ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele

Prin sentința penală nr. 146/2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Miercurea Ciuc, în baza disp. art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prev. și ped. de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, republicată.

Totodată, s-a luat act că persoana vătămată Primăria Plăieșii de Jos, jud. Harghita nu s-a constituit parte civilă în cauză, respectiv că persoana vătămată B. și-a retras cererea de constituire de parte civilă.

De asemenea, în baza disp. art. 398 din C. proc. pen. rap. la art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, iar în temeiul disp. art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial al apărătorului din oficiu desemnat pentru inculpat, în cuantum de 217 RON, s-a suportat din fondul special al Ministerului Justiției.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea-Ciuc.

Prin decizia penală nr. 23/A din 17 ianuarie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Târgu Mureș – secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea-Ciuc împotriva sentinței penale nr. 146 din 03.03.2021 pronunțată de Judecătoria Miercurea-Ciuc, în dosarul nr. x/2018.

În temeiul art. 423 alin. (1) din C. proc. pen. s-a desființat parțial sentința atacată și rejudecând cauza:

În baza art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, republicată.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) alin. (2) și art. 67 alin. (2) din C. pen., a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea dreptului de a ocupa o funcție publică, respectiv a drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 3 ani.

În temeiul art. 91 alin. (1) din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicate inculpatului pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, termen stabilit conform art. 92 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., a stabilit în sarcina inculpatului, pe durata termenului de încercare, următoarele obligații:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune Harghita la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) din C. pen., a impus inculpatului să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., a obligat inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 100 de zile în cadrul Primăriei Bălan sau Primăriei Toplița.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., a pus inculpatului în vedere dispozițiile art. 96 C. pen., privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

Conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., executarea pedepsei complementare privind exercitarea unor drepturi începe de la rămânerea definitiva a prezentei hotărâri.

Curtea a eliminat din cuprinsul hotărârii atacate dispozițiile privind achitarea inculpatului A. de sub acuza săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, republicată.

Totodată, a menținut celelalte dispoziții din hotărârea atacată, care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 2.100 RON cu titlu de cheltuielile judiciare în favoarea statului, din care 400 RON în faza de urmărire penală, 1.200 RON în faza de judecată în fața instanței de fond și 500 RON în fața instanței de apel.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut următoarele:

În primul rând, sub aspectul stării de fapt, s-a constatat că în perioada aprilie-mai 2014, martorul C. a tăiat un număr de 5 arbori din zona împădurită numită D., cantitatea de material lemnos fiind transportată în zile diferite.

După aproximativ două săptămâni de la săvârșirea faptei, acesta s-a deplasat cu căruța pentru a ridica vârfurile arborilor tăiați ilegal, iar la lăsarea întunericului a ajuns cu căruța în drumul comunal din satul Imper, fiind oprit de către inculpatul A., care l-a urmărit și l-a oprit pe acesta cu mașina din dotare, având semnalele luminoase pornite, însă acesta nu a luat nicio măsură față de martorul C., în ciuda faptului că acesta transporta material lemnos pentru care nu poseda documentele de proveniență.

În ceea ce privește subiectul activ nemijlocit sau autorul infracțiunii de abuz în serviciu, acesta are o calitate specială, fiind circumstanțiat. Astfel, poate fi autor al infracțiunii numai un funcționar public, în înțelesul dispozițiilor art. 175 alin. (1) C. pen., sau o persoană care, potrivit prevederilor art. 175 alin. (2) C. pen., exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, cu mențiunea că, calitatea de funcționar public sau persoană care exercită un serviciu de interes public trebuie să existe în momentul sau pe durata comiterii faptei de abuz în serviciu.

Prin raportare la speța de față, în ciuda celor reținute de prima instanță, s-a constatat de către instanța de apel că inculpatul, la momentul săvârșirii faptei imputate, avea calitatea de funcționar public, fiind agent de poliție în cadrul Postului de poliție din Plăieșii de Jos.

În plus, instanța de control judiciar a amintit faptul că, așa cum reiese și din declarațiile martorilor C. (din fața organelor de urmărire penală), E. și F., la momentul opririi în trafic a martorului, inculpatul conducea autoturismul din dotarea echipajului de poliție, procedând de altfel la aprinderea semnalelor luminoase ale acestuia, pentru, a-l determina pe martor să oprească.

