Ivanovi împotriva Bulgariei

CINCIMEA SECȚIUNE PARTICIPALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 14226/04 de Margarita Todorova și Robert Petrov IVANOVI împotriva Bulgariei Curții Europene a Drepturilor Omului (Cincimea Secțiune), care așezează la 16 septembrie 2008 ca Cameră compusă din: Peer Lorenzen, Președinte, Rait Maruste, Karel Jungwiert, Volodymyr Butkevych, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, judecători, și Claudia Westerdiek, grefierul secțiunii având în vedere cererea depusă la 14 aprilie 2004, după ce a deliberat, decide după cum urmează: FACTE Reclamanții, dna Margarita Todorova Ivanova și dl Robert Petrov Ivanov, sunt resortisanți bulgari născuți în 1936 și, respectiv, 1960 și trăiesc în Sofia.

Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dna S. Margaritova-Vuchkova, un avocat practicant în Sofia. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt o mamă și fiul ei. În 1969, primul reclamant și soțul ei au cumpărat din comuna Sofia un apartament de 65 de metri pătrați. A devenit proprietate de stat în temeiul naționalizărilor efectuate de regimul comunist în Bulgaria în 1947 și în următorii ani. La 22 februarie 1993, moștenitorul fostului proprietar al apartamentului a interzis acuzația împotriva primului reclamant și soțul său în temeiul art. 7 din Legea Restituirii. Într-o hotărâre din 17 iulie 1995, Curtea de District Sofia a respins acțiunea.

La 10 iunie 1996, Curtea de Oraș Sofia a anulat și a permis cererea. Primul reclamant și soțul ei au depus o cerere de reexaminare (casare). La 2 martie 1999, Curtea Supremă de Cassare a anulat hotărârea Curții din 10 iunie 1996 de la Sofia City și a remis cazul. După o nouă examinare a cazului, la 3 august 2001, Curtea Sofia City a permis cererea împotriva primului reclamant și a soțului său. În martie 2002, soțul primului reclamant a murit și al doilea reclamant s-a alăturat procedurii ca moștenitor. Într-o hotărâre finală din 9 decembrie 2003, Curtea Supremă de Casare a susținut hotărârea din 3 august 2001. Instanțele interne au constatat că titlul reclamantului era nul și nul, din cauza faptului că hotărârea primarului de a vinde apartamentul la primul reclamant și soțul ei nu a fost afirmat de Ministrul Arhitecturii și Lucrărilor Publice, după cum prevede legea, ci de un șef adjunct al administrației regionale.

Primul reclamant și soțul ei au concediat apartamentul în septembrie 1996 – ca fiind, deși nu final, hotărârea din 10 iunie 1996 în cazul lor a fost aplicabilă. În martie 1997 au fost acordate inventarea unui apartament municipal de o singură cameră. Până atunci, al doilea reclamant nu mai locuia cu părinții săi. La 5 februarie 2004, reclamanții au solicitat obligații de compensare. Solicitarea a fost permisă și în august 2006 reclamanții au primit obligații cu o valoare nominală totală de 43.000 BGN (aproximativ 22.050), în conformitate cu o evaluare a proprietății de către un expert certificat. În februarie 2008 au primit din stat în numerar valoarea nominală totală a obligațiilor.

Faptele de fundal relevante, legislația și practicile interne Faptele de bază relevante și dreptul și practicile interne au fost rezumate în hotărârea Curții în cazul Velikovi și alții c. Bulgaria , nr. 43278/98, 45437/99, 48014/99, 48380/99, 51362/99, 53367/99, 60036/00, 73465/01 și 194/02, 15 martie 2007. COMPLAINTS Reclamanții se plângeau, în baza articolelor 6, 13 și 14 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1, că au fost private de proprietatea lor arbitrar fără compensare adecvată. De asemenea, au plagat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedurile civile în cazul lor au fost excesiv de lungi. Reclamanții se plângeau că au fost private arbitrar de proprietățile lor, că legea restituției nu era clară, că nu urmărește un scop legitim și că nu era necesară ingerința în drepturile lor de proprietate într-o societate democratică.

Curtea consideră că plângerea va fi examinată în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, care spune: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Curtea constată că prezenta plângere este de tipul examinat în Velikovi și alții , citat mai sus.

