclamantele solicită să se constate că hotărârea este prejudiciabilă pentru ele nu față de suprafața expropriată, ci față de o suprafață ce nu a făcut obiectul exproprierii, rezultă că motivele invocate sunt externe actului administrativ și nu pot face obiectul controlului instanței.

Recurenta pârâtă apreciază raționamentul instanței eronat, întrucât a reținut că reclamantele pot invoca o normă ce ar crea chiar un beneficiu autorității care trebuie să vegheze la respectarea acestei siguranțe, rezultând că suspendarea aduce un plus de siguranță "desfășurării în bune condiții a circulației feroviare și prevenirii evenimentelor de cale ferată". Instanța a omis că nu suntem în etapa verificării modului în care se desfășoară circulația feroviară și nici în ipoteza în care reclamantele ar putea acționa pentru prevenirea evenimentelor de cale ferată, articolul invocat de instanță ca și caz justificat pentru măsura suspendării fiind străin de obiectul cauzei. Observând plângerile prealabile formulate de cele două reclamante, se va constata că au solicitat revocarea hotărârii pentru anumite motive, iar instanța a dispus suspendarea pentru alte motive, încălcând astfel principiul disponibilității.

Interpretarea art. 29 din O.U.G. nr. 12/1998, prin raportare la situația concretă, este și incorectă, aparenta încălcare a acestuia având la bază o interpretare inadecvată a articolului în cauză.

Prin aprobarea amplasamentului de utilitate publică de interes național sus menționat a fost respectat art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998 referitor la zona de siguranță a infrastructurii feroviare publice. Astfel, zona de siguranță, care cuprinde fâșiile de teren în limită de 20 de metri fiecare, situate de o parte și de alta a axei căii ferate, a fost prevăzută în vederea asigurării unei suprafețe necesare pentru amplasarea instalațiilor de semnalizare și siguranță a circulației și a celorlalte instalații de conducere operativă a circulației trenurilor, precum și a instalațiilor și lucrărilor de protecție a mediului. Deci, scopul acestei zone de siguranță se referă strict la posibilitatea realizării instalațiilor și lucrărilor enumerate.

În cadrul proiectului în discuție, soluția privind asigurarea circulației trenului, în zona învecinată cu proprietățile reclamantelor F. și H. S.A., presupune realizarea unui viaduct care va avea nivelul căii ferate la înălțimea de aproximativ 9 m față cota terenului existent. Pe toată lungimea viaductului (1521 m), inclusiv în zona învecinată cu proprietățile celor două reclamante, toate instalațiile și lucrările menționate vor fi amplasate/realizate pe viaduct, la nivelul căii ferate, fără a fi afectate de clădirile învecinate, aflate în afara coridorului de expropriere. Prin urmare, zona de siguranță menționată este asigurată, având în vedere soluția aleasă.

Art. 29 alin. (3) din O.U.G. nr. 12/1998 prevede posibilitatea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii, în cazurile în care limitele stabilite conform alin. (2) cuprind terenuri în proprietate privată. Pe de altă parte, chiar alin. (2) teza ultimă a art. 29 din același act normativ prevede că, prin excepție, în zona de siguranță, cu avizul companiei naționale care administrează infrastructura feroviară se pot închiria terenurile proprietate publică a statului în vederea amplasării de construcții (...). În consecință, argumentul instanței referitor la existența cazului bine justificat, prin raportare la siguranța circulației feroviare, este un argument juridic străin de natura cauzei.

Suspendând acest act administrativ, instanța a acordat prioritate unor interese particulare, în detrimentul interesului public care, în situația concretă, este major, pagubele cauzate de o astfel de măsură fiind în disproporție vădită cu posibilele prejudicii aduse particularilor; imposibilitatea realizării investiției în termenele indicate conduce la pierderea finanțării; pe raționamentul instanței, nicio măsură ca cea de față nu ar putea fi luată, întrucât ar afecta dreptul de proprietate al particularilor. Dar Legea nr. 255/2010 (art. 22) ia în considerare aceste consecințe asupra particularilor, reglementând modul în care se acordă despăgubirile. În acest sens s-a pronunțat și Î.C.C.J. prin Decizia RIL nr. 14/2019.