Chiar dacă nu s-a putut stabili cu certitudine dacă inculpatul purta sau nu uniforma de poliție la acel moment, cert este că acesta se afla la volanul autoturismului din dotarea secției de Poliție, procedând la oprirea în trafic a martorului, fiind vădit așadar că se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

S-a apreciat că, referitor la momentul săvârșirii faptei, în concret, rechizitoriul a indicat cadrul temporar în interiorul căruia fapta a fost săvârșită, iar împrejurarea că nu s-a menționat data exactă nu a fost de natură să înlăture aspectele care conturează în mod definitoriu starea de fapt mai sus descrisă.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a amintit, punctual, paragrafele din declarațiile martorilor din care reiese că inculpatul conducea autospeciala de poliție, care avea și girofarele pornite, atunci când l-a oprit pe martorul C..

Astfel, raportat la poziția inculpatului față de acuzația care i se aduce, în sensul că a negat faptul că l-ar fi oprit în trafic pe martorul C., s-a reținut că aceasta susținere este contrazisă de probatoriul administrat în cauză, inclusiv de declarația martorului C. din faza de urmărire penală și în fața instanței de apel, așa cum a fost evidențiată mai sus.

De asemenea, fără a putea trece cu vedere peste schimbarea conținutului declarațiilor acestui martor din etapa de urmărire penală, respectiv din etapa de judecată, s-a constatat că, din varii motive, martorul și-a modificat în mod fundamental declarația la momentul audierii sale de către prima instanță, afirmând că nu își amintește ce a semnat și că a fost constrâns de organele de urmărire penală să declare mincinos.

Cu toate acestea, din declarația martorului G., care a participat în calitate de interpret autorizat la luarea declarației martorului din etapa de urmărire penală, a reieșit că ascultarea martorului s-a efectuat într-un mod firesc și pașnic, neexistând vreo amenințare din partea organelor de urmărire penală.

S-a constatat că declarația veridică și corespunzătoare adevărului este cea din etapa de urmărire penală, în care martorul a relatat expres că a fost oprit în trafic de către inculpat, iar modificările ulterioare ale declarațiilor nu constituie decât încercări de a-l sustrage pe inculpat de la răspunderea penală.

Drept urmare, în lumina celor expuse mai sus, s-a apreciat că inculpatul, în mod cert, avea la momentul săvârșirii infracțiunii calitatea de funcționar public, fiind agent de poliție și se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Raportat la subiectul pasiv al infracțiunii, acesta este autoritatea publică, instituția publică, persoana juridică publică sau privată ori persoana umană căreia i s-a cauzat o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime.

Curtea a considerat că subiectul pasiv este statul român, urmare a faptului că inculpatul a omis să constate existența faptei contravenționale și să dispună confiscarea materialului lemnos sustras.

În ceea ce privește obiectul infracțiunii, s-a arătat că obiectul juridic special al acesteia este constituit, pe de o parte, din relațiile sociale ale căror normală formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără asigurarea bunului mers al activității autorităților publice, instituțiilor publice sau a altor persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică, a persoanelor juridice de interes public sau a oricăror alte persoane juridice, împotriva abuzurilor funcționarilor publici sau a altor persoane care exercită o însărcinare în cadrul unei persoane juridice, iar, pe de altă parte, din relațiile sociale privind ocrotirea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, precum și egalitatea în drepturi, fără nicio discriminare, a persoanelor fizice.

Referitor la obiectul material al infracțiunii, dată fiind modalitatea efectivă a săvârșirii acesteia, s-a constatat că, cel puțin în acest caz, nu există un obiect material al infracțiunii.

În ceea ce privește conținutul constitutiv al infracțiunii, s-au reținut următoarele:

Raportat la elementul material al infracțiunii, acesta constă fie în neîndeplinirea unui act, fie în îndeplinirea acestuia în mod defectuos, iar termenul "act" folosit de legiuitor are înțelesul de operațiune care trebuie efectuată de funcționarul public sau persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită.

Astfel, prin "neîndeplinirea unui act" se înțelege omisiunea făptuitorului de a efectua operația pe care era ținut să o efectueze, iar prin "îndeplinirea în mod defectuos a unui act" se înțelege efectuarea unei operații altfel decât trebuia efectuată.