Evenimentele se plângeau fără îndoială a constituit o ingerință în drepturile de proprietate ale reclamanților. Ingerențele s-au bazat pe legea relevantă și au urmărit un obiectiv important în interesul public – de a restabili justiția și respectul statului de drept. , citat mai sus, §§ 162-176, Curtea consideră că, în circumstanțe specifice, întrebarea dacă legea relevantă este suficient de clară și previzibilă nu poate fi separată de problema proporționalității. Aplicarea criteriilor stabilite în Velikovi și altele (a se vedea §§ 183-192 din această hotărâre), Curtea remarcă, la început, că titlul reclamantului a fost contestat în termenul de un an relevant după adoptarea Legii de restituție în 1992. Prin urmare, prezentul caz nu a implicat o deviație față de natura tranzitorie a legislației de restituire.

Curtea observă, de asemenea, că titlul reclamanților a fost considerat nul și nul, din cauza faptului că hotărârea de a vinde apartamentul nu a fost aprobată de ministrul arhitecturii și lucrărilor publice, ci de un alt oficial. Această eroare este clar atribuibilă autorităților, nu de solicitanți. În cazuri de genul acesta, echilibrul echitabil prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu a putut fi realizat fără o compensare adecvată. În evaluarea dacă o compensare adecvată a fost disponibilă reclamanților, Curtea trebuie să aibă în vedere circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea Velikovi și altele , citat mai sus § 231). În cazul în cauză, la scurt timp după ce au concediat apartamentul în 1996, primul reclamant și soțul ei au fost acordate locația unui apartament municipal, ceea ce a atenuat într-o anumită măsură sarcina impusă reclamanților ca urmare a interferenței cu drepturile lor de proprietate.

Mai târziu, reclamanții au obținut BGN 43.000, care a fost valoarea apartamentului lor, evaluată de un expert în 2006. Ei nu au contestat această evaluare în fața instanțelor așa cum ar fi putut avea (a se vedea Hotărârea nr. 501 din Curtea Regională Varna, 9 mai 2006, cauza nr. 1926/2005, în care suma obligațiilor de compensare acordate proprietarilor a fost ridicată mai mult de două ori).

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că prezentul caz este similar cu cazul Nikolovi (examinat în hotărârea sa Velikovi și alții, a se vedea §§ 229-235), în cazul în care Curtea nu a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. Având în vedere importanța obiectivelor legitime urmărite de Legea Restituirii și complexitatea specifică implicată în reglementarea restituirii proprietăților naționalizate după decenii de reglementare totalitară, Curtea consideră că ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată sau contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În consecință, reclamația în temeiul prezentei dispoziții este întemeiat în mod evident bolnav în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în temeiul alineatului (4). Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedura civilă în cazul lor a durat excesiv de mult.

"În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ..." Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerii reclamanților privind durata procedurii civile; declara restul cererii inadmisibil. Claudia Westerdiek Președintele grefierului Peer Lorenzen

FIFTH SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 14226/04 by Margarita Todorova and Robert Petrov IVANOVI against Bulgaria The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting on 16 September 2008 as a Chamber composed of: Peer Lorenzen, President, Rait Maruste, Karel Jungwiert, Volodymyr Butkevych, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, judges, and Claudia Westerdiek, Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 14 April 2004, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Mrs Margarita Todorova Ivanova and Mr Robert Petrov Ivanov, are Bulgarian nationals who were born in 1936 and 1960 respectively and live in Sofia. They are represented before the Court by Mrs S. Margaritova-Vuchkova, a lawyer practising in Sofia.

A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows. The applicants are a mother and her son. In 1969 the first applicant and her husband bought from the Sofia municipality an apartment of 65 square metres. It had become State property by virtue of the nationalisations carried out by the communist regime in Bulgaria in 1947 and the following years. On 22 February 1993 the heir of the former owner of the apartment brought proceedings against the first applicant and her husband under section 7 of the Restitution Law. In a judgment of 17 July 1995 the Sofia District Court dismissed the action. On 10 June 1996 the Sofia City Court reversed and allowed the claim.

The first applicant and her husband filed a petition for review (cassation). On 2 March 1999 the Supreme Court of Cassation quashed the judgment of the Sofia City Court of 10 June 1996 and remitted the case. After a new examination of the case, on 3 August 2001 the Sofia City Court allowed the claim against the first applicant and her husband. In March 2002 the first applicant’s husband died and the second applicant joined the proceedings as his heir. In a final judgment of 9 December 2003 the Supreme Court of Cassation upheld the judgment of 3 August 2001. The domestic courts found that the applicants’ title was null and void on the ground that the decision of the mayor to sell the apartment to the first applicant and her husband had not been affirmed by the Minister of Architecture and Public Works, as required by the law, but by a deputy head of the regional administration.

