ÎCCJ, decizie (scj.ro #178534)

Abuz în serviciu. Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni de corupție și de serviciu

Index alfabetic:

Drept penal. Drept procesual penal

-

abuz în serviciu

-

recurs în casație

C. pen.,

art. 297 alin. (1)

Legea nr. 78/2000

, art. 13

2

C. proc. pen.,

art. 438 alin. (1) pct. 7

Fapta inculpatului, lucrător de poliție, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, constând în omisiunea luării măsurilor de constatare a contravențiilor, aplicării sancțiunilor contravenționale prevăzute de lege, respectiv a confiscării materialului lemnos și a vehiculului, cu privire la mai multe transporturi de material lemnos care îi aparținea, obținând astfel un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, întrucât, pe de o parte, faptei îi lipsește cerința esențială de a exista o obligație legală referitoare la persoana inculpatului, pe care acesta să o încalce, ca urmare a neexercitării în mod legal a obligațiilor de serviciu la momentul întreprinderii actelor de efectuare de achiziție și transport de material lemnos, fără documente de proveniență, pentru sine, iar, pe de altă parte, în considerarea dreptului de a nu se autoincrimina, inculpatului nu i se poate imputa că nu a aplicat o sancțiune pentru propria faptă.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 241/RC din 2 iunie 2021

Prin sentința penală nr. 174 din 26 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Suceava, între altele, s-au dispus următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 - faptă comisă la 5.11.2016, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 - faptă comisă în noaptea de 9/10.11.2016, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 - faptă comisă la 10.12.2016, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin decizia penală nr. 940 din 23.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., între altele, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 174 din 26.06.2019 pronunțată de Tribunalul Suceava.

A fost desființată, în parte, sentința penală nr. 174 din 26.06.2019 și, între altele, a fost condamnat inculpatul A. sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A., întemeiată pe dispozițiile art. 438 pct. 7 și 12 C. proc. pen.

Prin încheierea din 23 februarie 2021, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație numai în ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C.proc.pen. și a trimis cauza în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Analizând recursul în casație formulat de recurentul inculpatul A., potrivit art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din 23 februarie 2021, Înalta Curte apreciază că este fondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție, în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor în art. 438 din C. proc. pen. Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a caracterului nelegal al hotărârilor judecătorești tinzând la desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În analiza criticilor formulate, instanța de recurs în casație va avea în vedere situația de fapt reținută de instanța de apel, fără să poată să intervină asupra bazei factuale care fundamentează decizia recurată. Deoarece legea nu prevede competența de a administra probe cu privire la situația de fapt, instanța de recurs în casație își fundamentează întotdeauna soluția doar pe baza faptelor anterior constatate. Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu se poate da o nouă apreciere a materialului probator sau să se stabilească o altă situație de fapt, pe baza căreia să se analizeze concordanța faptei nou reținute în recurs în casație cu tipicitatea infracțiunii care a făcut obiectul acuzației. În calea de atac a recursului în casație, verificarea hotărârii atacate se face doar în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție: decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017, decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019).

În examinarea criticilor formulate de apărare, instanța de recurs în casație va avea în vedere și faptul că art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. vizează „acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)” (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, decizia nr. 442/RC/2017).

În consecință, Înalta Curte va examina recursul în casație în limitele expuse anterior, comparând situația de fapt avută în vedere de curtea de apel și consecințele juridice ale acesteia stabilite prin decizia recurată.

Curtea de apel a condamnat inculpatul A., reținând, în principiu, următoarea situație de fapt:

Examinând actele materiale ce formează conținutul infracțiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte reține că este corectă soluția instanței de fond cu privire la fapta din data de 5.11.2016, fapta din data de 9/10.11.2016, fapta din data de 10.12.2016, deoarece faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

Prin incriminarea abuzului în serviciu în dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen., legiuitorul a urmărit sancționarea funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește prin încălcarea legii (conform deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale) și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, limitele speciale de pedeapsă majorându-se cu o treime când funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, conform art. 13

2

din Legea nr. 78/2000.

În ceea ce privește analiza tipicității obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, se au în vedere două aspecte: 1) atribuții prevăzute de lege cu privire la exercitarea serviciului respectiv; 2) o activitate abuzivă (de încălcare a legii care prevede atribuțiile de serviciu) față de o persoană fizică sau de o persoană juridică, realizată fie printr-o acțiune, fie prin omisiune.

În ce privește actele materiale din datele de 5.11.2016, 10.11.2016, 10.12.2016, potrivit situației de fapt stabilite cu titlu definitiv de către instanța de apel, inculpatul A. nu a luat măsuri de constatare a faptelor sau contravențiilor, aplicarea sancțiunilor contravenționale prevăzute de lege, confiscarea materialului lemnos și al vehiculului, în calitate de lucrător de poliție, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, față de mai multe transporturi de material lemnos care îi aparținea (instanța de apel reține că materialul era încărcat de recurent, fiind cumpărat de recurent de la alți inculpați care dețineau materialul lemnos fără documente de proveniență și transportat de către un alt inculpat la cererea recurentului).

