ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2380/2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii deduse judecății

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 octombrie 2017, pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Aeroportul Henri Coandă București, a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului proprietatea acesteia, în suprafața de 1.280 mp, situat în județul Ilfov, Oraș Otopeni, str. x B, fost nr. 5, actual nr. 7B, având ca vecinătăți la nord - B., la sud - str. x B, la est - C., la Vest - str. x A, teren afectat de o servitute aeronautică, aspect care face imposibilă exploatarea economică a terenului potrivit destinației sale, despăgibirile solicitate fiind aferente perioadei 18 octombrie 2014 - 18 octombrie 2017.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Ilfov

Prin sentința civilă nr. 950 din 11 iunie 2020, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă; a obligat reclamanta la plata sumei de 5.696,80 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâtă.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București

Prin decizia civilă nr. 1066A din 01 iulie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți D. și E., moștenitorii defunctei A., împotriva sentinței civile nr. 950 din 11 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția civilă; a obligat pe apelanți la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 5.799 RON, către intimată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1066A din 01 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții D. și E..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 24 februarie 2022, sub nr. x/2017, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs

Cu privire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sub aspectul încălcării și aplicării greșite a art. 480 și 481 din C. civ., au arătat că instanța de apel a reținut în mod nelegal că nu ar fi îndreptățiți la lipsa de folosință, întrucât stâlpul de balizaj s-ar fi aflat pe teren la momentul restituirii în natură către autoarea lor și că aceasta nu ar fi făcut obiecțiuni în momentul predării, context în care s-a apreciat că intimata ar fi fost de bună-credință.

În condițiile în care statul deținea terenul fără titlu, amplasarea de către Compania Națională Aeroporturi București S.A. unui stâlp de balizaj s-a făcut cu nerespectarea dreptului adevăratului proprietar, profitându-se de starea de fapt contrară legii și cu concursul autorităților de la acea vreme, situație ce nu poate fi opusă recurenților și nici autoarei lor.

Este nelegală motivarea curții de apel, în sensul că nu a existat un abuz la amplasarea stâlpului pe terenul pe care îl dețin și că, în acest fel, intimata ar fi fost de bună-credință. În opinia recurenților, cât timp titlul statului nu a fost unul valabil, acesta nu ar fi putut transmite folosința asupra terenului către intimata-pârâtă; or, prin amplasarea stâlpului menționat pe un teren preluat fără titlu, intimata-pârâtă a perpetuat o stare de nelegalitate, impunându-se astfel obligarea acesteia la plata lipsei de folosință a terenului.

Instanța de apel a considerat în mod nelegal că nu pot avea dreptul la contravaloarea lipsei de folosință, întrucât stâlpul de balizaj ar fi existat pe teren la momentul restituirii în natură, deși, la acel moment, reclamanta a solicitat un alt teren, însă primăria a menționat că nu deține alte terenuri libere posibil a fi restituite în natură, întocmindu-se și o minută în acest sens, care se află însă la primărie, autoarea recurenților nedeținând un exemplar; reprezentanții Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 au făcut referire în cadrul discuțiilor și la dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001: dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege.

Cu trimitere la jurisprudența instanței supreme vizând situații similare, în condițiile în care servitutea exista deja, se impune plata lipsei de folosință (se invocă în acest sens, decizia nr. 6584 din data de 24 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă și de proprietate intelectuală), dat fiind că, în speță, reclamanta nu putea construi pe acel teren, deoarece acesta era afectat de o servitute legală, fiind străbătut de o conductă de gaze.

Au precizat că sunt lipsite de temei legal cele reținute de curtea de apel, întrucât modalitatea de soluționare a cauzei conduce la "recompensarea" intimatei-pârâte cu recunoașterea unui drept de a folosi terenul în mod gratuit, în condițiile în care aceasta a refuzat să se conformeze oricărei notificări și solicitări privind respectarea proprietății și posesiei terenului, inclusiv solicitarea de parcurgere a unei proceduri de mediere.

Amplasarea stâlpului de balizaj a împiedicat atât pe recurenți, cât și pe autoarea lor, să tragă orice folos din bunul proprietatea lor, drept de proprietate ce a fost reconstituit în baza unor legi speciale de reparație, întrucât modalitatea de amplasare a stâlpului afectează terenul în totalitate, iar orice altă întrebuințare dată acestuia ar fi de natură să afecteze activitățile aeronautice.

Cu toate că autoarea lor și recurenții au plătit taxe și impozite, ca proprietari ai acestui teren, nu au beneficiat de acesta în vreun fel, în schimb, au fost obligați să lase terenul la dispoziția pârâtei, sine die, și mai mult, au fost chiar somați să curețe terenul pentru că altfel li se vor majora impozitele, întrucât vegetația crescută împiedică activitatea aeroportului; or, în opinia recurenților, o atare abordare a intimatei este contrară dispozițiilor legale și constituționale care ocrotesc dreptul de proprietate privată, precum și principiilor de drept aplicabile.

