ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2968/2025

Ședința publică din data de 28 mai 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 14.08.2020 sub nr. x/2020, reclamanții A. S.R.L. și Airport Retail Park Otopeni S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Transporturilor prin Compania Națională "Aeroporturi București SA", Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor și Compania Națională "Aeroporturi București S.A.", anularea Deciziei de expropriere nr. 198 din data de 31.03.2020 pentru imobilele proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes național "Programul strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional Henri Coandă - București", aflate pe raza Orașului Otopeni și Comunei Tunari din județul Ilfov, astfel cum sunt prevăzute în Anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 799/2019, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de la termenul din 26.10.2021 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția decăderii reclamanților din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin MFP și a constatat ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității de reprezentant a MFP, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României față de cererea prin care s-a invocat excepția de nelegalitate, a respins excepția lipsei de interes a cererii principale, în condițiile modificării acesteia, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția de nelegalitate.

Prin sentința civilă nr. 822/03.05.2022 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată și a obligat reclamanții la plata cheltuielilor de judecată avansate de pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A., în cuantum de 7605,05 RON, reprezentând onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 2932/30.05.2023 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de reclamanții Airport Retail Park Otopeni și A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 26 octombrie 2021 și sentinței nr. 822 din 3 mai 2022 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și recursul incident formulat de pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A. împotriva aceleiași sentințe, a casat sentința atacată și a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.

În decizia de casare s-a statuat că, în raport de dispozițiile art. 28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 255/14.12.2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, din care rezultă că Ministerul Finanțelor Publice are rolul de gestionar al situației, evoluției și modului de administrare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale de către operatorii economici, precum și concesionarea sau închirierea de bunuri care fac parte din proprietatea publică și privată a statului și a unităților administrativ-teritoriale, se impune judecarea cauzei și în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, Înalta Curte a decis că aceasta a fost legal admisă de prima instanță, art. 4 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la momentul judecării cauzei neimpunând pentru soluționarea excepției de nelegalitate citarea în cauză și participarea emitentului actului administrativ contestat în litigiul de fond.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020*.

Prin sentința nr. 984 din 04 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate. A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. S.R.L. și AIRPORT RETAIL PARK OTOPENI S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Statul român prin Ministerul Transporturilor - Compania Națioonală de Aeroporturi București S.A., Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, Compania Națională Aeroporturi București S.A. și Statul român prin Ministerul Finanțelor.

A obligat reclamanții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 15.301,84 RON către pârâta Compania Națională de Aeroporturi București S.A.

Recurenții-reclamanți Airport Retail Park Otopeni S.R.L. și A. S.R.L au declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 984 din 04 iunie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, solicitând admiterea recursului, casarea în integralitate a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 799/2019, cu consecința constatării nelegalității sale; admiterea cererii de chemare în judecată cu consecința, în principal, a anulării în integralitate a deciziei de expropriere nr. 198/31.03.2020, în subsidiar, a anulării în parte a deciziei de expropriere nr. 198/31.03.2020, doar în ceea ce privește terenurile proprietatea recurenților, precum și a actelor subsecvente acesteia.

Au invocat recurenții motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare consacrat legal de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat recurenții, considerentele unei hotărâri trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Așadar, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă și motivele invocate de partea căreia i-a fost respinsă cererea. Sub acest aspect, s-a reținut că motivarea hotărârii judecătorești este un element fundamental al procesului civil, întrucât reprezintă pentru părți garanția că cererile lor au fost analizate cu atenție și ca li s-a garantat dreptul la un proces echitabil, fiind, totodată, înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Or, contrar regulilor consacrate în privința motivării, hotărârea primei instanțe nu reflectă o aplicare a principiului contradictorialității, principiu fundamental al dreptului procesual civil, ci reprezintă o reluare a raționamentului expus de Curtea de Apel București în primul ciclu procesual, neadresând de o manieră efectivă argumentele reclamanților. Astfel, prima instanță nu a realizat o analiză proprie asupra motivelor de nelegalitate a Deciziei de expropriere, invocate de recurente, ci s-a rezumat la a relua raționamentul expus deja în primul ciclu procesual, în integralitate. Cu alte cuvinte, atât soluțiile de respingere a motivelor de nelegalitate, cât și considerentele pe care acestea se sprijină nu aparțin, în realitate, instanței învestite să soluționeze cererea în rejudecare, împrejurare ce denotă că nu a existat un examen efectiv al argumentelor dezvoltate și particularizate de reclamanți cu această ocazie;

S-a mai arătat că prima instanță nu a avut în vedere motivele de nelegalitate a deciziei de expropriere, formulate de reclamanții-recurenți, în întregimea lor. Concret, prima instanță a omis cu desăvârșire să analizeze motivul de nelegalitate constând în inexistența unei consemnări cu caracter prealabil a despăgubirii rezultate din expropriere.

Or, prima instanță a soluționat cererea de chemare în judecată exclusiv prin raportare la motivele de nelegalitate constând în: încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, sub aspectul necompetenței organului emitent, încălcarea termenelor prohibitive prevăzute de art. 9 din Legea nr. 255/2010, înăuntrul cărora a fost emisă decizia de expropriere, încălcarea dispozițiilor art. 44 alin. (6) din Constituția României, sub aspectul nerespectării procedurii prealabile de negociere a cuantumului despăgubirilor, nemotivarea deciziei de expropriere, precum și încălcarea prevederilor art. III din Legea nr. 229/2013.