3.3. În motivarea cererii de recurs întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor, în numele și pentru Statul Român, a arătat că art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998 dispune asupra unei limite maxime de 20 de metri, situație care, contrar celor susținute de instanța de fond, este de natură să întărească prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Instanța a admis o cerere ce avea ca obiect un regim derogatoriu de la Legea nr. 554/2004, fiind incident art. 13 alin. (2) din Legea nr. 255/2010.

A mai susținut că prin administrarea raportului de expertiză tehnică extrajudiciară au fost încălcate dispozițiile privind neprejudecarea fondului incidente în materia soluționării unei cauze în procedură de urgență. Instanța a apreciat în mod eronat raportul de expertiză tehnică ca pe un înscris în sensul disp. art. 265 C. proc. civ.

3.4. În motivarea cererii de recurs întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, a arătat că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța a justificat soluția în considerarea faptului că H.G. nr. 558/2019 a fost dată cu încălcarea aparentă a disp. art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998 interpretând faptul că aceste dispoziții sunt imperative, ocrotesc un interes public major, respectiv siguranța circulației feroviare și prevenirea evenimentelor de cale ferată, iar disp. H.G. nr. 558/2019 nu pot intra în contradicție cu dispozițiile legale de forță superioară. Dincolo de principiul forței normelor juridice potrivit căruia hotărârea Guvernului, care este un act administrativ, nu poate contraveni ordonanței de urgență a Guvernului, care este un act normativ, în cauză nu există o astfel de încălcare normativă.

Proiectul în discuție face parte din Master Planul General de Transport al României și este propus pentru finanțare din POIM, Axa Prioritară 1. Programul strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare al Aeroportului Internațional Henri Coandă București a fost reglementat prin O.G. nr. 64/1999 aprobată, cu modificări și completări prin Legea nr. 220/2002, modificată și completată prin Legea nr. 58/2007.

Doctrina și jurisprudența nu rețin condiția cazului bine justificat decât în situația în care, din împrejurările cauzei, rezultă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului administrativ, ceea ce nu este cazul în speță. Asupra H.G. nr. 558/2019 nu există vreo îndoială din perspectiva legalității, iar considerațiile prezentate cu privire la încălcarea zonei de siguranță - dacă se dovedesc a fi întemeiate - duc la anularea acestei hotărâri, nu doar la suspendarea executării acesteia.

H.G. nr. 558/2019 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, cu modificările și completările ulterioare, fiind avute în vedere și disp. H.G. nr. 386/2019. La elaborarea proiectului actului normativ au fost respectate disp. Legii nr. 24/2000, republicată, precum și cele ale art. 7 alin. (1) din Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, aprobat prin H.G. nr. 561/2009.

Instanța a apreciat îndeplinită condiția pagubei iminente pe considerentul că reclamantelor F. și H. S.A. nu li se expropriază decât în parte proprietățile, ceea ce conduce la folosirea improprie a proprietății rămase. Din analiza înscrisurilor rezultă că actele de proprietate ale reclamantelor sunt ulterioare strategiei de dezvoltare a infrastructurii Ministerului Transporturilor, astfel încât, cu minime diligențe, puteau să ia cunoștință de amplasamentele unor investiții viitoare.

4.1. Intimatele reclamante F. și H. S.A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâți ca nefondate susținând, cu privire la inadmisibilitatea cererii de suspendare a executării, că dispozițiile legale invocate în motivarea inadmisibilității se referă la un alt tip de litigii față de cel din prezentul dosar.

Efectele H.G. nr. 558/2019 nu s-au epuizat, iar cererea de suspendare executare nu a rămas fără obiect sau nu este lipsită de interes ca urmare a emiterii deciziei de expropriere, întrucât finalitatea procedurii de expropriere nu este, în mod cert, emiterea deciziei de expropriere, ci realizarea obiectivului public de interes național care a determinat demararea procedurii.

În ceea ce privește lipsa calității procesuale active a reclamantelor, precizează că această calitate nu trebuie raportată la calitatea de proprietari ai terenurilor expropriate, ci la calitatea de persoane vătămate, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prima instanță nu a prejudecat fondul cauzei, în mod corect a reținut că intimatele justifică un interes privat în invocarea O.U.G. nr. 12/1998 și că există un caz bine justificat prin raportare la vicii de nelegalitate intrinseci actului administrativ atacat.