Se mai învederează de către recurenți că este excesiv să li se pretindă să suporte exclusiv și în mod gratuit, fără nicio despăgubire, sarcina existenței stâlpului de balizaj pe terenul proprietatea lor, situația de fapt a cauzei fiind circumscrisă existenței unei ingerințe nejustificate, prin prisma alin. (2) al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în exercitarea dreptului lor de proprietate, prin reducerea într-o mare măsură a posibilității practice de exercitare a prerogativelor esențiale care dau substanță dreptului în sine și care se referă, în special, la dreptul de folosință și de a-i culege fructele.

Nu este vorba doar de o simplă limitare a dreptului de proprietate privată în interes public (în condițiile în care stâlpul de balizaj și conductele subterane de alimentare cu energie electrică ocupă terenul aproape în totalitate), ci despre o veritabilă lipsire de exercitare a prerogativelor pe care legea le recunoaște proprietarului; o asemenea situație, în opinia recurenților echivalează cu o "expropriere de fapt" gratuită în favoarea autorităților, care, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, este interzisă.

Refuzul acordării unor despăgubiri este contrar dispozițiilor art. 44 alin. (1) și (2) din Constituția României, care statuează că dreptul de proprietate este garantat, iar proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege; art. 44 alin. (5) din Constituția României, care prevede că pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității; art. 44 alin. (6) din Constituția României, care stabilește că despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție; art. 136 alin. (5) din Constituția României: proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice; alin. (1) al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care prevede că orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o; art. 480 C. civ., care statuează că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege; potrivit art. 481 C. civ. nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire; art. 1 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia drepturile civile sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale și culturale în acord cu interesul obștesc, potrivit legii și regulilor de conviețuire socială; Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului (la care România a aderat prin Decretul nr. 212/1974), conform căruia toate persoanele sunt egale și beneficiază de ocrotire egală din partea legii.

Precizează că au fost încălcate dispozițiile legale din materia servituților, potrivit cărora servitutea nu este gratuită; legea nu prevede că servitutea aeronautică se constituie cu titlu gratuit, motiv pentru care, în condițiile în care creează titularului dreptului un prejudiciu, acesta are dreptul la reparație, conform regulilor dreptului comun; de exemplu, legislația care stabilește servituțiile legale în domeniul apelor și petrolului reglementează acordarea de despăgubiri pentru lipsa folosinței bunului.

Au arătat că art. 29 din Legea nr. 310/2004 pentru modificarea și completarea Legii apelor nr. 107/1996 prevede posibilitatea exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau posibilitatea ocupării temporare a terenului contra plată, "terenuri și clădiri", în condițiile legii.

În cazul dreptului de proprietate, protejat prin diferite acte normative interne și internaționale, ingerința ilicită a unui terț în exercitarea liberă a atributelor dreptului real dă naștere la dreptul de a cere repararea prejudiciului cauzat, în patrimoniul titularului dreptului.

După cum s-a reținut în raportul de expertiză, cât și în răspunsul la obiecțiuni, terenul intravilan este situat într-o zonă care a fost și este încă în plină dezvoltare și, dacă nu ar fi fost afectat de servitutea aeronautică, acesta ar fi putut fi folosit fie pentru edificarea unei construcții, fie pentru a se obține fructe civile, prin transmiterea folosinței bunului către un terț, în schimbul plății unei chirii lunare corespunzătoare.

Raportat la art. 621 din noul C. civ., sunt îndreptățiți să solicite despăgubiri în raport cu lipsa de folosință determinată de instalarea stâlpului de balizaj și a cablurilor electrice din subteranul terenului, acestea fiind instalate în beneficiul operatorului public Compania Națională Aeroporturi București.

Recurenții au învederat limitarea dreptului de proprietate, întrucât proprietarul fondului aservit, respectiv proprietarul fondului afectat de servitutea aeronautică, este obligat să suporte realizarea și existența lucrărilor pe terenul său, dar și să permită accesul lucrătorilor pentru efectuarea lucrărilor de întreținere și reparații; limitările sunt în interes public pentru că sunt instituite în favoarea autorităților publice competente sau a celor cărora li s-a acordat dreptul de a realiza rețelele de utilități.

În speță, este vorba de o facta pendentia, lipsa de folosință a continuat să afecteze terenul reclamantei și după intrarea în vigoare a noului C. civ., iar perioada pentru care s-a solicitat lipsa de folosință se situează după intrarea în vigoare a noii reglementări, fiind incidente dispozițiile art. 621 din noul C. civ.

Chiar în ipoteza aplicării vechiul C. civ., legiuitorul a înțeles să protejeze dreptul de proprietate în cazul instituirii unor servituți, prin stabilirea unor despăgubiri în sarcina celui care are beneficiul acestora, deoarece, în realitate, aceste servituți nu reprezintă altceva decât limitarea exercitării tuturor prerogativelor dreptului de proprietate și, în acest fel, proprietarul trebuie să suporte pagube în raport cu lipsa de folosință (art. 587, art. 588 și art. 616 din vechiul C. civ.).