În realitate, recurenții-reclamanți au invocat încălcarea prevederilor art. 44 alin. (6) din Constituția României din două perspective, respectiv nu a fost îndeplinită procedura prealabilă a negocierii sumelor reprezentând despăgubiri derivate din expropriere și nu a avut loc consemnarea prealabilă a acestor sume, anterior exproprierii, astfel cum prevede legea de o manieră imperativă. Prima instanță a răspuns, pe calea sentinței recurate, exclusiv criticilor din prima categorie. În cuprinsul considerentelor sentinței recurate nu există o minimă referire la nerespectarea dispozițiilor art. 44 alin. (6) din Constituția României și art. 562 alin. (3) C. civ., din perspectiva nerespectării caracterului prealabil al despăgubirii. Or, această împrejurare a reprezentat un motiv distinct de nelegalitate, invocat conform legii, menținut și reiterat atât pe calea concluziilor orale, cât și scrise, motiv asupra căruia instanța era ținută să se pronunțe și care a rămas, în prezent, nesoluționat.

Un al doilea motiv de recurs invocat, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv art. III lit. a) din Legea nr. 229/2013, art. 3 din Legea nr. 255/2010, art. 1 din Legea nr. 33/1994, art. 44 alin. (3) din Constituția României și art. 562 și 863 lit. b) C. civ.

Au susținut recurenții, în esență, că prima instanță a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 799/2019 și motivul de nelegalitate a deciziei de expropriere întemeiat pe dispozițiile art. III din Legea nr. 299/20013, pe motiv că dispozițiile Legii nr. 229/2013 nu ar fi incidente în cauza de față, însă motivarea care stă la baza acestei concluzii a primei instanțe denotă o interpretare și o aplicare greșită a dispozițiilor art. III din Legea nr. 229/2013, precum și faptul că aceasta nu a realizat un veritabil control de legalitate asupra actului administrativ, ci doar a înaintat o serie de convingeri care se subsumează cel mult unei analize în echitate (dar văzută exclusiv sub aspectul dreptului public), iar nu în drept.

Interpretarea realizată de prima instanță cu privire la sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art. III din Legea nr. 229/2013 nu era necesară și utilă soluționării cauzei, în condițiile în care prevederile textului de lege sunt suficient de clare și accesibile cât să fie puse în aplicare, fără a fi necesară intervenția instanței de judecată, pe calea interpretării normei. Astfel, dispozițiile art. III din Legea nr. 229/2013 stabilesc în mod expres două cazuri în care utilitatea publică încetează, cazuri distincte de cele reglementate pe calea dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 255/2010 și condițiile în care aceste două cazuri operează, astfel: Declarația de utilitate publică încetează la data intrării în vigoare a Legii, în cazul utilității publice declarate anterior, dacă de la declararea utilității publice și până la data intrării în vigoare a Legii au trecut cel puțin 2 ani; Declarația de utilitate publică încetează la împlinirea unui termen de 2 ani calculat de la data declarării utilității publice, dacă declararea a intervenit cu mai puțin de 2 ani înainte de intrarea în vigoare a Legii sau intervine după intrarea ei în vigoare. Fac excepție imobilele care la data declarării utilității publice se aflau sau, ulterior acesteia, au intrat prin orice modalitate în domeniul public sau privat al statului ori în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor.

Reclamanții au invocat în susținerea excepției de nelegalitate și a motivului de nelegalitate norma reglementată de art. III lit. a) din Legea nr. 229/2013, care are un cuprins clar, care nu dă naștere la probleme de aplicare sau interpretare a acesteia. Or, interpretarea normei este necesară doar atunci când cuprinde prescripții neclare, generale, care pun în dificultate aplicarea sa, fiind necesară intervenția organului care îl aplică pentru eliminarea acestora.

Interpretarea realizată de prima instanță nu are doar un caracter abundent, ci este și de natură a afecta legalitatea hotărârii pronunțate, în condițiile în care concluziile interpretării date de aceasta sunt contrare prevederilor legale invocate. Astfel, instanța a procedat la interpretarea dispozițiilor art. III din Legea nr. 229/2013 prin raportare la dispozițiile art. 30 din Legea nr. 225/2010, în condițiile în care acestea din urmă nu completează art. III din Legea nr. 229/2013, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, prevederile art. III din Legea nr. 229/2013 nu au fost reglementate de legiuitor pentru a completa dispozițiile art. 30 din Legea nr. 255/2010. Dimpotrivă, completările pe care Legea nr. 229/2013 le-a adus Legii nr. 255/2010 sunt expres prevăzut de art. I și II a actului normativ, dar nu și de art. III, care nu se mai referă la completarea sau modificarea Legii nr. 255/2010, ci reprezintă un text legal autonom, care instituite două cazuri de încetare a declarației de utilitate publică, distincte de cele reglementate prin art. 13 din Legea nr. 255/2010 și care face trimitere la art. 30 din aceeași lege.

În ceea ce privește art. III, legiuitorul nu a mai făcut trimitere la completarea celor două texte de lege și, cu atât mai puțin la completarea art. 30 din Legea nr. 255/2010, cum eronat susține prima instanță. Această omisiune nu este una întâmplătoare sau o scăpare din partea legiuitorului, ci are în vedere tocmai faptul că dispozițiile art. III s-au dorit a fi o reglementare distinctă de completarea celor două articole aferente Legii nr. 255/2010, chiar dacă au fost prevăzute printr-o lege ce face vorbire în titlul său despre completarea unor acte legislative.

Faptul că denumirea Legii nr. 229/2013 face trimitere la completarea art. 13 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, și pentru completarea art. 56 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, nu este relevantă, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, nu este de natură a înfrânge caracterul autonom al dispozițiilor art. III, întrucât, astfel cum s-a arătat cuprinsul său este suficient de clar pentru a determina intenția legiuitorului, nefiind necesară corelarea sa cu titlul legii.