În cazul actelor materiale care constau în omisiunea aplicării dispozițiilor legale de sancționare și confiscare a materialului lemnos care aparținea recurentului, fiind cumpărat de la unii inculpați și transportat de către un alt inculpat, incriminarea faptei ar depăși limitele normei care presupune existența unor obligații legale încălcate de către persoana acuzată. Dreptul la tăcere se referă la dreptul de a nu face declarații și, în același timp, dreptul de a nu contribui la propria incriminare (

nemo tenetur se ipsum accusare

) în vederea producerii de probe, fiind reglementat în conținutul art. 83 lit. a) din C. proc. pen.

Privilegiul împotriva autoincriminării nu se rezumă doar la aspecte de ordin procedural, respectiv la dreptul de a nu da declarații organelor judiciare, ci și la aspecte ce țin de dreptul substanțial. Dreptul de a nu se autoincrimina nu este deci rezervat exclusiv fazei procesual penale, efectele sale producându-se și în ceea ce privește situația premisă a unor norme de incriminare împiedicând nașterea ilicitului penal (de exemplu, art. 266 C. pen. - Nedenunțarea, art. 267 C. pen. - Omisiunea sesizării). Similar, în cauza de față, în considerarea dreptului de a nu se autoincrimina, nu poate fi condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu cel care nu a aplicat o sancțiune pentru o contravenție comisă de el însuși. Raționamentul instanței de apel cu privire la aceste acte materiale (comparația cu situația ofițerilor poliției de frontieră sau autoritățile vamale care nu au constatat actele de contrabandă și au fost condamnați pentru abuz în serviciu) scoate în evidență chiar diferențele situației de fapt față de speța prezentă, aspect ce justifică o soluție diferită: actele de contrabandă nu aveau ca subiect activ pe cei cărora li s-a imputat omisiunea sancționării, infracțiunea de contrabandă (introducerea în țară a țigărilor) nu fusese comisă în calitate de autori de cei care făceau parte din poliția de frontieră sau autoritățile vamale (țigările nu aparțineau și nu fuseseră introduse în țară personal de către inculpații din cadrul poliției de frontieră sau autoritatea vamală).

Instanța de fond a reținut în mod corect lipsa elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, dată fiind lipsa cerinței esențiale de a exista o obligație legală referitoare la el însuși, pe care inculpatul să o încalce (inculpatul nu se afla în mod legal în exercitarea atribuțiilor de serviciu la momentul întreprinderii actelor de efectuare de achiziție și transport de material lemnos, fără documente de proveniență, pentru sine, deci nu i se putea cere să îndeplinească o obligație, sancționarea contravențiilor, ce decurgea din exercițiul legal al serviciului său).

Ministerul Public a susținut că, dacă urmărirea penală ar fi fost completă și încadrarea juridică judicioasă, s-ar fi reținut în cauză doar participarea inculpatului la infracțiuni privind Codul silvic și la constituirea unui grup organizat în acest scop, iar absența acestor acuzații determină, în raport de obiectul prezentului dosar, constatarea nevinovăției inculpatului pentru acea conduită. Argumentul acuzării susține o dată în plus soluția de achitare a inculpatului pentru acele acte materiale în care a fost beneficiarul transportului și proprietarul materialului lemnos, deoarece, nevinovat fiind, (față de faptul că nu s-au formulat acuzații privind infracțiunile de grup infracțional organizat și infracțiuni silvice) nici nu apărea nevoia de sancționare contravențională din care să decurgă conduita abuzivă ca element material al abuzului în serviciu.

Ca atare, soluția de achitare pentru actele materiale din prima categorie este motivată de împrejurarea că inculpatul este autor al propriei infracțiuni, care constă în încălcarea normelor de conduită specifice desfășurării unei anumite activități (fără să se poată reține și un abuz în serviciu).

Față de cele ce preced, a admis recursul în casație declarat de A. împotriva deciziei penale nr. 940 din 23.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori.

A casat, în parte, decizia penală nr. 940 din 23.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori și, între altele, a menținut soluția de achitare a inculpatului A. dispusă de Tribunalul Suceava prin sentința penală nr. 174 din 26 iunie 2020, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. cu privire la infracțiunile de abuz în serviciu, prevăzute în art. 297 alin. (1) C. pen., raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 (faptă comisă la 5.11.2016, faptă comisă în noaptea de 9/10.11.2016, faptă comisă la data de 10.12.2016, deoarece faptele nu sunt prevăzute de legea penală).