Conform art. 68 alin. (1) din Codul Silvic materialele lemnoase, indiferent de proveniența lor, se transportă numai însoțite de documente specifice de transport, din care să rezulte cu certitudine legalitatea provenienței acestora, iar în baza art. 70 din același act normativ, materialele lemnoase găsite în circulație fără documentele specifice de transport, cu documente specifice de transport a căror valabilitate a expirat sau care nu au înscrisă proveniența legală se confiscă de personalul prevăzut la art. 69 alin. (1) și se valorifică potrivit legii.

Cu privire la art. 69 alin. (1) din Codul Silvic, s-a reținut că în baza acestui articol, controlul circulației materialelor lemnoase se efectuează de către:

a) personalul silvic;

b) ofițeri, subofițeri și agenți din cadrul Poliției Române, Poliției de Frontieră Română și Jandarmeriei Române;

c) personalul cu atribuții de control din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Astfel, în condițiile în care inculpatul făcea parte din personalul prev. de art. 69, fiind agent în cadrul Poliției Române, a rezultat în mod cert că acesta avea obligația de a constata, în scris, fapta contravențională și de a dispune confiscarea materialului lemnos.

În plus, instanța de control judiciar a arătat că în baza art. 5 din Legea nr. 171/2010, "Constituie contravenție silvică depășirea posibilității, inclusiv ca urmare a recoltării produselor accidentale I și fără existența aprobărilor legale în acest sens, și se sancționează după cum urmează:

a) cu avertisment, dacă depășirea reprezintă până la 3% din posibilitate;

b) cu amendă de la 5.000 RON până la 10.000 RON, dacă depășirea reprezintă 3,1%-10% din posibilitate;

c) cu amendă de la 10.000 RON până la 20.000 RON, dacă depășirea reprezintă 10,1%-25% din posibilitate;

d) cu amendă de la 20.000 RON până la 30.000 RON, dacă depășirea reprezintă peste 25% din posibilitate".

Drept urmare, s-a reținut că inculpatul nu avea obligația de a aplica o amendă contravențională, având posibilitatea de a se îndrepta înspre sancțiunea avertismentului, însă, cu toate acestea, obligația prev. de art. 70 din Codul Silvic, și anume, obligația de a confisca materialul lemnos, subzista.

Fapta inculpatului care, oprindu-l în trafic pe martorul C. în timp ce acesta transporta material lemnos pentru care nu deținea documente de proveniență, a omis să întocmească documentația corespunzătoare – proces-verbal de constatare a faptei – și să dispună confiscarea materialului lemnos conform dispozițiilor Codului Silvic, deci omisiunea inculpatului de a proceda conform dispozițiilor prev. de art. 70 Codul Silvic, se subscrie normei de incriminare prev. de art. 197 C. pen., săvârșită în modalitatea neîndeplinirii unui act.

Referitor la urmarea imediată, aceasta constă, în principal, în atingerea adusă calității relațiilor de serviciu din unitatea în care inculpatul își desfășoară activitatea, iar această urmare este condiționată de producerea sau cauzarea unei pagube aduse în patrimoniul unei persoane fizice sau a unei persoane juridice.

Prin "cauzarea unei pagube" se înțelege producerea unei pierderi materiale suferite de o persoană fizică sau juridică, subiect pasiv al abuzului în serviciu, generată de actul abuziv al funcționarului public sau al altei persoane care exercită un serviciu de interes public.

Omisiunea inculpatului de a proceda la confiscarea materialului lemnos pentru care martorul C. nu poseda documente de proveniență, a dus la concluzia că în mod cert a generat o pagubă, reprezentată tocmai de contravaloarea lemnului sustras.

În plus, s-a reținut faptul că dispozițiile legale incidente în materie (art. 5 din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice) nu impun, efectiv, și aplicarea unei amenzi contravenționale într-o atare situație, fiind la aprecierea agentului constatator dacă aplică sancțiunea amenzii contravenționale sau un avertisment. Cu toate acestea, art. 70 din Codul Silvic impune confiscarea materialului lemnos descoperit, independent de decizia agentului constatator de a aplica o amendă contravențională sau numai un avertisment, astfel că, paguba produsă în cauza de față este echivalentă cu contravaloarea materialului lemnos pe care inculpatul a omis să îl confiște.