Chiar dacă s-ar trece peste aspectele privind utilitatea și necesitatea interpretării date de prima instanță sferei de aplicare a dispozițiilor art. III din Legea nr. 229/2013, oricum, în opinia recurenților, concluziile interpretării elaborate sunt eronate și se îndepărtează de la scopul textului de lege, lipsindu-l de efecte. Astfel, prima instanță susține că, analizând procesul legislativ finalizat cu adoptarea și promulgarea Legii nr. 229/2013, s-a urmărit completarea art. 30 din Legea nr. 255/2010, dar în final s-a optat pentru reglementarea art. III, motiv pentru care sfera de aplicare a acestuia din urmă ar trebui să fie determinată prin raportare la dispozițiile art. 13 și art. 30 din Legea nr. 225/2010.

În realitate, prin expunerea de motive, s-a urmărit inițial completarea art. 30 cu un nou alineat, însă, pe durata procesului legislativ, propunerea de completare a art. 30 a devenit, într-o variantă ușor îmbunătățită, alin. (3) din actualul art. 13 din Legea nr. 255/2010, introdus prin art. I din Legea nr. 229/2013.

Așadar, legiuitorul nu a urmărit completarea art. 30 din Legea nr. 255/2010 prin reglementarea art. III din Legea nr. 229/2013, așa cum eronat susține prima instanță, ci reglementarea unei norme distincte, a cărei aplicare nu este condiționată de dispozițiile art. 13 alin. (3) și art. 30 alin. (1) din Legea nr. 255/2010. Art. III din Legea nr. 229/2010 nu are vreo legătură cu propunerea inițială de completare a art. 30 din Legea nr. 255/2010, cu atât mai mult cu cât aceasta este deja implementată prin art. I din Legea nr. 229/2013, prin completarea art. 13 din Legea nr. 255/2013 cu alin. (3), motiv pentru care nu există un temei legal în a determina sfera de aplicare a prevederilor art. III, prin raportare la art. 13 și art. 30 din Legea nr. 255/2010, așa cum eronat a procedat Curtea de Apel.

Dimpotrivă, dispozițiile art. III din Legea nr. 229/2013 redau în mod clar voința expresă a legiuitorului de a institui, suplimentar față de cazul de la art. 13 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, alte cazuri de încetare a utilității publice, stabilind prin această normă și condițiile în care operează încetarea, fără a fi necesară în vreun fel și fără ca legiuitorul să dorească la vreun moment corelarea acestor dispoziții legale cu prevederile art. 13 și art. 30 din Legea nr. 255/2010.

S-a susținut că raționamentul instanței devoalează confuzia sa între două cazuri distincte de încetare a utilității publice, care beneficiază de o reglementare distinctă și lipsește de efecte textul de lege invocat de reclamantele-recurente, îndepărtându-se de la scopul acestuia, cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor acestuia, a dispozițiilor art. 13 alin. (3) și art. 30 din Legea nr. 255/2010.

Deopotrivă, deși prima instanță recunoaște că scopul instituirii dispozițiilor art. III din Legea nr. 229/2013 îl reprezintă sancționarea abuzurilor din partea autorităților publice care indisponibiliză bunurile prin instituirea utilității publice, neurmate de manifestarea unei intenții clare de expropriere, intenție care se exprimă prin emiterea hotărârii de guvern, Curtea reține că această ipoteză nu ar fi aplicabilă în cauză față, având în vedere că Programul Strategic s-a stabilit prin O.G. nr. 64/1999, pe etape și a fost prelungit ulterior prin modificările aduse actului normativ.

Or, dispozițiile art. III lit. a) din Legea nr. 229/2013 sunt explicite în sensul în care prevăd expres faptul că, în cazul în care declararea utilității publice nu a fost urmată de realizarea scopului pentru care a fost declarată, utilitatea publică se consideră încetată de drept la data intrării în vigoare a legii, în cazul utilității publice declarate anterior, dacă de la declararea utilității publice și până la data intrării în vigoare a prezentei legi au trecut cel puțin 2 ani.

Ca atare, pentru acest caz de încetare a utilității publice, legiuitorul a instituit două condiții clare, care nu pot fi omise, reinterpretate sau extrapolate de către instanța de judecată, anume: realizarea scopului și de la data declarării utilității publice și până la data intrării în vigoare a Legii nr. 229/2013 să fi trecut mai mult de doi ani.

Prima instanța ar fi trebuit să analizeze întrunirea acestor condiții strict prin raportare la ceea ce prevede expres textul de lege, fără a proceda la alte aprecieri sau interpretări, care nu au legătură cu prevederile legale pe care este chemată să le aplice sau care chiar contravin acestora sau adaugă la lege.

Raționamentul primei instanțe conform căruia în cauză nu ar fi incident cazul prevăzut de art. III din Legea nr. 229/2013, întrucât Programul strategic a fost prezentat pe etape prin O.G. nr. 64/1999 contravine textului de lege, întrucât este lipsită de relevanță orice prelungire a Programului strategic, cât timp, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 229/2013, exproprierea proprietarilor de bunuri afectate prin O.G. nr. 64/1999 nu era finalizată.

Mai mult decât atât, în cazul de față, la data intrării în vigoare a Legii nr. 229/2013, utilitatea publică declarată prin O.G. nr. 64/1999 nu doar că nu își atinsese scopul, dar procedura de expropriere a imobilelor afectate nu era demarată, motiv pentru care nu se poate pune la îndoială faptul că declararea utilității publice nu a fost urmată de realizarea scopului până la data intrării în vigoare a Legii nr. 229/2013.