În prezenta cauză, fiind stabilită o servitute aeronautică de interes public, conducând la imposibilitatea exercitării tuturor prerogativelor dreptului de proprietate, se naște în sarcina intimatei-pârâte obligația de a-i acoperi prejudiciul proporțional cu lipsa de folosință a acestuia; inclusiv prin art. 481 vechiul C. civ. care prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În mod nelegal, s-a reținut că nu este îndeplinită și condiția prejudiciului în condițiile în care prin amplasarea stâlpului de balizaj pe terenul proprietatea recurenților-reclamanți li s-a adus un prejudiciu constând în lipsa de folosință a terenului, neputând să-și exercite atributele dreptului de proprietate - stâlpul afectând terenul în totalitate, fiind necesară constatarea unei proporționalități între exercitarea dreptului de proprietate și limitările ce sunt permise în exercitarea dreptului; în situația în care se constată existența unor limitări admisibile, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, cât dispozițiilor legale invocate, se impune acordarea unor despăgubiri juste.

Se mai arată de către recurenți că este nelegală și netemeinică și argumentarea potrivit căreia nu se justifică plata unei lipse de folosință, întrucât terenul este trecut în categoria arabil-fâneață și, prin urmare, pe el nu se poate construi, iar recurenții-reclamanți pot desfășura activități agricole, aspect care s-a menționat și de către expert în raportul de expertiză; se reiterează de către recurenți argumentul potrivit căruia la momentul preluării de către stat, imobilul era în categoria intravilan, curți construcții, fiind alcătuit din teren și construcție edificată pe acest teren; Legea nr. 10/2001 fiind o lege de reparație, tot în această categorie trebuie restituit fostului proprietar.

În prezent, terenul nu poate fi construit exclusiv din cauza existenței stâlpului de balizaj al aeroportului și rețelei subterane de alimentare cu energie electrică, așa cum s-a menționat în raportul de expertiză; trecerea în categoria arabil și interdicția de construire sunt determinate de existența servituții legale și demonstrează lipsa de folosință a terenului; expertul a arătat, atât în cuprinsul raportului de expertiză, cât și cu prilejul răspunsului la obiecțiuni, că terenul este în intravilan într-o zonă rezidențială, care a fost și încă este în plină dezvoltare, fiind înconjurat de clădiri, singurul motiv pentru care nu se poate construi fiind existența stâlpului de balizaj; expertul a mai menționat că, dacă terenul nu ar fi fost afectat de servitutea aeronautică, ar fi putut fi folosit fie pentru edificarea unei construcții, fie pentru a se obține fructe civile, prin transmiterea folosinței bunului către un terț, în schimbul plății unei chirii lunare corespunzătoare.

Prin stabilirea servituții legale aeronautice de balizare, proprietarul este lipsit de unul dintre atributele dreptului de proprietate, și anume de folosința bunului; fiind lipsit de atributul folosinței, proprietarul are dreptul la despăgubiri care să echivaleze cu această lipsă a folosinței.

Jurisprudența națională a statuat în mod constant că persoanele al căror drept de proprietate a fost restrâns prin instituirea unor servituți legale au dreptul la despăgubiri, proporțional cu lipsa de folosință astfel cauzată (spre ex.: decizia civilă nr. 6584/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală).

Potrivit recurenților, hotărârea recurată încalcă atât dispozițiile C. civ., cât și pe cele ale Convenției europene pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale din materia dreptului de proprietate, dar și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție.

Cu privire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 7 din C. proc. civ., au arătat că, în speță, nu este vorba despre o acțiune în răspundere civilă delictuală, iar concluzia instanței de fond că acesta ar fi singurul temei ce ar putea sta la baza acțiunii este greșită; concluzia instanțelor că prezenta acțiune este neîntemeiată este nelegală și contrazice hotărârile judecătorești anterioare.

Astfel, în dosarul nr. x/2010, pentru perioada anterioară celei care face obiectul prezentului litigiu, acțiunea a avut ca temei juridic răspunderea civilă delictuală; prin decizia civilă nr. 6 A din 11 aprilie 2011, instanța de apel a reținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale neexistând o faptă ilicită și nici vinovăția pârâtei, ci este vorba de o servitute legală care afectează terenul, iar reclamanta ar avea la dispoziție o altă acțiune prin intermediul căreia să obțină de la pârâtă contravaloarea lipsei de folosință a terenului; Curtea de Apel București a menținut această hotărâre prin decizia civilă nr. 193 din data de 25 ianuarie 2012.

În litigiul anterior, s-a reținut că nu este vorba despre răspundere civilă delictuală, ci despre o servitute legală, instanța menționând expres că partea are la dispoziție altă acțiune pentru a obține contravaloarea lipsei de folosință, iar nu acțiunea în răspundere civilă delictuală, care este o acțiune bazată pe ideea de culpă.

Temeiul juridic al prezentei acțiuni nu îl reprezintă răspunderea civilă delictuală, ci dispozițiile art. 587 și art. 588, art. 481 din vechiul C. civ., precum și prevederile art. 621 C. civ. actual, fiind vorba despre o servitute legală.

Instanța de apel a reținut că prejudiciul nu a fost dovedit pentru că raportul de expertiză a fost neclar, însă în măsura în care ar fi apreciat că sunt necesare lămuriri suplimentare, avea obligația de a pune în discuția părților acest aspect și de a dispune completarea expertizei, astfel că, acțiunea nu poate fi respinsă, ca nedovedită, iar, pe lângă încălcarea normelor de procedură, motivarea este și necorespunzătoare - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Au precizat că raportul de expertiză a explicat în detaliu modalitatea în care s-a efectuat evaluarea, iar în cadrul răspunsului la obiecțiuni, expertul a oferit clarificările suplimentare solicitate, impunându-se plata lipsei de folosință a terenului, suma stabilită de expert fiind de 1.717 euro/lună pentru un teren de 1.282 mp, aflat într-o zona rezidențială în plină expansiune.