4.2. Recurenta pârâtă Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a formulat întâmpinare la recursurile declarate de pârâții Ministerul Transporturilor și Guvernul României, prin care a solicitat admiterea acestora. De asemenea, a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamante, prin care a solicitat admiterea excepției lipsei interesului personal și actual al acestora în declararea și susținerea recursului, pentru considerentele expuse în cererea de recurs pe care a formulat-o. Pentru ipoteza în care această excepție va fi respinsă, a solicitat să se constate că cererea de suspendare a executării H.G. nr. 558/2019, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, este inadmisibilă în raport cu disp. art. 13 alin. (2) din Legea nr. 255/2010.

Pe fondul recursului a susținut că nu este îndeplinită cerința cazului bine justificat, recurentele reclamante încercând să demonstreze îndeplinirea acestei condiții prin veritabile critici de nelegalitate pe care instanța de recurs nu le poate antama în cadrul cererii de suspendare.

Cu privire la justul echilibru între interesul general al comunității și imperativul apărării drepturilor fundamentale ale particularilor, a solicitat să se constate că suspendarea acestui act administrativ ar echivala cu acordarea de întâietate unor interese particulare, în detrimentul interesului public care, în situația concretă, este major; termenul de finalizare al acestui obiectiv este 26.08.2020; imposibilitatea realizării investiției în termenele indicate conduce la pierderea finanțării, valoarea fondurilor nerambursabile ce urmează a fi pierdute fiind de 338.436.000,00 RON; la aceste sume se adaugă și despăgubirile ce ar urma să fie plătite constructorului care a demarat execuția lucrării, în sumă de 10% din prețul contractului; aceste sume sunt, la rândul lor, purtătoare de dobânzi și penalități, C.N.C.F.R. fiind ținută de plata tuturor despăgubirilor cauzate de imposibilitatea onorării condițiilor contractuale stabilite în procedura achiziției publice.

În mod temeinic, instanța a reținut că recurentele reclamante au invocat existența unei pagube derivând din procedura de expropriere însăși, pagube pe care legiuitorul le-a anticipat, acesta fiind motivul pentru care procedura exproprierii nu se poate derula fără o justă și prealabilă despăgubire.

4.3. Recurentul pârât Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantelor, care s-au limitat la reluarea argumentelor din cererea de chemare în judecată privind pretinsele pagube pe care le vor suferi în cazul punerii în funcțiune a căii ferate, precum și a argumentelor referitoare la nelegalitatea actului administrativ contestat.

A apreciat că actul administrativ care trebuia atacat pentru nelegalitate este H.G. nr. 386/2019, deoarece acesta cuprinde elementele în care se va încadra cuantumul despăgubirilor. La data adoptării acestei hotărâri reclamantele nu puteau aprecia dacă se consideră vătămate, însă, la data emiterii deciziei de expropriere și a publicării sumelor ce vor fi plătite cu titlu de despăgubire, împotriva acestui act administrativ putea fi demarată procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 554/2004. Totuși, sumele alocate de guvern pentru despăgubire nu fac obiectul nemulțumirilor reclamantelor care se consideră vătămate doar de traseul pe care va fi amplasată calea ferată.

Referitor la condiția pagubei iminente, a arătat că recurentele nu au adus argumente noi în recurs față de cele din cererea de chemare în judecată.

4.4. Recurentul pârât Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamante, precizând că nu H.G. nr. 558/2019 încalcă Legea nr. 255/2010, ci cererea de suspendare este neîntemeiată prin raportare la art. 13 alin. (2) din Legea nr. 255/2010; nu există niciun text legal care să sancționeze cu suspendarea executării o hotărâre a Guvernului pentru nepublicarea minutei de dezbateri în termen de 10 zile de la dezbaterea publică; nu este motiv de suspendare a actului administrativ faptul că nu au fost indicați doi titulari ai dreptului de ipotecă asupra proprietăților ce fac obiectul exproprierii; declanșarea procedurii de expropriere aprobată prin H.G. nr. 558/2019 nu poate reprezenta prin ea însăși o pagubă iminentă, în condițiile în care Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. susține că au fost consemnate sumele aferente despăgubirilor.

