ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3396/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. 81/42 din 28 ianuarie 2015, reclamanta A. P.F.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale - Centrul Regional pentru Finanțarea Investițiilor Rurale 3 Sud Muntenia, a solicitat anularea deciziei nr. 29533 din 28 august 2014 și a procesului-verbal nr. x din 15 iulie 2014 de constatare a neregulilor și stabilirea creanțelor bugetare, suspendarea executării acestor două acte administrative până la soluționarea definitivă a cererii de anulare, obligarea pârâtei să îi admită cererea de plată a tranșei a doua de ajutor financiar nerambursabil și să-i achite suma de 10.

000 euro, precum și să-i plătească cheltuieli de judecată.

La data de 26.02.2015, reclamanta a depus precizări la cererea de suspendare, prin care a arătat că aceasta se întemeiază pe prevederile art. 14 din legea contenciosului administrativ.

Prin sentința nr. 140 din data de 9 iunie 2015 s-a respins cererea precizată privind suspendarea executării procesului-verbal nr. x din 15 iulie 2014 și a deciziei nr. 29533 din 28 august 2014, formulată de reclamanta A. PFA, ca inadmisibilă.

De asemenea, s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată, pentru capetele de cerere având ca obiect anulare acte administrative și obligare la plata tranșei a doua de ajutor financiar nerambursabil, formulată de reclamanta A. PFA în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale - Centrul Regional pentru Finanțarea Investițiilor Rurale 3 Sud Muntenia.

Împotriva sentinței nr. 140 din data de 9 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. P.F.A. a formulat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Privitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., arată că instanța competentă să soluționeze cauza în fond este tribunalul, obiectul litigiului fiind o sumă situată sub pragul de 1.000.000 RON, motiv pentru care solicită casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre soluționare Tribunalului Dâmbovița.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că părțile contractante au stabilit de comun acord că încheierea, modificarea și încetarea contractului de finanțare din 21 aprilie 2011 se află sub incidența dispozițiilor art. 969 din C. civ. de la 1864, astfel că existența unei cereri de reziliere a contractului și a unei cereri de retragere a cererii de reziliere trebuia interpretată prin prisma art. 969 C. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor contractului de finanțare.

Se mai arată că temeiul de drept al calcului creanței bugetare din litigiu îl constituie O.U.G. nr. 66/2011, care la art. 2 alin. (1) lit. a) definește noțiunea de neregulă și se bazează pe cererea de reziliere a contractului de finanțare europeană, ce nu constituie, în opinia recurentei, o neregulă, deoarece nu s-a dovedit existența unei abateri de la legalitate, regularitate sau conformitate, conform textului de lege anterior invocat, iar pe de altă parte, consideră că acest articol stabilește cerințe ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a fi incidentă noțiunea de neregulă.

Susține că posibilitatea ca în viitor Uniunea Europeană să recupereze anumite prejudicii de la Statul Roman, în baza mecanismului corecțiilor financiare, nu echivalează cu declanșarea unei asemenea proceduri privitor la contractul de finanțare din speță, intimata-pârâtă nedemonstrând caracterul cert al vreunui prejudiciu prezent sau posibil de produs.

Recurenta-reclamantă consideră că actele încheiate de pârâtă încalcă dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011 și principiile generale pe care trebuie să le îndeplinească creanța de a fi certă, lichidă și exigibilă, deoarece prejudiciul nu este exigibil, nefiind solicitat de Uniunea Europeană prin mecanismul corecțiilor financiare, iar pe de altă parte, arată că pârâta a aplicat dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011 unei proceduri începute în septembrie 2010 și unei documentații întocmite în 2010, respectiv asupra contractului de finanțare din 22 aprilie 2011, în condițiile în care autoritățile de monitorizare și verificare a modului de derulare a acestei proceduri nu au constatat vreo încălcare a legislației incidente, în vigoare la data derulării acestei proceduri.

Astfel, susține că întreaga procedură și încheierea contractului de finanțare s-a efectuat cu aplicarea prevederilor O.G. nr. 79/2003, în vigoare la acea dată, pârâtă încălcând principiul neretroactivității legii.