Au susținut recurenții că instanța de apel nu a avut în vedere nici faptul că, în urma derulării activității comerciale, folosindu-se și de servitutea legală aeronautică cu care este grevat terenul, Compania Națională Aeroporturi București obține venituri, având, așadar, o finalitate economică, pe care o satisface cu ajutorul stâlpului de balizaj așezat pe terenul proprietatea lor.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 4 aprilie 2022, în termen legal, intimata-pârâtă Compania Națională Aeroporturi București S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate, ca fiind temeinică și legală. Totodată, a solicitat obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea excepției nulității recursului, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., au arătat că motivele de recurs invocate de către recurenți nu vizează veritabile aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, chestiunile la care se referă acestea neîncadrându-se în cazurile de casare prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, ca atare, nu pot face obiectul analizei în recurs.

Pe fondul recursului, cu referire la dosarul nr. x/2010, soluționat prin decizia nr. 6A din 11 aprilie 2011 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia nr. 193 din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, relativ la motivele de recurs, a susținut că amplasarea stâlpului de balizaj a avut loc cu mult anterior punerii autoarei recurenților în posesia terenului ce face obiectul prezentului litigiu, punere în posesie ce a avut loc la data de 20 decembrie 2005, conform Protocolului de predare-primire depus la dosarul cauzei de către reclamantă, fapta extracontractuală dedusă judecății a fost săvârșită înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., sens în care sunt aplicabile dispozițiile C. civ. din 1864.

Pe cale de consecință, pentru a stabili dacă intimata-pârâtă poate fi obligată la plata despăgubirilor ca urmare a limitării aduse dreptului de proprietate privată asupra imobilului recurenților, trebuie analizată existența condițiilor impuse de lege în materia răspunderii civile delictuale, nefiind îndeplinite condițiile legale cerute a fi îndeplinite în mod cumulativ - existența faptei ilicite și a vinovăției.

Chiar dacă servitutea legală reprezintă o îngrădire a dreptului de proprietate, fiind o sarcină impusă în exercitarea dreptului de proprietate, aceasta constituie o limitare legală a dreptului de proprietate în scopul îndeplinirii unei activități de utilitate publică, fără să poată constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, ce s-ar putea reține în sarcina intimatei-pârâte. Or, activitatea de servicii aeroportuare a celui mai mare aeroport public internațional al țării reprezintă per se o activitate de interes public național, după cum și CN AB reprezintă, prin legea de înființare și funcționare, făcând trimitere la art. 4 din H.G. nr. 1208/2009.

În ceea ce privește servituțile aeronautice, a arătat că acestea au fost reglementate succesiv prin mai multe norme legale: Ordinul nr. 118/2003, Ordinul nr. 493/2007, în prezent fiind în vigoare Ordinul nr. 735 din 9 iunie 2015 pentru aprobarea Reglementării aeronautice civile române privind stabilirea zonelor cu servituti aeronautice civile și a condițiilor de avizare a documentațiilor tehnice aferente obiectivelor din aceste zone sau din alte zone în care pot constitui obstacole pentru navigația aeriană și/sau pot afecta siguranța zborului pe teritoriul și în spațiul aerian al României RACR-ZSAC, ediția 1/2015.

Astfel, situarea pe terenul recurenților a stâlpului de balizaj, iar în subsol existența cablurilor de alimentare cu energie electrică a acestui stâlp, venit din aeroport, fiind absolut necesare desfășurării activității acestuia, nu reprezintă o faptă ilicită, întrucât zona respectivă, fiind în imediata vecinătate a pistei pentru avioane, a fost afectată prin dispoziții legale în vigoare de o servitute legală aeronautică.

Susținerile potrivit cărora recurenții nu ar avea posibilitatea de a construi pe acest teren nu reprezintă o limitare nelegală în exercitarea dreptului lor de proprietate; chiar reclamanta (autoarea recurenților), prin motivele de apel, a recunoscut faptul că Statul român ar trebui obligat să dispună măsuri în vederea exproprierii unor astfel de terenuri, iar nu CN AB.

Mai mult, imobilul este încadrat în categoria de folosință teren agricol, caz în care proprietarului îi este oricum îngrădit odată în plus dreptul de a construi pe acest teren. Din contră, dreptul de proprietate trebuie exercitat cu anumite limite impuse de dispozițiile legale, în cauză, recurenții neputând construi nu din cauza existenței servituții legale, ci pentru că trebuie să îl folosească potrivit categoriei de folosință pe care imobilul o are - aceea de teren arabil, conform extrasului de carte funciară aferent numărului cadastral al terenului; zona este una periferică, nu există construcții, astfel că nu se justifică evaluarea exagerată a lipsei de folosință, astfel cum s-a procedat în cauză prin raportul de expertiză.