5.1. Recurentele reclamante au depus răspuns la întâmpinările formulate de recurenții pârâți Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A și Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor prin care au solicitat respingerea recursurilor declarate de aceștia.

5.2. Recurentul pârât Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentele reclamante prin care a solicitat admiterea recursului pe care l-a formulat împotriva sentinței.

5.3. Recurenta pârâtă Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurentele reclamante prin care a solicitat admiterea recursului pe care l-a formulat.

La dosar au fost depuse înscrisuri privind renunțarea la judecata cererii de suspendare executare de către intimata reclamantă H. S.A. și fuziunea prin absorbție a recurentelor A. S.R.L. și Art. Pack S.R.L., potrivit cărora recurenta Art. Pack S.R.L. a fost absorbită de recurenta A. S.R.L..

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând sentința atacată în raport cu motivele de recurs invocate, cu apărările din întâmpinări și dispozițiile legale incidente, instanța de control judiciar constată următoarele:

În cauză s-a solicitat suspendarea executării H.G. nr. 558/2019 prin care s-au aprobat următoarele: amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes național "Modernizarea liniei de cale ferată București Nord - Aeroport Internațional Henri Coandă București - Faza I: Racord c.f. la Terminalul T1, Aeroport Internațional Henri Coandă București", potrivit variantei finale a studiului de fezabilitate prevăzut în anexa nr. 1; declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere aflat pe amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes național prevăzută la art. 1, situat pe raza localității Otopeni - județul Ilfov, expropriator fiind statul român reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A.; lista cuprinzând imobilele supuse exproprierii potrivit alin. (1), situate pe raza localității Otopeni - județul Ilfov, proprietarii sau deținătorii acestora, precum și sumele individuale aferente despăgubirilor, prevăzute în anexa nr. 2. De asemenea, s-a prevăzut modalitatea de alocare a sumelor individuale estimate de către expropriator, aferente despăgubirilor pentru imobilele proprietate privată care constituie coridorul de expropriere.

Instanța de fond a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 numai în ceea ce privește pe reclamantele F. și Societatea H. S.A., reținând că aprobarea amplasamentului lucrării de utilitate publică de interes național în discuție și declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere aflat pe acest amplasament, cu încălcarea aparentă a disp. art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998, reprezintă o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Astfel, a reținut că, la o analiză sumară a disp. art. 29 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 12/1998, fără a putea dezlega fondul raportului juridic litigios, zona de siguranță este prevăzută ca o zonă concret determinată, cuprinzând fâșiile de teren în limită fixă de 20 m fiecare (și nu în limita "a 20 m", cum a susținut pârâta C.N.C.F.R. S.A.). Apărările pârâtei în sensul că zona de siguranță poate varia între 2,5 m și 20 m și este stabilită prin ordin al Ministrului Transporturilor nu au corespondent în dispozițiile legale incidente care stabilesc, fără echivoc, zona de siguranță ca fiind fâșiile de teren de 20 m fiecare, situate de o parte și de alta a căii ferate. Mai mult, dacă în ceea ce privește zona de protecție a infrastructurii feroviare, art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 12/1998 admite și existența unui drept de proprietate privată asupra terenurilor limitrofe care formează această zonă, referitor la zona de siguranță legea subînțelege că terenurile situate de o parte și de alta a axei căii ferate pot fi exclusiv proprietate publică a statului, iar alin. (3) din același articol prevede calea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în cazul în care limitele zonei de siguranță cuprind terenuri aflate în proprietate privată. Această concluzie se impune având în vedere atât interdicția expresă de construire în zona de siguranță a oricăror construcții sau instalații neferoviare supraterane, dar și interdicția de închiriere a terenurilor, proprietate publică a statului, în vederea executării unor construcții sau instalații neferoviare supraterane. Prin urmare, instanța de fond a concluzionat că disp. art. 29 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 12/1998 sunt norme imperative ce ocrotesc un interes public major - siguranța circulației feroviare și prevenirea evenimentelor de cale ferată.

