ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2901/2019

Asupra cererii de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub număr dosar x/2016, la data de 06.01.2016, reclamantul Inspectoratul de Poliție al Județului Alba a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se dispună anularea punctelor 1 și 2 din Hotărârea nr. 589/03.12.2015 adoptată de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentința nr. 105 din data de 06.05.2016 Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în anulare formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliție al Județului Alba, împotriva Hotărârii nr. 589/03.12.2015 adoptată de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva sentinței nr. 105 din 06 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Inspectoratul de Poliție al Județului Alba, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Solicită casarea sentinței atacate, admiterea acțiunii în contencios și anularea Hotărârii nr. 589/03.12.2015 pronunțată de Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Arată că, în mod nelegal, cu aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de fond a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliție Județean Alba împotriva Hotărârii nr. 589/03.12.2015 emisă de Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

În mod nelegal instanța de fond a respins excepția tardivității formulării sesizării.

Potrivit art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 "Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. " Petiționarul a formulat sesizarea cu depășirea termenului legal expres prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Pe fondul cauzei, în ceea ce privește cererea de anulare a Hotărârii nr. 589/03.12.2015 emisă Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, contrar hotărârii instanței de fond, numai autorităților administrației publice locale, instituțiilor publice aflate în subordinea acestora, precum și serviciilor publice deconcentrate le revine obligația de a asigura folosirea, în raporturile cu cetățenii aparținând minorităților naționale, și a limbii materne.

Dezvoltând pe larg aceste argumente, arată că, în raport de dispozițiile constituționale, potrivit cărora limba oficială este limba română, dispozițiile referitoare la folosirea limbii materne a persoanelor aparținând minorităților naționale au caracter de excepție. Excepțiile fiind de strictă interpretare, folosirea limbii maghiare se va putea face numai de către autoritățiile prevăzute de lege și numai în cazurile și modalitățile expres prevăzute de legislația în vigoare și nu într-un egalitarism absolut cu limba oficială.

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 15 mai 2019.

5.2. Aspecte de fapt și de drept relevante

Prin petiția înregistrată la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu nr. x/14.01.2015, petentul A. a sesizat potențiale fapte de discriminare a cetățenilor de etnie maghiară din localitatea Rimetea, săvârșite de către reclamant, constând în lipsa traducerii în limba maghiară a denumirii secției de Poliție din Comuna Rimetea, jud. Alba, tăblița amplasată pe frontispiciul secției conținând mențiuni scrise numai în limba română, în contextul în care, potrivit recensământului din anul 2011, un procent de 85,0799% din populația localității este de etnie maghiară.

Prin Hotărârea nr. 589/03.12.2015, Colegiul director al Consiliului a dispus respingerea excepției tardivității introducerii petiției.

Totodată, prin aceeași hotărâre, Colegiul Director a stabilit că natura discriminatorie a situației reclamate decurge tocmai din faptul că se impunea un tratament diferențiat aplicat reprezentanților minorității care îndeplinește ponderea legală, de natură a le crea acestora un privilegiu legitim în sensul liberului acces la informațiile de interes public în limba minoritară (maternă), fiind încălcat dreptul petentului de a utiliza limba maternă, reglementat de art. 76 din Legea nr. 215/2001.

Ca atare, Colegiul Director a constatat existența unui tratament diferențiat, discriminatoriu, potrivit art. 2 alin. (1), art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000 și a recomandat părții reclamate ca pe viitor să remedieze situația prin amplasarea plăcuței bilingve, în limbile română și maghiară acolo unde legislația impune acest lucru.

În considerentele hotărârii atacate, pârâtul a menționat dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, art. 76 din Legea nr. 215/2001, art. 120 din Constituția României, art. 10 din Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

6.1. Se impune a fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia nelegalitatea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greșită a legii respectiv a dispozițiilor art. art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Referitor la critica privind greșita soluționare a excepției tardivității formulării sesizării de către petentul A. pentru nerespectarea termenului de un an prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, instanța de fond a reținut că aceasta a fost corect soluționată de către Consiliu, excepția fiind nefondată.

Arată judecătorul cauzei că, în speță, este vorba despre o faptă continuă care nu se autonomizează în momentul consumativ, deoarece activitatea ilicită se prelungește în timp după momentul consumării până la o altă dată, denumită epuizarea faptei, în cadrul faptei continue conduita ilicită și consumarea acesteia prelungindu-se în timp.

