ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3745/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 12.11.2014, reclamanta S.C. A. S.A. (actual B. SA) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, anularea Deciziei nr. 344 din 13 mai 2014 și a tuturor actelor subsecvente acesteia, cu consecința exonerării sale de la obligația de plată a sumelor stabilite.

Prin sentința nr. 256 din 5 iunie 2015, Curtea de Apel Craiova a admis, în parte, acțiunea reclamantei, a anulat, în parte, Decizia nr. 344 din 13.05.2014, în sensul că a admis, în parte, contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr. F-MH 114 din 28 februarie 2014, pe care a anulat-o în parte, sub aspectul sumei de 1.518.275 RON, reprezentând TVA colectată, și a sumei de 24.530 RON, reprezentând accesorii aferente, reclamanta având obligația de a colecta și vira doar suma de 21.862 RON, reprezentând dobândă și penalități de întârziere.

A respins cererea reclamantei sub aspectul dreptului de a deduce TVA în sumă de 92.324 RON și a respins cererea consultantului fiscal pentru majorarea onorariului.

3.1. Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii, în tot, a acțiunii, ca nefondată, cu consecința menținerii, ca fiind legală și temeinică, a Deciziei nr. 344 din 13 mai 2014 și a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F-MH 114 din 28 februarie 2014 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți.

3.2. În argumentarea recursului, recurenta-pârâtă arată că, în timpul controlului, a fost solicitată o notă explicativă (anexa nr. 5 la raportul de inspecție fiscală) administratorului societății, care a precizat că nu cunoaște dacă Contractul nr. x din 22.06.2009, modificat prin actul adițional nr. 1 mai are și alte adăugiri sau dacă s-au respectat clauzele contractuale privind perioada și prețul convenite.

Recurenta-pârâtă invocă dispozițiile art. 10 din C. proc. fisc., potrivit cărora, contribuabilul este obligat să întreprindă măsurile în vederea procurării mijloacelor doveditoare necesare, să dea informații, să prezinte la locul de desfășurare a inspecției fiscale toate documentele, precum și orice alte date necesare clarificării situațiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal.

Judecătorul fondului, în mod eronat, a anulat în parte actele de control atacate și a îndepărtat argumentele pârâtei, prin luarea în considerare a valabilității Contractului nr. x/2009 doar până la data de 31.07.2010, având în vedere actul adițional nr. 2 din data de 30.04.2010, prezentat în procedura judiciară.

Actul adițional nr. 2 la contractul de închiriere utilaje nr. 437/2009 este un document pro causa, consideră recurenta-pârâtă și nu a fost prezentat la momentul inspecției fiscale întrucât nu exista.

Nici la discuția fiscală avută cu reprezentantul legal al societății, din data de 26.02.2014 nu au fost prezentate alte acte adiționale, conform art. 105 alin. (8) C. proc. fisc., iar administratorul societății a declarat, conform art. 105 alin. (8) C. proc. fisc., că la terminarea controlului i-au fost restituite toate actele și documentele pe care le-a pus la dispoziție și nu mai dispune de alte documente pe care nu le-a prezentat organelor de control.

Recurenta-pârâtă consideră că o dovadă în sensul că actul adițional nr. 2 nu reprezintă realitatea este facturarea diferențelor dintre c/valoarea chiriei deja facturate și a chiriei stabilite prin Contractul de închiriere nr. 437/2009, în luna iunie 2014, precum și compensarea celor două facturi, în valoare de 7.938,692 RON, din care TVA în sumă de 1.518.275 RON facturi în care se face mențiunea "factura emisă după control, conform decizie...".

În plus, se arată că reclamanta a renunțat la judecata punctului 3 al acțiunii ce reprezintă TVA colectată, în sumă de 1.518.275 RON.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 27 aprilie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 8 iunie 2017, Completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că între intimata-reclamantă și S.C. C. S.A. a fost încheiat contractul de închiriere din 22.06.2009, prin care cea de-a doua societate a pus la dispoziția societății intimate anumite utilaje folosite în construcții, iar prețul chiriei a fost stabilit la suma de 150.000 RON/lună, fără TVA.

Urmare a actului adițional nr. 1 au fost suplimentate utilajele închiriate, iar începând cu data de 01.04.2010, chiria a fost mărită la suma de 500.000 RON/lună, fără TVA.

Cu ocazia controlului, inspecția fiscală a apreciat că nu au fost respectate prevederile contractuale, modificate prin actul adițional nr. 1, stabilindu-se TVA necolectată în sumă de 1.518.275 RON.

În motivarea contestației administrative, intimata-reclamantă a prezentat actul adițional nr. 2 la contractul de închiriere din 22.09.2009, prin care părțile au convenit rezilierea actului adițional nr. 1 și au modificat valabilitatea contractului până la data de 31.07.2010.

Prima instanță a considerat că actul adițional nr. 2 trebuie primit și analizat coroborat cu celelalte probe administrate în cauză, invocând disp. art. 65 alin. (2) C. proc. fisc. și obligația organului fiscal de a motiva la rândul său, decizia de impunere în baza probelor aduse de societatea controlată.

Înalta Curte reține că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a disp. art. 1341 și art. 137 alin. (1) lit. a) C. fisc., precum și a disp. art. 10 și 64 C. proc. fisc..

Se constată astfel, din înscrisurile depuse la dosar, că intimata-reclamantă, prin administrator D., a prezentat documentele doveditoare cu ocazia desfășurării inspecției fiscale.

Astfel, au fost aduse la cunoștința organului fiscal, atât Contractul de închiriere de utilaje din 22.06.2009, cât și actul adițional nr. 1 la contract.

Se constată că aceeași persoană, D., în calitate de director general, formulează contestație administrativă împotriva Deciziei de impunere nr. F-MH 114 din 28.02.2014 și susține că nu avea cunoștință de existența actului adițional nr. 2.

Susținerea intimatei-reclamante nu poate fi luată în considerare, iar actul adițional nr. 2 este încheiat în mod cert pro causa, deoarece, pe de o parte, nu prezintă nicio mențiune de înregistrare în registrele societății, iar pe de altă parte, ulterior controlului, societatea reclamantă a facturat către S.C. C. S.A. diferențele dintre c/valoarea chiriei deja facturate și cea stabilită prin contract și a efectuat compensarea creanțelor, conform Ordinului de compensare nr. 66443 din 25.09.2014.

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se va admite recursul formulat, se va casa, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată, ca urmare a rejudecării pricinii.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței, respectiv respingerea contestației sub aspectul dreptului de a deduce TVA în sumă de 92.324 RON și respingerea cererii consultantului fiscal pentru majorarea onorariului, care nu au fost obiectul analizei recursului declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței nr. 256 din 5 iunie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând, respinge contestația formulată de B. S.A. (fostă S.C. A. SA), ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2017.