Or, tocmai acest gen de abordare din partea autorităților publice sau a statului s-a dorit a fi sancționat prin dispozițiile art. III din Legea nr. 229/2013. Legiuitorul a urmărit disciplinarea autorităților publice și a statului, care prin puterea conferită de lege, fie stabilesc unilateral o durată de timp mult prea îndelungată pentru realizarea scopului, fie prelungesc în mod unilateral și abuziv această durată, cu prejudicierea proprietarilor bunurilor afectate de utilitatea publică, care nu sunt expropriați și nu beneficiază de o despăgubire justă și prealabilă, în condițiile art. 44 alin. (3) din Constituție.

În egală măsură, prima instanță a procedat la o aplicare greșită a dispozițiilor art. III lit. a) din Legea nr. 229/2013 și din perspectiva susținerilor sale potrivit cărora situația de față nu se încadrează în ipotezele prevăzute de Legea nr. 229/2013, întrucât ar fi existat o manifestare fermă de voință din partea statului român în sensul declarării utilității publice prin O.G. nr. 64/1999.

Drept urmare, prima instanță a adăugat la lege prin statuările sale, instituind o ipoteză pe care textul de lege nu o prevede și legiuitorul nu a avut-o în vedere. Niciunde în cuprinsul art. III lit. a) din Legea nr. 229/2013 nu se menționează că manifestarea fermă de voință ar conduce la menținerea utilității publice declarate și ar înlătura de la aplicare textul de lege.

În concluzie, faptul că prin O.G. nr. 64/1999 s-au instituit anumite etape, delimitate și din punct de vedere temporal, prelungite succesiv prin modificările legislative aduse O.G. nr. 64/1999, nu constituie un caz de înlăturare de la aplicare a dispozițiilor art. III lit. a) din Legea nr. 229/2013, întrucât, pe de-o parte, nu se încadrează în ipoteza textului de lege care face vorbire de realizarea scopului, iar, pe de altă parte, textul de lege nu prevede în mod expres că nu se subsumează sferei sale de aplicare situațiile în care declarația de utilitate publică a fost prelungită sau beneficiază de o manifestare fermă.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, s-a susținut că este dincolo de orice dubiu că situația de față se încadrează în ipoteza textului de lege prevăzut de art. III lit. a) din Lege nr. 229/2013, întrucât declarația de utilitate publică s-a materializat la nivelul anului 1999, iar Legea nr. 229/2013 a intrat în vigoare la nivelul anului 2013. Prin urmare, de la data declarării utilității publice și până la data intrării în vigoare a Legii au trecut mai mult de 2 ani, respectiv 14 ani.

În al patrulea rând, instanța a eliminat de la aplicare dispozițiile art. III lit. a) din Legea nr. 229/2013, motivat de faptul că reclamanții ar fi cunoscut de la bun început declararea utilității publice. Acest raționament al Curții reprezintă, în opinia recurentelor, o încălcare și o aplicare greșită a dispozițiilor legale, dat fiind că adaugă o condiție suplimentară pentru aplicarea art. III lit. a) din Legea nr. 229/2013, condiție pe care acest text de lege nu o prevede. În realitate, dispozițiile art. III lit. a) din Legea nr. 229/2013 instituie doar două condiții pentru a deveni incidente, iar printre acestea nu se regăsește și condiția ca proprietarii afectați să nu fi cunoscut declararea utilității publice.

De altfel, o astfel de condiție vine în deplină contradicție cu încetarea de drept impusă de art. III din Legea nr. 229/2013. Or, încetarea de drept nu poate fi condiționată de elemente subiective, raportate la persoana proprietarilor, ci doar de elementele obiective specificate în mod expres prin textul de lege care instituite încetarea de drept. În cazul de față, acestea sunt finalizarea exproprierii și termenul de cel puțin 2 ani de la declararea utilității publice și până la data intrării în vigoare a Legii.

Declarația de utilitate publică s-a realizat prin O.G. nr. 64/1999, iar manifestarea voinței în vederea exproprierii prin H.G. nr. 799/2019 - actul atacat în cauză pe calea excepției de nelegalitate. În concluzie, Legea nr. 229/2013 a avut în vedere situația ulterioară existenței declarației de utilitate publică, dar neurmată în termenul impus prin Lege, de aprobarea hotărârii de guvern privind demararea exproprierii, decizia de expropriere și în final de realizarea scopului declarației de utilitate publică, anume realizarea obiectivului de utilitate publică.

S-a mai invocat că prelungirea Programului Strategic prin modificarea repetată a O.G. nr. 64/1999 nu poate conduce la înlăturarea prevederilor art. III, lit. a) din Legea nr. 229/2013. Astfel, obiectul de reglementare al O.G. nr. 64/1999 este distinct de obiectul de reglementare al Legii nr. 229/2013, motiv pentru care, actele normative care vin să modifice O.G. nr. 64/1999 nu pot aduce modificări, chiar și indirecte sau implicite, asupra domeniului de aplicare al Legii nr. 229/2013.

Teza conform căreia dispozițiile art. III lit. a) din Legea nr. 229/2013 nu se aplică în cauză, față de prelungirea succesivă a duratei Programului Strategic încurajează prelungirea abuzivă a duratei declarațiilor de utilitate publică, întrucât atât statul, cât și autoritățile publice vor avea siguranța că nu pot fi sancționați pentru o astfel de conduită. Nu doar că această situație se încadrează în sfera celor pe care legiuitorul a dorit să le elimine prin reglementarea de la art. III din Legea nr. 229/2019, dar contravine și art. 1 din Protocolul nr. 1, care, prin exigențele sale, impune statelor să întreprindă acțiuni efective care să asigure în mod real, iar nu doar la nivel declarativ, respectarea dreptului de proprietate. Astfel, în jurisprudența CEDO s-a reținut că exercitarea reală și efectivă a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 nu depinde doar de obligația statului de a nu produce o ingerință, ci poate să necesite măsuri pozitive de protecție, în special atunci când există o legătură directă între măsurile pe care reclamantul le poate aștepta în mod legitim din partea autorităților și dreptul la respectarea efectivă a "bunurilor" sale.