Astfel, termenul de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana care sesizează Consiliul putea să ia la cunoștință de săvârșirea ei, nu poate fi identificat în condițiile faptei continue, probabil și la acest moment eventuala faptă reclamată ca fiind discriminatorie, respectiv fapta ilicită, continuă să persiste în forma reclamată și prin urmare instituția prescripției dreptului de a sesiza Consiliul nu își găsește aplicabilitate în speță.

În opinie majoritată, Înalta Curte nu achiesează la acest raționament, reținând că fapta imputată recurentului reclamant constă în lipsa traducerii în limba maghiară a denumirii secției de Poliție din Comuna Rimetea, jud. Alba, tăblița amplasată pe frontispiciul secției conținând mențiuni scrise numai în limba română, în contextul în care, potrivit recensământului din anul 2011, un procent de 85,0799% din populația localității este de etnie maghiară.

Comisia Centrală pentru Recensământul Populației și Locuințelor 2011 a publicat pe data de 2 februarie 2012 rezultatele partiale ale recensamantului, rezultatele finale fiind făcute publice, inclusiv prin publicarea pe site-ul INM, în cursul lunii iulie 2013.

D-nul A. sesizează Consiliul cu petiția având nr. 202, în dosar nr. x/2015, la 14.01.2015.

Potrivit art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 "Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei."

Incriminarea urmărește sancționarea încălcării normelor care conferă temei și justificare unei nediscriminări, de remarcat fiind faptul că textul legal indică două momente, alternative, de la care începe să curgă termenul de 1 an pentru sesizarea Consiliului: data săvârșirii/data la care putea să ia cunoștință de săvârșire.

Înalta Curte constată că sintagma "un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei " are un înțeles univoc, destinatarul normei putând desprinde cu ușurință conduita reglementată, căreia trebuie să i se conformeze și în funcție de care trebuie să-și modeleze conduita.

Stabilirea de către legiuitor a unui termen în care poate fi depusă sesizarea nu aduce atingere în vreun fel dreptului persoanei. Dimpotrivă, instituirea unui asemenea termen este menită să prevină eventualele abuzuri și să limiteze efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice.

Textul legal menționat conține așadar elemente lămuritoare în ce privește termenul în care trebuie introdusă sesizarea, termen care curge din ziua în care persoana vătămată sau persoana îndreptățită a reclama trebuia să știe despre săvârșirea faptei.

Termenul pentru introducerea sesizării are o natură juridică mixtă, având atât caracterul unui termen substanțial, lipsa sesizării sau introducerea ei tardivă constituind o cauză de înlăturare a răspunderii pe temeiul discriminării, cât și caracterul unui termen procedural, calcularea lui făcându-se potrivit dispozițiilor procesual civile.

În speță, petiționarul a făcut referire, în mod expres, la publicarea, pe site-ul INM, a datelor recensământului astfel că, în privința momentului de la care începe să curgă termenul de an, devine incidentă ipoteza cuprinsă în teza finală a art. 20 alin. (1) - data la care cel ce se consideră vătămat a luat cunoștință de săvârșire.

Nu pot fi primite susținerile instanței de fond potrivit cărora termenul de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana care sesizează Consiliul putea să ia la cunoștință de săvârșirea ei nu poate fi identificat în condițiile faptei continue deoarece, o astfel de interpretare ar face ca incertitudinea juridică în privința constatării și sancționării fatelor discriminatorii să afecteze însăși subtanța dreptului protejat, instituind, extra lege, un caz de posibilă imprescriptibilitate.

Contrar susținerilor instanței de fond, fapta incriminată s-a consumat la momentul în care datele statistice au fost aduse la cunoștința publică, de la acel moment petiționarul trebuind (fiind prezumat că are cunoștință) să cunoască săvârșirea faptei discriminatorii astfel că excepția tardivității a fost în mod greșit respinsă de către Consiliu și apoi menținută prin sentința recurată.

6.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., cu majoritate, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant Inspectoratul de Poliție al Județului Alba, împotriva sentinței nr. 105 din 06 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016.

Va casa hotărârea atacată și rejudecând, va admite acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliție al Județului Alba, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anulând Hotărârea nr. 589/03.12.2015 emisă de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Inspectoratul de Poliție al Județului Alba, împotriva sentinței nr. 105 din 06 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016.

Casează hotărârea atacată și rejudecând, admite acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliție al Județului Alba, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Anulează Hotărârea nr. 589/03.12.2015 emisă de pârât.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 mai 2019.