Intimata-pârâtă a mai precizat că limitările dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege și nu din dispoziția sa, sens în care a făcut trimitere la dispozițiile art. 2.1.1. - 2.1.4. și art. 3.7.1. din Ordinul nr. 735/2015, art. 3.38, art. 84 și art. 89 din Codul aerian.

A apreciat că instanța de apel a reținut în mod întemeiat că autoarea recurenților avea cunoștință despre amplasarea acestui stâlp de balizaj pe teren înainte de punerea în posesie și chiar cu ocazia procedurilor realizate la punerea în posesie, situații cunoscute și acceptate implicit de aceasta, astfel încât, în cauză nu rezultă în niciun fel modalitatea în care CN AB ar fi intervenit după punerea în posesie și ar fi amplasat stâlpul de balizaj pe proprietatea lor.

Prevederile Protocolului nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului, invocate de recurenții-reclamanți, stipulează însă și excepțiile de la protecția integrală a dreptului de proprietate pentru cauze de utilitate publică și în conformitate cu interesul general, adică raportat la utilități cu caracter public, fundamentate pe rațiuni de siguranță a zborului și de securitate a pasagerilor, nicidecum de dorința de îmbogățire a CN AB.

Față de susținerile recurenților-reclamanți, potrivit cu care titularul este lipsit de posibilitatea exercitării atributelor dreptului sau de către stat, căruia îi incumba obligația de a-l indemniza corespunzător pe proprietar, sunt incidente prevederile art. 223 din actualul C. civ., care statuează că în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește alt organ în acest sens.

Mai mult, a arătat că suprafața de teren de 1.282 mp, proprietar A., se află în Anexa nr. 2, poziția 21, din H.G nr. 799/2019 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere situat pe amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes național privind obiectivul de investiții-Programul strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional Henri Coandă-București.

Prin urmare, având în vedere că orice act generator al situației litigioase a survenit ca urmare a activității legislative a Statului, a considerat că în speță CN AB nu poate fi în niciun caz ținută răspunzătoare pentru fapte pe care nu le-a săvârșit, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., la data de 18 iulie 2022, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, la data de 29 iulie 2022 și, respectiv, la data de 01 august 2022, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la filele x; la data de 12 august 2022, prin fax, recurenții-reclamanți au depus note scrise, prin care au arătat că recursul a fost formulat în termen, solicitând respingerea excepției nulității recursului, întrucât au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 04 octombrie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanții D. și E. împotriva deciziei civile nr. 1066A din 01 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fost fixat termen de judecată la data de 06 decembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților; potrivit celor consemnate în cuprinsul încheierii, Înalta Curte de Casație și Justiție a găsit neîntemeiată excepția nulității recursului declarat de reclamanți, excepție invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză și la apărările formulate, se apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți s-au prevalat de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ. și apreciază că, preliminar, este necesară enunțarea circumstanțelor particulare esențiale în cauză, cu relevanță în evaluarea motivelor de casare.

Astfel, potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, autoarei recurenților-reclamanți (A.), în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, prin dispoziția nr. x/17.08.2005 emisă de primarul Orașului Otopeni i-a fost restituită suprafața de de teren de 1.280 mp, situată în orașul Otopeni, Strada x nr. 7B, județul Ilfov, iar prin protocolul de predare-preluare din 20.12.2005, aceasta a fost pusă în posesia terenului în discuție.

În cuprinsul protocolului de predare-primire, s-a făcut mențiunea expresă că pe teren se află amplasat un stâlp de balizaj care folosește la dirijarea traficului aerian al aeroportului Henri Coandă București, situație acceptată de către autoarea recurenților, care a semnat protocolul fără obiecțiuni.

Așa fiind, s-a reținut că autoarea recurenților a avut cunoștință despre existența stâlpului de balizaj și a cablurilor electrice ce traversează subsolul terenului, menite să deservează utilizarea acestuia, încă de la momentul restituirii în natură a terenului, instanțele apreciind că ab initio aceasta a avut reprezentarea faptului că îi va fi îngrădită folosința terenului sau a limitării dreptului său de proprietate prin existența acestei servituți aeronautice.

Totodată, potrivit înscrisurilor cauzei, s-a constatat că autoarea recurenților, anterior învestirii instanței cu cauza de față, a formulat o cerere de chemare în judecată întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale, prin care a solicitat obligarea aceleiași pârâte la plata lipsei de folosință pentru aceste teren său, începând cu 21.05.2008.

Prin decizia nr. 6A/11.04.2011 a Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, definitivă prin decizia civilă nr. 193/25.01.2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2010, s-a respins ca neîntemeiată cererea autoarei recurenților.

Prin decizia pronunțată de instanța de recurs în cauza evocată, s-a reținut că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât nu există faptă ilicită și nici vinovăția pârâtei. S-a apreciat că situarea pe terenul reclamantei a stâlpului de balizaj și existența în subsolul terenului a unor cabluri de alimentare cu energie electrică, necesare utilizării acestuia, nu reprezintă o faptă ilicită, deoarece zona respectivă se află în imediata vecinătate a pistei pentru avioane, terenul proprietatea reclamantei fiind afectat, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, de o servitute aeronautică. Ca atare, s-a concluzionat că desi servituțile legale reprezintă îngrădiri ale dreptului de proprietate, constituind sarcini impuse în exercitarea dreptului, acestea constituie o limitare legală a dreptului de proprietate, și, în consecință, nu se circumscriu unei fapte ilicite, apte să antreneze răspunderea pe care reclamanta și-a fundamentat pretențiile.