Prima instanță a constatat că H.G. nr. 558/2019 nu poate cuprinde dispoziții contrare O.U.G. nr. 12/1998, care reglementează în Capitolul IV siguranță și protecția infrastructurii feroviare prin instituirea zonei de siguranță și a zonei de protecție a infrastructurii feroviare publice.

Curtea a reținut că amplasamentul aprobat prin H.G. nr. 558/2019 și, implicit, coridorul de expropriere prevăzut în Anexa 1 la hotărâre se află într-o aparentă contradicție cu dispoziții legale de forță superioară, respectiv art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998, întrucât, cel puțin în cazul reclamantelor H. S.A. și F., coridorul de expropriere aprobat nu cuprinde în întregime zona de siguranță formată din fâșiile de teren în limită de 20 m fiecare, situate de o parte și de alta a axei căii ferate. În acest sens, din extrasul proiectului liniei de cale ferată rezultă distanțe măsurate de la fața clădiri la axa căii ferate mai mici de 20 m. Chiar dacă modalitatea de calcul folosită de părți determină rezultate diferite, concluzia este aceeași: coridorul de expropriere aprobat este, în anumite zone, mai mic de 20 m măsurați de la axa căii ferate. Cum din perspectiva art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998 ceea ce interesează este menținerea zonei de siguranță de 20 m de la axa căii ferate în proprietatea publică a statului și liberă de orice construcții, este irelevant că distanța măsurată de pârâtă de la axa căii ferate la fața clădirii reclamantei F. este de 12,18 m și nu de 8,53 m, cum s-a indicat în cerere.

Referitor la celelalte împrejurări invocate de reclamante în susținerea cazului bine justificat, Curtea a apreciat că reprezintă veritabile critici de nelegalitate ce nu pot fi analizate în prezenta procedură, întrucât ar reprezenta o dezlegare pe fond a unor critici de nelegalitate (de exemplu, adoptarea a două hotărâri de Guvern în loc de o hotărâre unică de aprobare a întregului proiect privind exproprierea, nepublicarea minutei de dezbateri în 10 zile de la dezbaterea publică, încălcarea principiului garantării proprietății private și analiza oportunității alegerii variantei de traseu aprobate). Totodată, aceste susțineri nu se circumscriu noțiunii de împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, întrucât nu sunt evidente la o cercetare aparentă, ci presupun, în mod obligatoriu, administrarea unor probe și o analiză pe fondul cauzei, ceea ce excede obiectului prezentei cereri.

În ceea ce privește neidentificarea tuturor titularilor de drepturi reale cu privire la terenurile ce urmează a fi expropriate, a reținut că niciunul dintre cei 9 reclamanți nu a susținut vătămarea unui drept ori interes legitim propriu prin întocmirea anexei 2 la H.G. nr. 558/2019 în această modalitate, din moment ce drepturile reale pretins neindividualizate în anexă nu aparțin reclamanților din prezenta cauză, ci unor terți.

Înalta Curte constată că este nefondată excepția lipsei de interes a recursului formulat de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. și G., acestea justificând un interes în promovarea și soluționarea căii de atac. Astfel, aprecierea recurentei pârâte Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. că cererea de recurs a reclamantelor este lipsită de interes prin prisma faptului că lucrarea a fost executată aproape în integralitate nu constituie un argument în sprijinul excepției invocate, în condițiile în care folosul practic urmărit este acela de a obține stoparea lucrărilor demarate în baza actului administrativ pe care îl consideră vătămător și împiedicarea finalizării lor, chiar dacă în cea mai mare parte acestea au fost realizate.

1.1. Cu privire la recursul reclamantelor se reține că este nefondat, în mod corect apreciind prima instanță că motivele invocate în susținerea cazului bine justificat sunt motive de anulare a actului administrativ ce formează obiectul cererii de suspendare executare, iar examinarea acestora excede limitelor de analiză pe care le impune soluționarea unei cereri întemeiate pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, recurentele reclamante au invocat faptul că H.G. nr. 558/2019 încalcă mai multe prevederi legale și anume: art. 5 alin. (1) și (3) și art. 14 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, care impun adoptarea printr-o hotărâre de Guvern unică a întregului proiect privind exproprierea, or, Guvernul României a scindat procesul decizional în două etape; art. 7 alin. (10) lit. d) din Legea nr. 52/2003 care impun publicarea minutei de dezbateri în 10 zile de la dezbaterea publică; dispozițiile legale ce stabilesc necesitatea identificării tuturor titularilor de drepturi reale cu privire la terenurile ce urmează a fi expropriate și stabilirii despăgubirii pentru aceștia, precum și principiul garantării dreptului de proprietate al tuturor reclamantelor.