The first applicant and her husband vacated the apartment in September 1996 – as, although not final, the judgment of 10 June 1996 in their case was enforceable. In March 1997 they were granted the tenancy of a one-room municipal apartment. By that time the second applicant was no longer living with his parents. On 5 February 2004 the applicants applied for compensation bonds. The request was allowed and in August 2006 the applicants received bonds with a total face value of BGN 43,000 (approximately EUR 22,050), in accordance with a valuation of the property by a certified expert. In February 2008 they received from the State in cash the full face value of the bonds. B. Relevant background facts, domestic law and practice The relevant background facts and domestic law and practice have been summarised in the Court’ s judgment in the case of Velikovi and Others v. Bulgaria , nos.

43278/98, 45437/99, 48014/99, 48380/99, 51362/99, 53367/99, 60036/00, 73465/01, and 194/02, 15 March 2007. COMPLAINTS 1. The applicants complained, relying on Articles 6, 13 and 14 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1, that they had been deprived of their property arbitrarily with no adequate compensation. 2. They also complained under Article 6 § 1 of the Convention that the civil proceedings in their case had been excessively lengthy. THE LAW 1. The applicants complained that they had been deprived of their property arbitrarily. They considered that the Restitution Law was unclear, did not pursue a legitimate aim and that the interference with their property rights was not necessary in a democratic society.

The Court considers that the complaint falls to be examined under Article 1 of Protocol No. 1, which reads: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The Court notes that the present complaint is of the type examined in Velikovi and Others , cited above.

The events complained of undoubtedly constituted an interference with the applicants’ property rights. The interference was based on the relevant law and pursued an important aim in the public interest – to restore justice and respect for the rule of law. As in Velikovi and Others , cited above, §§ 162-176, the Court considers that in the particular circumstances the question whether the relevant law was sufficiently clear and foreseeable cannot be separated from the issue of proportionality. Applying the criteria set out in Velikovi and Others (see §§ 183-192 of that judgment), the Court notes at the outset that the applicants’ title was challenged within the relevant one-year time-limit after the adoption of the Restitution Law in 1992. The present case, therefore, did not involve a deviation from the transitory nature of the restitution legislation.

The Court further notes that the applicants’ title was found to be null and void on the ground that the decision to sell the apartment had not been approved by the Minister of Architecture and Public Works but by another official. This error is clearly attributable to the authorities, not the applicants. In cases like this the fair balance required by Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention could not be achieved without adequate compensation. In the assessment whether adequate compensation was available to the applicants, the Court must have regard to the particular circumstances of each case (see Velikovi and Others , cited above, § 231). In the present case, shortly after they vacated the apartment in 1996, the first applicant and her husband were granted the tenancy of a municipal apartment.

This fact alleviated to a certain extent the burden imposed on the applicants as a consequence of the interference with their property rights. Later, the applicants obtained BGN 43,000, which was the value of their apartment as assessed by an expert in 2006. They failed to challenge this assessment before the courts as they could have (see judgment No. 501 of the Varna Regional Court, 9 May 2006, case No. 1926/2005, where the sum in compensation bonds awarded to the owners was raised more than twice).

In these circumstances the Court considers that the present case is similar to the case of Nikolovi (examined in its Velikovi and Others judgment, see §§ 229-235) where the Court found no violation of Article 1 of Protocol No. 1. Having regard to importance of the legitimate aims pursued by the Restitution Law and the particular complexity involved in regulating the restitution of nationalised property after decades of totalitarian rule, the Court considers that the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate or otherwise contrary to Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. It follows that the complaint under this provision is manifestly ill ‑ founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention and must be rejected under its paragraph 4. 2. The applicants complained under Article 6 § 1 of the Convention that the civil proceedings in their case lasted excessively long.

Article 6 § 1, in so far as relevant, reads: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...” The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government. For these reasons, the Court unanimously Decides to adjourn the examination of the applicants’ complaint concerning the length of the civil proceedings; Declares the remainder of the application inadmissible. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Registrar President