Date fiind aceste premise, Înalta Curte apreciază că recurenții în mod fondat susțin că instanța de apel prin decizia recurată în pricina de față a nesocotit autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale anterioare, din litigiul derulat între aceleași părți, dezlegări care se opun acestora cu efectul pozitiv al lucrului judecat.

Înainte de analizarea efectivă a acestei critici, se cere a fi menționat că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. (pe care recurenții și-au fundamentat această critică) privește ipoteza în care prin hotărârea atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, fără ca norma să specifice dacă este vorba despre efectul pozitiv sau despre efectul negativ al autorității de lucru judecat care să fi fost nesocotit prin decizia supusă recursului.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că norma de la pct. 7 din art. 488 din C. proc. civ. are în vedere încălcarea autorității de lucru judecat atunci când privește tripla identitate de părți, obiect și cauză, așadar, încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat.

Că este așa, rezultă din observarea soluției prevăzute în mod expres de art. 497 teza finală din C. proc. civ., unde sunt descrise de legiuitor soluțiile pe care Înalta Curte de Casație și Justiție le poate pronunța în recurs, iar în privința încălcării autorității de lucru judecat, soluția menționată în mod explicit de această normă, este aceea de respingere a cererii (ulterioare) ca inadmisibile.

Or, în condițiile în care textul de la art. 488 alin. (1) pct. 7 ar fi avut în vedere și încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, deci a celor statuate cu valoare de adevăr judiciar printr-o hotărâre judecătorească definitivă anterioară (care nu pot fi contrazise într-o judecată ulterioară), dezlegări referitoare la o chestiune cu care se află într-o necesară legătură de materie litigioasă, atare premisă nu este compatibilă cu soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii subsecvente. Aceasta, întrucât încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat presupune rejudecarea cauzei prin integrarea hotărârii judecătorești anterioare în ansamblul probator al cauzei, astfel încât să se asigure respectarea adevărului judiciar stabilit în judecata anterioară prin hotărâre definitivă și să reflecte o corectă aplicare a acestei prezumții legale absolute, în termenii normei de la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste precizări de natură teoretică, Înalta Curte constată că prin critica dezvoltată de recurenți pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., în realitate, aceștia invocă neregularități de ordin procedural, respectiv o nesocotire a normei de la art. 431 alin. (2) din cod, sens în care această critică va fi reîncadrată în motivul de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Obiectul aceste critici a recurenților are în vedere dezlegarea jurisdicțională referitoare la cauza juridică a pretențiilor autoarei recurenților-reclamanți, având în vedere că în litigiul anterior instanțele au stabilit că cererea nu întrunește condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât situația de fapt dedusă judecății nu a condus la identificarea unei fapte juridice ilicite imputabile intimatei, ci se circumscrie noțiunii de servitute legală aeronautică, fiind susceptibilă de soluționare în baza normelor de drept ce reglementează materia respectivă.

Prin decizia recurată, instanța de apel a negat această concluzie a instanțelor anterioare, considerând că în hotărârile pronunțate nu au fost indicate temeiurile de drept la care instanțele s-au referit, fiind doar o simplă speculație a reclamanților că în pricina de față ar fi incident art. 621 din noul C. civ. mai departe, la rândul său, instanța de apel a dat indicații recurenților de a solicita direct exproprierea terenului, în temeiul soluției de principiu cuprinse în art. 481 din C. civ. anterior, întrucât reclamanții nu pot obține "în mod perpetuu despăgubiri pentru lipsa de folosință".

În acest context, s-a constatat de curtea de apel că, de altfel, a fost deja emisă Hotărârea de Guvern nr. 799/2019 în vederea declanșării procedurilor de expropriere a unor imobile proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes național privind obiectivul de investiții "Programul strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional Henri Coandă - București", reclamanta (autoarea recurenților) fiind trecută la poz. 21 din anexa 2, cu terenul în discuție propus spre expropriere.

În ceea ce privește temeiul juridic incident pentru soluționarea pretențiilor deduse judecății (cotravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 1.280 mp, pentru intervalul 18 octombrie 2014 - 18 octombrie 2017, teren afectat unei servituți aeronautice care face imposbilă exploatarea economică terenului potrivit destinației sale), curtea de apel a confirmat dezlegarea dată de prima instanță, în sensul că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 621 din Legea nr. 287/2009 (invocate de reclamanți) referitoare la despăgubirea proprietarului în cazul unei servituți legale, date fiind dispozițiile art. 59 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile art. 602-625 din C. civ. nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia."

Stabilind ca moment al nașterii situației juridice din speță data emiterii dispoziției de restituire în natură a terenului către autoarea recurenților, respectiv dispoziția nr. x/17.08.2005 a primarului Orașului Otopeni, curtea de apel a considerat că rationae temporis ar fi incidente dispozițiile C. civ. din 1864, anume prevederile art. 587, 588 din C. civ. ori art. 616, dispoziții legale invocate în mod expres de către reclamanți.