Contrar susținerii recurentelor reclamante, aparența de nelegalitate a H.G. nr. 558/2019, prin raportare la aceste pretinse încălcări ale legii, nu rezulta din analiza sumară a probelor și nu putea fi examinată în procedura sumară a suspendării executării actului administrativ, întrucât este vorba despre veritabile critici de nelegalitate, iar pronunțarea asupra acestora echivalează cu prejudecarea fondului cauzei, cum în mod corect a stabilit prima instanță.

Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumția autenticității și veridicității, fiind el însuși titlu executoriu. Principiul legalității actelor administrative presupune însă, atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată. Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului. Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind, în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorității emitente sau a instanței de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalității, fiind echitabil ca, atât timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-și producă efectele asupra celor vizați. În considerarea celor două principii incidente în materie - al legalității actului administrativ și al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie însă, o situație de excepție, putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

Cu ocazia soluționării prezentei cereri întemeiate pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cadrul analizării condiției cazului bine justificat nu se poate stabili dacă hotărârea de Guvern în litigiu încalcă dreptul de proprietate al reclamantelor, dacă a fost emisă cu nerespectarea disp. art. 5 alin. (1) și (3) și art. 14 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, a disp. art. 7 alin. (10) lit. d) din Legea nr. 52/2003, respectiv a dispozițiilor legale ce stabilesc necesitatea identificării tuturor titularilor de drepturi reale cu privire la terenurile ce urmează a fi expropriate și stabilirii despăgubirii pentru aceștia pentru că, prin pronunțarea asupra acestor motive de nelegalitate a actului administrativ ce formează obiectul cererii de suspendare executare, ar fi tranșat fondul cauzei. Or, în mod unanim, doctrina și jurisprudența au stabilit că instanța care soluționează o asemenea cerere trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. În acest sens, poate constitui un caz temeinic justificat: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ.

Aspectele prezentate de reclamante prin cererea de chemare în judecată, reiterate în recurs, privesc fondul actului atacat, temeinicia și legalitatea acestuia și se analizează în cadrul acțiunii în anulare, neputând fi subsumate condiției cazului bine justificat, întrucât acceptarea unui asemenea raționament ar echivala, așa cum s-a precizat, cu o prejudecare a fondului litigiului care privește examinarea legalității.

Din moment ce art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează două condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, neîndeplinirea uneia dintre acestea, în speță, cazul bine justificat, face de prisos examinarea celei de-a doua condiții care vizează iminența producerii unei pagube, întrucât neîndeplinirea unei condiții are drept consecință respingerea cererii. Prin urmare, nu se mai impune examinarea susținerilor recurentelor reclamante care vizează iminența producerii unei pagube.

1.2. Referitor la recursul declarat de pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. se reține că este fondat, dar în raport numai cu unele dintre criticile formulate.

Primul motiv de casare pe care l-a invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care vizează situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, altele decât cele prevăzute la alin. (1)-(4), precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce poate fi reținut în cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că nu sunt incidente aceste motive de casare, întrucât nu a rezultat încălcarea de către instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar motivarea sentinței respectă exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de fond prezentând argumentele de fapt și de drept care i-au format convingerea și care au fundamentat soluția pronunțată, analizând îndeplinirea ambelor condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării unui act administrativ, cu indicarea considerentelor conform cărora a apreciat îndeplinite cumulativ aceste condiții.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere trei ipoteze și anume: hotărârea nu este motivată, ipoteză ce nu se regăsește în cauză, așa cum s-a precizat; hotărârea cuprinde motive contradictorii, nici această ipoteză nefiind incidentă întrucât motivele reținute de instanța de fond nu sunt contradictorii, ele converg spre soluția pronunțată, iar faptul că recurenta nu este de acord cu acestea nu le conferă un caracter contradictoriu. Cât privește ultima ipoteză, cea a existenței în considerentele hotărârii doar a unor motive străine de natura cauzei, se reține că nu poate fi vorba despre menționarea exclusivă a unor asemenea motive, în condițiile în care argumentele prezentate de instanță au legătură cu cauza, cu motivele de fapt și de drept invocate prin cererea de chemare în judecată.