În ceea ce privește raportul de cauzalitate, infracțiunea de abuz în serviciu, în varianta prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., fiind o infracțiune de rezultat, impune constatarea legăturii de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată.

Analizând speța de față, s-a constatat că, în mod cert există o legătură de cauzalitate între faptul că inculpatul, cu prilejul opririi în trafic a martorului C. a omis să întocmească documentația corespunzătoare și să confiște materialul lemnos descoperit, iar urmare a acestei omisiuni s-a generat o pagubă echivalentă valorii lemnului sustras.

Raportat la latura subiectivă a infracțiunii, s-a menționat că forma de vinovăție cerută de norma de incriminare a abuzului în serviciu, varianta prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen. este intenția, ceea ce presupune ca făptuitorul să prevadă că prin acțiunile (inacțiunile) sale săvârșite în condițiile de ordin obiectiv stabilite în norma de incriminare se va cauza o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, să urmărească ori să accepte ca aceste urmări să se producă. Așadar, intenția poate fi manifestată în oricare dintre modalitățile sale normative: directă sau indirectă (eventuală).

În ceea ce privește speța de față, s-a observat că inculpatul a acționat cu intenție eventuală, prevăzând rezultatul faptei sale, și chiar dacă nu a urmărit, efectiv, prejudicierea statului român, a acceptat posibilitatea producerii acesteia prin faptul că nu a dispus confiscarea materialului lemnos.

Astfel, rezumând cele expuse mai sus, instanța de control judiciar a constatat că fapta inculpatului care, cu prilejul exercitării atribuțiilor de serviciu, l-a oprit în trafic pe martorul C., care transporta în mod nelegal material lemnos pentru care nu avea documentația de proveniență, a omis să întocmească procesul-verbal de constatare a faptei și să procedeze la confiscarea materialului lemnos descoperit, generând astfel o pagubă în valoare de 400,20 RON în sarcina statului român, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 297 C. pen., privind abuzul în serviciu.

Împotriva deciziei instanței de apel, a declarat recurs în casație, la data de 4 februarie 2022, inculpatul A., prin avocat ales H., invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În argumentarea cererii, inculpatul A. a arătat că, prin decizia nr. 405/2016, Curtea Constituționala a României a admis excepția de neconstituționalitate a art. 246 alin. (1) din C. pen. anterior și a art. 297 alin. (1) din C. pen. în vigoare, constatând că aceste norme de incriminare sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos", din cuprinsul lor, se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii".

Inculpatul a apreciat că această hotărâre a Curții Constituționale are ca efect dezincriminarea faptei de abuz în serviciu pentru care a fost trimis în judecată și condamnat. În acest sens, a precizat că rechizitoriul și decizia pronunțată în apel atestă că, prin activitatea infracțională care i se reține în sarcină, a încălcat dispozițiile art. 69 alin. (1) lit. b), art. 70 din Codul Silvic cu referire la dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. a) și b) și art. 8 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice.

În opinia sa, încălcarea normelor cuprinse în dispozițiile legale menționate nu poate constitui element material al infracțiunii de abuz în serviciu, întrucât:

- situația faptică imputată nu îndeplinește condițiile constitutive ale faptelor contravenționale prev. de art. 7 alin. (1) lit. a) și b) și art. 8 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 171/2010, motivat de faptul că nu s-a stabilit un prejudiciu cert adus pădurii de către contravenientul C.;

- la momentul lunii aprilie 2014, nu avea atribuită niciun fel de abilitare pentru a efectua activități de control a circulației materialului lemnos și nici nu avea calificarea necesară, neurmând niciun curs în domeniul silvic, nefiind îndeplinită condiția solicitată de lege subiectului activ a infracțiunii de abuz în serviciu.

De asemenea, inculpatul a considerat că lipsește latura subiectivă a faptei imputate (lipsa elementului subiectiv de tipicitate reglementat de art. 297 alin. (1) C. pen.), din moment ce C. nu a comis nicio contravenție, fiind evident, așadar, că nu avea de ce să-1 sancționeze contravențional sau de ce să aplice fața de acesta vreo sancțiune complementară.

În final, a arătat că, în mod cert, la orele 19:00, în cursul lunii aprilie 2014, nu putea fi în exercitarea atribuțiilor de serviciu, deoarece nu apare menționat în graficul de serviciu. Chiar dacă martorii au menționat că l-au observat într-o mașină de poliție, nu înseamnă că acea mașină era a Postului de Poliție Plăieșii, Harghita.