Dispozițiile art. III din Legea nr. 229/2013 se încadrează în sfera măsurilor de protecție pe care le reclamă art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO și jurisprudența CEDO, motiv pentru care prelungirea duratei de implementarea a Proiectului strategic nu poate să le înlăture de la aplicare.

S-a mai susținut și încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 2 alin. (2) și (3) din Legea nr. 255/2010 privitoare la autoritatea competentă să emită Decizia de expropriere. în mod nelegal apreciind prima instanță că Decizia de expropriere a fost emisă de entitatea competentă în acest sens. Expropriator este Statul român pentru obiectivele de interes național, inclusiv pentru obiectivele de interese strategice și cele realizate în parteneriat public - privat de interes național, acesta, în calitatea sa de expropriator, fiind reprezentat de ministerele de resort, care acționează, la rândul lor, prin companiile și societățile naționale, prin regiile autonome și prin alte societăți comerciale cu capital de stat interesate.

Prin urmare, legea prevede expres că expropriatorul este cel care este ținut să emită decizia de expropriere, respectiv Statul român prin Ministerul Transporturilor prin CNAB, iar nu altă autoritate, în nume propriu, împrejurare care trebuie să rezulte fără dubiu din cuprinsul actului în discuție, întrucât în cuprinsul secțiunii introductive a deciziei de expropriere trebuie să figureze, potrivit legii, identitatea expropriatorului.

Or, astfel cum observă inclusiv prima instanță, nu există o astfel de precizare în conținutul deciziei de expropriere, din chiar preambulul actului rezultând că emitentul este chiar CNAB în nume propriu, fiind menționate în acest sens Hotărârea Consiliului de Administrație a CNAB și Contractul de mandat al Directorului General al CNAB. În cuprinsul deciziei de expropriere nu există alte mențiuni relative la identitatea expropriatorului sau cu privire la existența unui presupus mandat acordat de către Ministerul Transporturilor pentru întocmirea acesteia.

Prin urmare, decizia de expropriere a fost emisă de către CNAB în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant, așa cum impun dispozițiile art. 2 alin. (2) și (3) din Legea nr. 255/2010 și, implicit, cu depășirea competențelor legale, în condițiile în care nu există identitate între expropriator și emitentul actului contestat.

În egală măsură, contrar sentinței recurate, inexistența mențiunii esențiale a identității expropriatorului din cuprinsul deciziei nu este lipsită de efecte juridice și nu conduce la concluzia că ar exista echivalență între expropriator (Statul Român prin MT prin CNAB) și emitentul actului (CNAB, în nume propriu). Din contră, chiar faptul că CNAB are capacitatea de a emite în cadrul procedurii de expropriere atât acte în nume propriu, cât și în numele Statului Român, conduce la necesitatea indicării exprese, în preambulul actului, a organului emitent și a mandatului în baza căruia a fost emis.

Pe de altă parte, nici împrejurarea că CNAB ar fi titulara Programului strategic nu o îndreptățește pe aceasta să procedeze la emiterea deciziei de expropriere în nume propriu, din moment ce legea atribuie această competență în mod exclusiv expropriatorului, iar nu oricărui alt participant la procedură.

Prin urmare, prima instanță era ținută să observe că o atare neregularitate nu poate fi depășită decât prin anularea actului, necondiționat de existența unei vătămări, din moment ce necompetența organului emitent se impune a fi drastic sancționată, întrucât are la bază norme de drept public, care vizează însăși organizarea ierarhică.

Totodată, s-a arătat că au fost încălcate și dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 sub aspectul caracterului și regimului nulității derivate din nerespectarea termenelor prohibitive astfel reglementate. În mod nelegal a apreciat prima instanță că nu sunt întrunite condițiile în vederea anulării deciziei de expropriere, nesocotind prevederile legale relative la regimul juridic al nulității necondiționate, rezultate din emiterea deciziei de expropriere înăuntrul termenelor legale instituite de art. 8 din Lege.

Cu toate că prima instanță a stabilit implicit faptul că decizia de expropriere a fost emisă cu încălcarea termenelor prevăzute la art. 8 din Legea nr. 255/2010, considerentele ulterioare, care afirmă caracterul condiționat de vătămare al nulității, precum și necesitatea dovedirii unei vătămări prin modalitatea de emitere a deciziei de expropriere în cursul termenului de eliberare a imobilelor sunt nelegale.

Nulitatea nu este condiționată de existența unei vătămări în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la cerințele legale extrinseci actului, verificarea condițiilor de legalitate a deciziei trebuind să aibă loc, în orice situație, prin raportare strict la momentul emiterii acesteia. Pe de altă parte, termenele prevăzute de legea specială au natura unor termene prohibitive, care se transpun în condiții extrinseci de valabilitate, iar sancțiunea aplicabilă în situația nesocotirii acestora va fi, în toate cazurile, nulitatea necondiționată de vătămare, iar nu condiționată, cum în mod eronat a reținut prima instanță.

Măsura exproprierii în sine, prin natura sa de ingerință în exercitarea dreptului de proprietate privată, cauzează vătămări substanțiale expropriatului, motiv pentru care acesta trebuie să beneficieze de o serie de garanții procedurale. Or, emiterea actului în interiorul termenului de eliberare a imobilelor, în mod sigur nu asigură astfel de garanții iar, pe de altă parte, cauzează o vătămare clară, de natură să constrângă reclamanții la angrenarea de costuri suplimentare și eforturi considerabile, în vederea conformării dispozițiilor acestuia, având în vedere inclusiv suprafețele de teren supuse exproprierii. Astfel, chiar și în ipoteza în care calificarea conferită de prima instanță ar fi conformă legii, aceasta era ținută să observe că vătămarea există și este evidentă, ceea ce, în logica sentinței recurate, ar fi trebuit să conducă la anularea deciziei de expropriere.