Recurenta a susținut că prezenta cerere de suspendare a executării este inadmisibilă prin prisma disp. art. 13 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 potrivit cărora "Atât procedura de expropriere, cât și obiectivele de utilitate publică ce fac obiectul prezentei legi nu pot fi suspendate sau sistate la cererea vreunei persoane care invocă existența unor litigii privind posesia ori proprietatea imobilului expropriat."

Această susținere nu poate fi reținută câtă vreme textul de lege invocat se referă la suspendarea procedurii de expropriere prin raportare la existența unor litigii ce au ca obiect posesia sau proprietatea imobilului expropriat, or această ipoteză nu se regăsește în cauză, întrucât solicitarea de suspendare nu se întemeiază pe litigii vizând posesia sau proprietatea imobilelor expropriate.

A mai menționat recurenta pârâtă că cererea de suspendare a executării este lipsită de obiect din moment ce la data soluționării nu numai că fusese declanșată procedura de expropriere, dar ea fusese și finalizată prin emiterea deciziilor de expropriere și a autorizațiilor de construire în temeiul cărora au fost începute lucrările. Prin urmare, orice demers de suspendare a acestui act administrativ este rămas fără obiect sau fără interes.

Și această susținere este nefondată având în vedere că Legea nr. 255/2010 reglementează mai multe etape ulterioare emiterii deciziilor de expropriere, derulate în temeiul hotărârii de Guvern care declanșează procedura exproprierii, astfel că aceasta nu se finalizează odată cu emiterea deciziilor la care recurenta se referă. În cauză, aceste etape nu au fost parcurse, neputându-se considera că de la data emiterii respectivelor decizii actul administrativ ce formează obiectul cererii de suspendare executare nu mai produce efecte. Prin urmare, această cerere nu este lipsită de obiect și nici de interes.

Contrar opiniei recurentei pârâte potrivit căreia reclamantele nu au calitate procesuală activă față de împrejurarea că Statul Român este proprietarul imobilelor expropriate, Înalta Curte constată că există identitate între reclamante și titularii dreptului din raportul juridic dedus judecății. În acest sens are în vedere, pe de o parte, considerentele expuse cu privire la etapele procedurii de expropriere, care nu au fost finalizate, iar, pe de altă parte, faptul că în stabilirea calității procesuale active prezintă relevanță calitatea reclamantelor de persoane vătămate, în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, conform căruia "persoana vătămată este orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri (...)".

În prezentul litigiu, calitatea de persoană vătămată nu se raportează exclusiv la calitatea de proprietar al imobilului expropriat, ci la vătămarea pe care reclamantele consideră că au suferit-o prin emiterea actului administrativ ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că nu poate fi reținută lipsa calității procesuale active a reclamantelor.

Cât privește pretinsa încălcare a principiului disponibilității, critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu poate fi reținută, întrucât prima instanță a analizat susținerile din cererea de chemare în judecată, cu respectarea disp. art. 9 alin. (2) din același cod potrivit cărora "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților."

Recurenta pârâtă a mai făcut referire la faptul că instanța de fond a încuviințat în ședința din 11.10.2019, pentru reclamante, proba cu înscrisurile depuse la dosar, având în vedere inclusiv raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expertul L., solicitând C.N.C.F.R. la termenul anterior (deși nu încuviințase această probă) să-și exprime un punct de vedere cu privire la această expertiză la care s-a și raportat în motivare. Or, un raport de expertiză tehnică, fie el și extrajudiciar, nu este un înscris în sensul disp. art. 265 C. proc. civ., ci este și rămâne un raport de expertiză, fiind întocmit de un specialist, cu nerespectarea cerinței de contradictorialitate prevăzu