Cu opinie separată a doamnei judecător B. în sensul:

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Inspectoratul de Poliție al Județului Alba, împotriva sentinței nr. 105 din 06 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Motivarea opiniei separate:

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, apreciez că incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Nu împărtășesc opinia majoritară cu referire la interpretarea dată dispozițiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora, "Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei ".

Conform opiniei primei instanțe, căreia mă raliez, interpretarea trebuie să aibă în vedere faptul că, fiind vorba despre o faptă continuă, care nu se autonomizează în momentul consumativ, deoarece activitatea ilicită se prelungește în timp după momentul consumării până la o altă dată, denumită epuizarea faptei, în cadrul faptei continue conduita ilicită și consumarea acesteia se prelungesc în timp, creând o stare de discriminare continuă.

Într-adevăr, textul legal indică două momente de la care începe să curgă termenul de 1 an pentru sesizarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, data săvârșirii și data la care victima putea să ia cunoștință de săvârșire, însă cele două momente pot constitui momente alternative numai în acele situații în care fapta nu putea fi cunoscută de victima discriminării în momentul săvârșirii contravanției simple sau pe durata săvârșirii contravenției continue, ci ajunge la cunoștința acesteia după încetarea/epuizarea ei.

Dacă se admite că cele două momente sunt alternative, fără a se avea în vedere faptul că scopul instituirii celei de-a doua ipoteze a urmărit exclusiv protejarea intereselor victimei, și se va aprecia că în cazul contravențiilor continue termenul curge din ziua în care persoana vătămată sau persoana îndreptățită s-o reclame trebuia să știe despre săvârșirea faptei, cu toate că fapta de discriminare se săvârșește în continuare, interpretarea ar conduce la legalizarea unei stări de discriminare, contrar intenției legiuitorului, întrucât importante valori sociale ar rămâne neprotejate.

În opinia mea, sintagma "un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei", care marchează momentele de la care curge termenul de sesizare a Consiliului, trebuie interpretat în acord cu dispozițiile art. 13 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, întrucât dispozițiile art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000 nu instituie norme derogatorii în ceea ce privește regimul contravențiilor continue, cu toate că instituie un termen special de prescripție.

Cum ar putea fi înțeles altfel această sintagmă, în contextul în care "data săvârșirii" contravenției continue nu este o data calendaristică exactă ci o periodă de timp.

În ceea ce privește intenția legiuitorului în ceea ce privește sancționarea unor fapte contravenționale continue, apreciez că aceasta nu a fost nicidecum aceea de a lăsa aceste fapte să continue în mod nestingherit, să permită "legalizarea unei activități ilicite" cu încălcarea principiilor și valorilor protejate de O.U.G. nr. 137/2000 .

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 200 din 29 aprilie 2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (2) lit. c) și d), ale art. 13 alin. (2) și ale art. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, se arată, cu privire la tratamentul diferit al infracțiunilor continue față de cele simple, că nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituție, întrucât situația contravenienților care au săvârșit o contravenție continuă se diferențiază de cea a altor contravenienți, deosebire ce rezultă din particularitățile acestei forme a contravenției, și anume durata sau continuitatea faptei contravenționale. Având în vedere faptul că încălcarea obligației legale durează în timp, legiuitorul a instituit reguli speciale cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al răspunderii (…)".

În conformitatea cu dispozițiile alin. (2) al art. 13 din Ordonanța nr. 2/2001 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravențiilor, "(2) În cazul contravențiilor continue, termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data încetării săvârșirii faptei. Contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp".

Interpretarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Ordonanță nr. 137/2000 prin prisma acestei norme cu caracter general se impune, în primul rând, întrucât orice altă interpretare ar fi contrară principiilor instituite de art. 1 din acest normativ, iar în al doilea rând, întrucât dispozițiile acestui act normativ nu prevăd dispoziții derogatorii, deși constituie un act normativ cu caracter special care stabilește și sancționează contravenții în condițiile prevăzute de art. 2 și 3 din Ordonanța nr. 2/2001 din 12 iulie 2001.

În ceea ce privește fondul cauzei, achiesez în integralitate la opinia primei instanțe, care recunoaște dreptul petentului A. de a beneficia de inscripții inclusiv în limba maternă, ca parte componentă a dreptului minorităților de a beneficia de serviciile publice asigurate de autoritățile administrative prin folosirea limbilor regionale sau minoritare, drept recunoscut de art. 10 pct. 3 din Legea nr. 282/2007 privind ratificarea Cartei europeană a limbilor regionale sau minoritare, fără a distinge între servicii asigurate de autorități publice de cele locale.