O altă critică de nelegalitate a vizat încălcarea dispozițiilor art. 44 alin. (6) din Constituția României, sub aspectul nesocotirii procedurii prealabile a stabilirii despăgubirii de comun acord cu proprietarul, precum și a art. 562 alin. (3) C. civ. și art. 4 din Legea nr. 255/2010, sub aspectul inexistenței consemnării prealabile a despăgubirilor, în mod nelegal apreciind prima instanță că această împrejurare nu reprezintă un motiv de anulare a deciziei de expropriere.

Potrivit dispozițiilor citate, despăgubirile prevăzute în caz de expropriere se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție. Prin urmare, premisa stabilirii cuantumului despăgubirilor, care ar trebui să reprezinte, prin ipoteză, o etapă anterioară emiterii deciziei de expropriere, o reprezintă parcurgerea procedurii de negociere a acestor sume cu proprietarii vizați. În egală măsură, din reglementarea art. 8-10 din Legea nr. 255/2010, rezultă că, anterior emiterii deciziei de expropriere, respectiv în procedura de consemnare a sumelor individuale și afișare a listei proprietarilor ce urmează a fi expropriați, este necesar ca expropriatorul să procedeze la negocierea acestor sume propuse cu titlu de despăgubiri.

Este adevărat că decizia de expropriere se poate emite și produce efecte și în absența unui consens privind valoarea despăgubirii. Cu toate acestea, absența unui acord intervenit între expropriat și expropriator presupune în mod necesar parcurgerea unei etape prealabile constând în negocierea cuantumului acesteia.

Pe de altă parte, contrar sentinței recurate, împrejurarea neparcurgerii acestei proceduri anterior emiterii deciziei de expropriere are tocmai natura unui motiv de nelegalitate a actului contestat, întrucât criticile de legalitate formulate nu au vizat cuantumul despăgubirilor ori modalitatea concretă în care acestea au fost stabilite de către Comisie, ci tocmai neparcurgerea procedurii prealabile prevăzute de lege, în vederea emiterii actului contestat. Prin urmare, această împrejurare se reflectă inclusiv asupra legalității deciziei de expropriere, emisă cu neparcurgerea acestei proceduri.

Pe calea procesuală deschisă de prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, citate de prima instanță, expropriatul are posibilitatea de a contesta strict modalitatea de stabilire a despăgubirii, sub aspectul cuantumului acesteia, iar nu de a critica aspectele de nelegalitate ivite cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului supus exproprierii, respectiv cu privire la emiterea deciziei de expropriere.

Îndeplinirea etapei consemnării prealabile reprezintă, prin natura sa, o condiție de validitate extrinsecă a deciziei de expropriere, a cărei nerespectare atrage nulitatea actului, necondiționat de dovedirea unei vătămări de către expropriat. În orice caz, vătămarea există și este evidentă, având în vedere implicațiile acestei proceduri asupra particularului, precum și faptul că, de la data emiterii deciziei de expropriere și până la momentul ulterior al consemnării despăgubirilor, recurenții au fost lipsiți de exercițiul oricărei prerogative asupra imobilelor, dar și de orice reparație cuvenită, potrivit legii.

Or, această încălcare nu putea fi complinită prin simpla consemnare ulterioară a sumelor reprezentând despăgubiri ori prin contestarea acestor sume, pe calea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 255/2010, cât timp de esența sa este, potrivit legii, tocmai caracterul său prealabil. Pe de altă parte, eventuala complinire a viciului nu prezintă relevanță din perspectiva sancțiunii nulității, care se verifică strict prin raportare la momentul emiterii actului, iar nu în raport de împrejurări ulterioare.

Un alt motiv de recurs a vizat încălcarea de către prima instanță a principiilor transparenței și previzibilității în emiterea actelor administrative, în mod nelegal apreciindu-se că decizia de expropriere este motivată. Contrar statuărilor primei instanțe, decizia de expropriere nu cuprinde motivele de fapt și drept care au fundamentat emiterea sa, ci exclusiv o enumerare a unor texte legale și trimiteri la acte normative.

Or, simpla antamare a unor dispoziții legale nu poate echivala cu motivarea actului administrativ, mai ales în cazul în care autoritatea emitentă dispune de o largă marjă de apreciere, cum este situația prezentei decizii de expropriere. În egală măsură, simpla trimitere la Programul strategic de dezvoltare nu poate echivala cu motivarea în fapt a deciziei de expropriere, mai ales în contextul în care Programul strategic este spus modificărilor și actualizărilor constante.

Reclamanții au indicat elementul esențial omis în elaborarea deciziei de expropriere, care conduce astfel la concluzia nemotivării acesteia din urmă -justificarea caracterului de utilitate publică al obiectivului pentru care se dispune exproprierea. Or, având în vedere specificul actului în discuție, această împrejurare, coroborată cu elementele de fapt care au condus la emiterea actului și care sunt, la rândul lor, omise de către emitent, erau singurele în măsură să permită destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei.