Evaluând cauza pe acest temeiuri, s-a reținut că aceste norme (art. 587 și 588 din C. civ. din 1864) nu instituie vreo obligație referitoare la despăgubirea proprietarului, în timp ce art. 616 din același cod, referindu-se la o situație particulară, de asemenea, nu este incident în speță; prin urmare, s-a concluzionat că niciuna dintre aceste norme nu poate conduce la admiterea acțiunii.

Înalta Curte constată că în mod fondat recurenții critică identificarea de către instanța de apel a normelor de drept incidente pentru soluționarea cauzei, critică circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, curtea de apel a dat o dezlegare greșită conflictului de legi în timp.

Astfel, deși art. 59 din Legea nr. 71/2011 a reținut inaplicabilitatea legii noi (art. 602-625 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.) situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a C. civ., cu toate acestea, instanța de apel nu a luat în considerare și norma proprie din cuprinsul Legii nr. 287/2009 ce reglează aplicarea legii civile în timp, respectiv prevederile art. 6 din C. civ., pentru a da o corectă dezlegare conflictului de legi, dispoziții legale ce trebuiau a fi interpretate în mod coroborat.

În acest sens, trebuia a se avea în vedere că recurenții-reclamanți au indicat încă din motivarea cererii de chemare în judecată că situația juridică a cărei soluționare o solicită reprezintă o situație continuă ce a luat naștere odată cu emiterea dispoziției de restituire în natură a terenului în favoarea autoarei lor, așadar, în anul 2005; totodată, au făcut referire și la litigiul anterior prin care au dedus judecății pretenția de a fi despăgubiți, pretenție având aceeași cauză ce le-a grevat și le grevează încă exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului - existența pe teren a stâlpului de balizaj și a rețelei de alimentare cu energie electrică.

Drept urmare, Înalta Curte apreciază că era util a se observa dispozițiile art. 6 alin. (6) din C. civ. (Legea nr. 287/2009), potrivit cărora:

"(6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi."

Ca atare, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod nelegal a reținut că dispozițiile noului C. civ., în mod particular prevederile art. 621, nu sunt incidente pentru soluționarea raportului juridic litigios.

Potrivit art. 621 din C. civ.:

"(1) Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a rețelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeași zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor și a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum și a oricăror alte instalații sau materiale cu același scop.

(2) Această obligație subzistă numai pentru situația în care trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.

(3) În toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste. Dacă este vorba despre utilități noi, despăgubirea trebuie să fie și prealabilă.

(4) Clădirile, curțile și grădinile acestora sunt exceptate de la acest drept de trecere, dacă ea are ca obiect conducte și canale subterane, în cazul în care acestea sunt utilități noi."

Totodată, este de observat că art. 625 din același cod stabilește:

"Îngrădirile cuprinse în prezenta secțiune se completează cu dispozițiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile și construcțiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul național-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum și altele asemenea."

Or, cu valoarea unor norme cuprinse în legi speciale, intimata-pârâtă, în apărare, a făcut referire la definirea noțiunii de servitute aeronautică reflectată în Ordinul nr. 735/2015 emis de ministrul transporturilor sau, anterior acestuia, Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 118/2003, precum și la dispozițiile Codului aerian.

Având în vedere că instanțele de fond nu au evaluat cauza în raport de aceste dispoziții legale, rezultă că în cauză este întrunit (și) cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că, în absența aplicării normelor direct incidente, instanța de recurs este lipsită de posibilitatea de efectuare a controlului de legalitate.

Prin urmare, în rejudecare, instanța de apel va analiza cerințele legale ce decurg din normele anterior invocate, aplicându-le circumstanțelor cauzei, urmând să dea o dezlegare pe fond raportului juridic litigios.

Înalta Curte constată însă a fi nefondate criticile recurenților referitoare la verificarea pe cale incidentală a caracterului abuziv sau neabuziv al amplasării stâlpului de balizaj și a conductelor subterane de alimentare cu energie electrică pe terenul proprietatea lor, întrucât, față de situația de fapt dedusă judecății, rezultă că atare amplasare a avut loc anterior restituirii terenului către autoarea lor, prin dispoziția nr. x/17.08.2005 emisă de primarul Orașului Otopeni, astfel încât, existența acestor utilități publice pe terenul restituit era cunoscută și acceptată de către autoarea recurenților-reclamanți, așa cum instanțele de fond au reținut.

Mai mult decât atât, chiar în situația în care imobilul ar fi fost preluat de stat fără titlu valabil (în sensul celor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001) și chiar în ipoteza în care art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 era în vigoare la data emiterii dispoziției de restituire în natură (norma evocată fiind abrogată prin Legea nr. 1/2009, intrată în vigoare la 6.02.2009), în cauză este necesar a fi avute în vedere și prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:

(4) Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară."

Drept urmare, una dintre premisele indiscutabile și imuabile ale cauzei (anterioare învestirii instanței cu pricina de față) presupune a se porni de la împrejurarea că la data restituirii în natură stâlpul de balizaj și cablurile subterane existau pe teren, atare situație a fost cunoscută de autoarea recurenților și de unitatea deținătoare.