Totodată, recurenta-reclamantă invocă Decizia nr. 66 din 26 februarie 2015 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, reținând că acest text de lege aduce atingere principiului neretroactivității legii, motiv pentru care consideră că în speță calificarea neregulii și stabilirea creanțelor bugetare se fac în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârșirii neregulii, fără a se putea combina dispozițiile de drept substanțial din O.G. nr. 79/2003 cu cele ale O.U.G. nr. 66/2011.

Intimata-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a depus întâmpinare la data de 28 septembrie 2015, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

Referitor la competența primei instanțe în soluționarea cererii, arată că raportat la obiectul acțiunii de față, ce privește anularea unui act administrativ, și având în vedere că actul administrativ în discuție a fost emis de o autoritate publică centrală, competența aparține curții de apel, conform art. 101 din Legea nr. 554/2004, fără a se putea considera că ar prevala criteriul valori al finanțării, astfel cum a invocat recurenta, cu atât mai mult cu cât instanța de fond, la primul termen de judecată, a apreciat că este competentă material și teritorial să soluționeze cauza, iar reclamanta și-a însușit poziția instanței.

Pe fond, arată referitor la concursul dintre prevederile O.G. nr. 79/2003 și O.U.G. nr. 66/2011, că ambele acte normative au preluat definiția noțiunii de neregulă din art. 1 alin. (2) din Regulamentul (CE Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene, definiție care se regăsește și în art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/06 al Consiliului, diferența dintre cele două acte normative constând în aceea că principiul proporționalității în excluderea de la rambursare ori de la plată a sumelor care nu respectă condițiile de legalitate, regularitate ori conformitate, se regăsește doar în O.U.G. nr. 66/2011.

Se mai arată că, având în vedere legislația internă, precum și legislația și jurisprudența Uniunii Europene, producerea unei nereguli în utilizarea fondurilor europene acționează cu prioritate clauza de salvgardare a bugetului U.E., iar obligația de recuperare a fondurilor Uniunii Europene intervine automat la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 24 februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 iunie 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul declarat de A. PFA ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul reclamantei, pentru considerentele ce urmează:

Analizând motivul de casare invocat de recurentă, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Se constată că excepția necompetenței materiale nu a fost invocată în condițiile acestui text de lege, astfel că nu poate fi invocată pentru prima dată prin cererea de recurs.

De asemenea, examinând argumentele prezentate de recurentă, subsumate cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că sunt nefondate criticile formulate pe această cale, pentru motivele ce urmează.

Din analiza actelor din dosar rezultă că reclamanta A., persoană fizică autorizată, a încheiat cu Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit contractul de finanțare din 21 aprilie 2011 și actul adițional nr. 1 din 5 decembrie 2013, având ca obiect acordarea ajutorului financiar nerambursabil în condițiile Programului național pentru dezvoltare rurală România, sub forma de primă pentru instalarea tinerilor fermieri de maximum 25.000 euro, în două tranșe, respectiv 15.000 euro și 10.000 euro.

Prin semnarea contractului, reclamanta s-a angajat, conform art. 3 alin. (1) din anexa nr. 1 la contract - Prevederi generale, să respecte pe toată durata contractului criteriile de eligibilitate și de selecție înscrise în planul de afaceri, anexat cererii de finanțare, precum și ca, pe o perioadă de 3 ani de la ultima plată efectuată de agenție, să nu modifice substanțial obiectivele prevăzute în planul de afaceri menționat și să nu își înceteze activitatea agricolă.

Înalta Curte constată că în speță, A., persoană fizică autorizată, a încasat ca urmare a încheierii contractului arătat mai sus, prima tranșă reprezentând echivalentul în RON al sumei de 15.000 euro, iar după depunerea la 14.01.2014 a cererii de plată pentru tranșa a doua, a formulat la data de 23.01.2014 o cerere adresată O.J.P.D.R.P. Dâmbovița, înregistrată sub nr. x din 23 ianuarie 2014, prin care a solicitat retragerea cererii privind plata celei de-a doua tranșe, întrucât nu a îndeplinit condițiile contractuale, precum și o cerere către A.P.D.R.P. 3 Sud Muntenia, înregistrată la această instituție sub nr. x din 23 ianuarie 2014 (nr. de înregistrare la O.J.P.D.R.P. Dâmbovița - 28381 din 25 aprilie 2014), prin care a solicitat aprobarea rezilierii contractului de finanțare din 21.04.2011, întemeiată pe același motiv, al neîndeplinirii condițiilor contractuale.