Ministerul Transporturilor și Compania Națională Aeroporturi București S.A. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susținerea poziției sale procesuale, intimatul-pârât Ministerul Transporturilor a arătat că sentința este legală, fiind motivată corespunzător. Reluarea argumentelor expuse în primul ciclu procesual nu înseamnă că prima instanță de judecată nu a realizat o analiză proprie asupra motivelor de nelegalitate. Nimic nu împiedică instanța să reia argumentele din primul ciclu procesual, având în vedere că se rejudecă aceeași acțiune, iar hotărârea din primul ciclu procesual a fost casată strict pentru introducerea Ministerului Finanțelor în cauză.

Recurenții susțin că prima instanță de judecată a omis să analizeze motivul de nelegalitate constând în inexistența unei consemnări cu caracter prealabil a despăgubirii rezultate din expropriere. Și această susținere este contrazisă de motivarea sentinței atacate cu recurs, care arată pe larg că s-a făcut consemnarea despăgubirilor la dispoziția reclamanților în cadrul etapelor procedurii de expropriere, prin hotărârea de guvern contestată în cauză - H.G. nr. 799/2019:

"Art. 4. - Sumele individuale prevăzute la art. 3 se virează de către Ministerul Transporturilor, în termen de cel mult 120 de zile de la data solicitării acestora de către reprezentantul expropriatorului, într-un cont bancar deschis pe numele Companiei Naționale "Aeroporturi București" - S.A. la dispoziția proprietarilor de imobile, pentru imobilele proprietate privată care constituie coridorul de expropriere situat pe amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes național prevăzut la art. 1, în vederea efectuării despăgubirilor în cadrul procedurilor de expropriere, în condițiile legii.".

În concluzie, a arătat intimatul-pârât, motivarea sentinței recurate este întocmită în mod legal, prima instanță arătând, în esență, că decizia de expropriere este emisă de un organ competent, în virtutea mandatului legal dat pârâtei CNAB S.A. prin dispozițiile Legii nr. 255/2010, la care face trimitere decizia de expropriere; că sumele reprezentând estimarea administrativă a despăgubirilor au fost consemnate la dispoziția persoanelor expropriate și negociate în cadrul etapelor procedurii de expropriere; că încălcarea unor termene prevăzute de Legea nr. 255/2010 nu este prevăzută sub sancțiunea nulității deciziei de expropriere și că decizia de expropriere nu încalcă dispozițiile Legii nr. 229/2013, deoarece realizarea scopului declarațiilor de utilitate publică a fost prelungită, prin norme speciale, până în anul 2028.

Cu privire la pretinsa încetare de drept a utilității publice, s-a opinat că, în mod legal, prima instanță de judecată a reținut că decizia de expropriere nu încalcă dispozițiile Legii nr. 229/2013, deoarece realizarea scopului declarațiilor de utilitate publică a fost prelungită, prin norme speciale, până în anul 2028. Acesta este contraargumentul principal la acțiunea reclamanților reținut de prima instanță de judecată. Prin urmare, interpretarea adiacentă a primei instanțe în legătură cu intenția legiuitorului de a completa art. 30 din Legea nr. 255/2010 prin dispozițiile Legii nr. 229/2013 nu are nicio relevanță în raport cu acest contraargument principal.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 229/2013 - 21 iulie 2013, realizarea scopului declarării utilității publice a lucrărilor " de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare" era prelungită până în anul 2022, prin dispozițiile O.U.G. nr. 13/2011, care a fost aprobată prin Legea nr. 169/2011.

Rezultă că, printr-un act normativ de același nivel cu Legea nr. 229/2013, respectiv prin Legea de aprobare cu nr. 169/2011, legiuitorul a dispus ca scopul declarării utilității publice din speță să fie realizat într-o anumită perioadă de timp, mai mare decât perioada de doi ani de zile prevăzută de Legea nr. 229/2013.

În prezent, prin Legea nr. 205/2022, legiuitorul a dispus ca realizarea scopului utilității publice din cauză să fie realizat până în anul 2028.

Potrivit art. III din Legea nr. 229/2013, " În cazul în care declararea utilității publice nu a fost urmată de realizarea scopului pentru care a fost declarată, utilitatea publică se consideră încetată de drept astfel: a) la data intrării în vigoare a prezentei legi, în cazul utilității publice declarate anterior, dacă de la declararea utilității publice și până la data intrării în vigoare a prezentei legi au trecut cel puțin 2 ani;".

În speță, textul legal citat mai sus nu se aplică, deoarece, în primul rând, în virtutea normelor speciale cuprinse în O.G. nr. 64/1999, legiuitorul a stabilit o durată mai mare a efectelor declarației de utilitate publică decât durata stabilită prin dispozițiile Legii nr. 229/2013, respectiv până în anul 2028:

"II.3. 1 iulie 2009-31 decembrie 2020

Achiziționarea terenurilor necesare realizării obiectivului de investiții aprobat și scoaterea acestora din circuitul agricol, dacă este cazul

Etapa a III-a ianuarie 2021-31 decembrie 2028 Realizarea lucrărilor din cadrul Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare:

III.1. ianuarie 2021-31 decembrie 2027 Obținerea avizelor, acordurilor și autorizațiilor necesare în vederea demarării lucrărilor

III.2. ianuarie 2021-31 decembrie 2028 Dezvoltarea infrastructurilor de transport terestru în vederea asigurării accesului în zona de est a Aeroportului Internațional Henri Coandă - București

III.3. ianuarie 2021-31 decembrie 2028 Dezvoltarea infrastructurii aeroportuare necesare prelucrării traficului de pasageri prin realizarea unui nou terminal și a sistemului de căi de rulare și platforme necesar

III.4. ianuarie 2021-31 decembrie 2028 Dezvoltarea infrastructurii aeroportuare necesare prelucrării traficului de mărfuri și poștă prin realizarea unei platforme multimodale cargo

Realizarea unui parc tehnologic high-tech pentru dezvoltarea activităților conexe transportului aerian. ".