Pe de altă parte, cadrul procesual obiectiv al speței nu permite recurenților să aducă în dezbatere modalitatea în care acesta a fost amplasat pe teren și, de altfel, nici instanței de judecată a face aprecieri cu privire la modalitatea în care notificarea autoarei reclamanților trebuia să fie soluționată în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 ori să speculeze asupra conduitei ce s-ar fi impus unității deținătoare sau autoarei recurenților în contextul legii reparatorii, în condițiile în care legalitatea dispoziției de restituire în natură nu face obiect al învestirii instanței (dispoziția fiind un act juridic intrat în circutul civil, emis anterior intrării în vigoare a noului C. civ. - cu referire, în acest context, la art. 1247 alin. (3).

În plus, contrar celor susținute de recurenți, în speța de față nu va putea fi avută în vedere o altă categorie de folosință a terenului decât cea care reiese din dispoziția de restituire în natură - teren arabil, categoria fâneață, chestiune corect dezlegată de curtea de apel; ca atare, este lipsită de relevanță pentru cauză categoria de folsință a terenului la data preluării abuzive de către stat și împrejurarea existenței pe teren, la aceeași dată, a unei construcții care ar fi fost demolată și pentru care autoarea recurenților nu ar fi fost despăgubită.

În ceea ce privește modalitatea de determinare a despăgubirilor (în măsura în care instanța de apel nu va identifica în legislația specială o normă care să prevadă caracterul gratuit al acestei servituți aeronautice, față de prevederile art. 625 din C. civ. care trimit în completare la legile speciale), Înalta Curte constată că recurenții reclamanți au indicat drept criteriu pentru cuantificarea despăgubirilor, lipsa de folosință a terenului.

Cu referire la acest citeriu, curtea de apel a considerat că prejudiciul nu este dovedit, aducând o serie de critici raportului de expertiză efectuat la prima instanță în cuprinsul considerentelor deciziei recurate.

În aceste circumstanțe, deși de importanță secundară, Înalta Curte constată că în mod fondat susțin recurenții că instanța de apel avea posibilitatea legală de a dispune completarea ori administrarea de noi probe în calea de atac, lămuritoare sub aspectul neajunsurilor constatate în privința expertizei administrate la prima instanță, în aplicarea prevederilor art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., iar nu să rețină nedovedirea prejudiciului, chiar dacă aceasta era o constatare subsidiară.

Cum încălcarea unor reguli de procedură este aptă de analizare pe temeiul art. 488 ai. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (iar nu pe pct. 6 cum recurenții au indicat), Înalta Curte va recalifica și această critică a recurenților, reținând caracterul fondat al motivului de casare, astfel cum a fost reîncadrat.

În ceea ce privește invocarea de către recurenți a garanțiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg dezvoltate în interpretarea și aplicarea acestei norme convenționale, Înalta Curte reține că aceștia s-au prevalat de susținerea ipotezei unei "exproprieri de fapt" sau, altfel spus, de o încălcare de tipul "privării de proprietate", față de argumentarea acestei susțineri.

Pornind de la aceaste premise, în rejudecare, instanța de apel va decide dacă este necesar să evalueze cauza și pe temeiul normelor convenționale, având în vedere că aplicarea Convenției și a jurisprudenței Curții Europene intră în discuție în măsura în care dreptul national nu conține norme proprii aplicabile pentru soluționarea situației deduse judecății (ceea ce nu este cazul, potrivit considerentelor precedente din această decizie) - soluție impusă de prevederile art. 13 din Convenție care obligă statele membre la asigurarea unui recurs efectiv în fața instanțelor naționale pentru reclamarea unor încălcări substanțiale ale Convenției -, fie conține dispoziții legale care asigură un standard de protecție inferior Convenției europene, sens în care stabilește stabilește art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, normă reluată și în cuprinsul art. 4 din C. civ.. În acest context, se va avea în vedere că analiza juridică presupusă de o veritabilă "privare de proprietate" este diferită de cea cea reclamată în cazul unei "reglementări a folosinței bunurilor".

Așa fiind, instanța de apel va fi ținută să se aprecieze și dacă obiectul pretențiilor formulate - lipsă de folosință pentru 3 ani anteriori formulării cererii - este compatibil în mod veritabil cu teza "privării de proprietate" ori existența stâlpului de balizare și a conductelor subterane de alimentare a acestuia cu energie electrică se circumscrie conceptului autonom de "reglementare a folosinței bunurilor", în economia Convenției europene și a jurisprudenței aferente; nu în ultimul rând, va trebui să se aibă în vedere necesitatea identificării "ingerinței" autoritățior naționale în dreptul recurenților-reclamanți la respectarea bunurilor și a momentului la care aceasta a intervenit, întrucât, rationae temporis, încălcări ale Convenției europene pot fi analizate de instanțele naționale (implicit, și de instanța europeană) numai dacă acestea au avut loc după ratificarea Convenției de România prin Legea nr. 30/1994.

Potrivit considerentelor precedente, Înalta Curte, în aplicare prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanți, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel, având în vedere întrunirea cerințelor cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții D. și E. împotriva deciziei civile nr.