Având în vedere cererea de reziliere a contractului de finanțare, pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale - Centrul Regional pentru Finanțarea Investițiilor Rurale 3 Sud Muntenia a încheiat procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din data de 15.07.2014, prin care a constatat că plățile efectuate reclamantei au devenit plăți necuvenite, dispunând recuperarea acestora. Ulterior, în urma contestării în procedură administrativă a procesului-verbal, intimata-pârâtă a emis decizia de soluționare a contestației nr. x din 28 august 2014, prin care a respins contestația reclamantei, reținându-se că aceasta nu a desfășurat activitățile pentru care i s-a acordat finanțare, iar contractul dintre părți a încetat la cererea scrisă a beneficiarului.

Printr-o cerere ulterioară cererii de reziliere, reclamanta a susținut că, din eroare, a depus cererea de reziliere a contractului de finanțare și a solicitat pârâtei să ia act că își retrage cererea de reziliere, întrucât nu-și însușește conținutul acesteia. Această cerere a fost depusă de către recurenta-reclamantă în copie la filele 158 și 162 dosar fond, fără a se face dovada înregistrării cererii la instituția intimată.

Instanța de control judiciar constată că în mod corect instanța de fond a analizat cererile formulate și a constatat că reclamanta, sub aspect probator, nu a adus dovezi în sprijinul celor afirmate.

Înalta Curte, în acord cu instanța de primă jurisdicție, constată că recurenta-reclamanta nu a administrat probe prin care să demonstreze că și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale asumate, pentru a fi îndreptățită la acordarea plății celei de-a doua tranșe din contractul de finanțare ori că s-ar impune anularea actelor emise de către instituția intimată, astfel cum a solicitat atât prin cererea de chemare în judecată, cât și în calea de atac a recursului.

Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile din contractul de finanțare încheiat între părțile din litigiul de față, respectiv art. 11 alin. (2) din anexa I - Prevederi generale - Încetarea contractului. "părțile pot decide, prin acord, încetarea contractului, ca urmare a solicitării scrise din partea beneficiarului, aprobată de autoritatea contractantă, caz în care beneficiarul va restitui integral sumele primite ca finanțare nerambursabilă până la data încetării contractului".

Ca urmare, Înalta Curte reține că în mod corect pârâta a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1, art. 3 și art. 11 din contractul de finanțare și ale O.U.G. nr. 66/2011, în sensul că și-a manifestat acordul pentru încetarea/rezilierea contractului, solicitată de reclamantă.

De altfel, emiterea actelor ce fac obiectul analizei judiciare a fost consecința nerespectării obligațiilor asumate de reclamantă în derularea contractului de finanțare, nerespectare asumată și adusă la cunoștința pârâtei chiar de către reclamantă, prin cererea de reziliere existentă la dosarul cauzei.

Având în vedere faptul că recurenta-reclamantă, nici în stadiul procesual al căii de atac formulate, nu a găsit argumente care să fie sprijinite sub aspect probatoriu, Înalta Curte nu poate primi criticile aduse hotărârii instanței de fond și va respinge recursul formulat de reclamantă, pentru motivul invocat.

De asemenea, instanța de control judiciar constată că reclamanta a invocat, direct în calea de atac a recursului, motive care nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată și, care, din acest considerent, nu au făcut obiectul analizei instanței de fond. Or, în stadiul procesual al recursului, nu pot fi invocate motive noi, care nu au fost supuse dezbaterilor în fața instanței de fond, neputând face astfel obiectul căii de atac formulate. Din aceste considerente, instanța de recurs nu va mai analiza motivele ce privesc "încălcarea principiului neretroactivității legii", (prin invocarea faptului că întreaga procedură și încheierea contractului de finanțare ar fi fost guvernate de aplicarea prevederilor O.G. nr. 79/2003, iar pârâta a aplicat prevederile O.U.G. nr. 66/2011 la emiterea actelor atacate), văzând dispozițiile art. 494 raportate la art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din Noul C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. PFA împotriva sentinței nr. 140 din data de 9 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2017.