În concluzie, nu se poate susține că nu a fost realizat acest scop în cauză, astfel cum în mod eronat susțin recurentele.

S-a mai susținut că dispozițiile O.G. nr. 64/1999 au caracter de norme speciale și față de dispozițiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 255/2010.

Potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, "(5) După efectuarea transferului dreptului de proprietate, expropriatorul solicită intabularea dreptului de proprietate asupra coridorului de expropriere în baza unei documentații întocmite pentru fiecare unitate administrativ-teritorială în parte, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile. Ulterior operațiunii de intabulare, expropriatorul are obligația de a începe lucrările într-un termen considerat rezonabil, în funcție de complexitatea acestora, dar nu mai târziu de 24 de luni de la eliberarea autorizației de construire. ".

Norma generală citată mai sus prevede un termen rezonabil pentru începerea lucrărilor, dar nu mai târziu de 24 de luni de la eliberarea autorizației de construire. Norma specială cuprinsă în O.G. nr. 64/1999 stabilește un termen mai lung pentru realizarea lucrărilor, care se întinde până în anul 2028.

Interpretarea avansată de recurenți încalcă, în opinia intimatului, normele de interpretare a legilor (interpretarea sistematică) și frizează absurdul, întrucât, dacă s-ar accepta interpretarea recurenților și ar fi ignorate normele speciale, ar însemna că toate lucrările de utilitate publică ar trebui să fie realizate în decurs de doi ani de la data declarării utilității publice (fiind de notorietate publică faptul că, în cazul unor lucrări deosebit de complexe, numai proiectarea poate dura doi ani de zile) sau că declararea utilității publice ar trebui refăcută din doi în doi ani.

Lucrările de pe terenul expropriat au fost declarate din nou de utilitate publică prin actele normative emise după apariția O.G. nr. 64/1999, respectiv H.G. nr. 655/2018, H.G. nr. 799/2019.

Referitor la art. III. lit. b) din Legea nr. 229/2013, a învederat intimatul-pârât, în primul rând, că recurenții nu au invocat acest temei de nulitate prin acțiunea formulată în cauză, ci s-au limitat la lit. a). În al doilea rând, pe lângă argumentul prelungirii realizării scopului declarației de utilitate publică, legiuitorul prevede o excepție în care se încadrează perfect imobilele expropriate în litigiu:

"b) la împlinirea unui termen de 2 ani calculat de la data declarării utilității publice, dacă declararea a intervenit cu mai puțin de 2 ani înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi sau intervine după intrarea ei în vigoare. Fac excepție imobilele care la data declarării utilității publice se aflau sau, ulterior acesteia, au intrat prin orice modalitate în domeniul public sau privat al statului ori în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor.".

Imobilele în litigiu au fost expropriate prin decizia de expropriere atacată în cauză, cu nr. x/31.03.2020. Prin urmare, au intrat în proprietatea publică a Statului Român din data de 31.03.2020 și fac excepție de la aplicarea lit. b) prima teză a art. III din Legea nr. 229/2013.

Legea prevede că nu se poate contesta transferul dreptului de proprietate de la privat la Stat, aspect pe care reclamanții nu l-au contestat în mod direct, deși au solicitat anularea integrală a deciziei de expropriere.

În raport cu aceste limite ale contestației stabilite de legiuitor, celelalte pretinse încălcări ale legii invocate de către reclamanți nu reprezintă decât un formalism excesiv.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, " (1) Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate.".

Rezultă că exproprierea bunului este o chestiune de oportunitate, cu privire la care nu poate aprecia reclamantul sau instanța de judecată. Sub aparența încălcării unor termene intermediare prevăzute de lege, reclamantul urmărește să împiedice transferul dreptului de proprietate, ceea ce nu e permis de lege.

În legătură cu pretinsa încălcare a termenelor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 255/2010, intimatul-pârât a precizat că, în mod legal, prima instanță a stabilit că reclamanții nu au dovedit vreo vătămare în cauză prin emiterea deciziei de expropriere înainte de expirarea termenului acordat de 90 de zile pentru eliberarea imobilelor.

Prin recursul formulat, reclamanții-recurenți își mențin abordarea in abstracto cu privire la pretinsa vătămare (care oricum nu mai poate fi dovedită în etapa recursului) și susțin, fără niciun temei legal, că încălcarea acestui termen ar fi sancționată cu nulitatea absolută a actului administrativ atacat în speță.

Totodată, recurenții nu indică vreun interes public ocrotit prin termenul de eliberare a imobilelor expropriate, fiind evident faptul că acest termen este stabilit exclusiv în interesul privat al reclamanților-recurenți.

În privința lipsei negocierilor, în mod legal, prima instanță de judecată a reținut că procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010 presupune și negocierea despăgubirilor, însă nu se poate avansa teza recurenților conform căreia Statul nu putea expropria fără să aibă acordul lor cu privire la despăgubiri.

Tocmai în acest sens, prima instanță de judecată a evidențiat întreaga procedură de despăgubire din Legea nr. 255/2010, care cuprinde inclusiv dreptul reclamanților de a contesta în instanță cuantumul despăgubirilor.

De asemenea, s-a arătat că, în mod legal, prima instanță de judecată a reținut că mica întârziere în eliberarea sumelor consemnate nu poate fi sancționată cu nulitatea actului administrativ atacat, sumele fiind consemnate la dispoziția reclamanților anterior transferului dreptului de proprietate, prin H.G. nr. 799/2019.

La rândul său, intimatul Compania Națională AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. (CNAB) a arătat, în întâmpinarea prezentată în recurs, că nu pot fi primite criticile recurenților, sentința fiind legală.

Astfel, s-a susținut că sentința este corespunzător motiv