Totodată, în temeiul art. 441 din C. proc. pen., a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate, având în vedere că în urma condamnării și-a pierdut locul de muncă și gradul profesional.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 26 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casație, respectiv, 7 iunie 2022, cauza s-a amânat față de imposiblitatea de prezentare a apărătorului ales al inculpatului, acordându-se termen la data de 4 octombrie 2022, când Înalta Curte a luat concluziile acuzării și apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în încheierea de dezbateri ce face parte integrantă din prezenta decizie.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În egală măsură, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt stabilite deja, cu autoritate de lucru judecat, de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Sintagma "nu este prevăzută de legea penală", regăsită în cuprinsul dispoziției normei de procedură penală evocate, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea.

Limitarea normativă a obiectului judecății în recurs în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.

În esență, s-a reținut în sarcina inculpatului A. că, în calitate de polițist în cadrul Postului de Poliție Plăieșii de Jos, jud. Harghita, într-o dată necunoscută situată în perioada aprilie – mai 2014, l-a identificat pe martorul C. transportând material lemnos cu un atelaj cu tracțiune animală pe un drum comunal de pe raza loc. Imper, com. Plăieșii de Jos, jud. Harghita, fără a avea documente de proveniență, prilej cu care inculpatul nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu, în sensul că nu a luat nicio măsură în vederea sancționării acestuia, respectiv nu a întocmit proces – verbal de constatare a contravenției și de confiscare a materialului lemnos, rezultatul fiind obținerea de către martorul menționat a unui folos necuvenit (sustragerea de la răspunderea contravențională respectiv păstrarea materialului lemnos).

În fapt, s-a constatat că, în perioada aprilie-mai 2014, martorul C. a tăiat un număr de 5 arbori din zona împădurită numită D., cantitatea de material lemnos fiind transportată în zile diferite.

După aproximativ două săptămâni de la săvârșirea faptei, acesta s-a deplasat cu căruța pentru a ridica vârfurile arborilor tăiați ilegal, iar la lăsarea întunericului a ajuns cu căruța în drumul comunal din satul Imper, fiind oprit de către inculpatul A., care l-a urmărit și l-a oprit pe acesta cu mașina din dotare, având semnalele luminoase pornite, însă acesta nu a luat nicio măsură față de martorul C., în ciuda faptului că acesta transporta material lemnos pentru care nu poseda documentele de proveniență.

Potrivit art. 297 alin. (1) din C. pen., infracțiunea de abuz în serviciu constă în "Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice."

În cazul în care funcționarul-subiect activ face parte din categoria persoanelor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 78/2000 și a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, abuzul în serviciu constituie o infracțiune asimilată celor de corupție, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 405815.06.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517/08.07.2016, conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu, atât în varianta tip, prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., cât și în forma agravată, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, a fost reconfigurat sub aspectul elementului material al laturii obiective, Curtea statuând că prin sintagma "îndeplineșe în mod defectuos" din cuprinsul dispoziției legale menționate se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii".

Decizia instanței de contencios constituțional a avut ca efect restrângerea sferei de incidență a infracțiunii prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. și, implici, art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, prin reconfigurarea elementelor de tipicitate obiectivă, astfel că, orice acuzație având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a nesocotit îndatoririle de serviciu, va angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă atribuția de serviciu în exercitarea căreia se află făptuitorul și pe care acesta o încalcă sau nu o îndeplinește este prevăzută expre de lege, noțiune înțeleasă ca act adoptat de Parlamentul României sau ordonanță emisă de Guvernul României și, totodată, actul îndpelinit în exercitarea atribuțiilor de serviciu încalcă o dispoziției cuprinsă în legislația primară (care cuprinde legi adpotate de Parlamentul României sau ordonanțe, simple sau de urgență, emise de Guvernul României).

În contextul normativ astfel configurat, Înalta Curte reține că obiectul juridic special al infracțiunii de abuz în serviciu în varianta tip constă, în principal, în relațiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, a căror normală desfășurare reclamă îndeplinirea, de către funcționarii publici, a atribuțiilor lor de serviciu în mod corect, cu respectarea legii și a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane; în secundar, obiectul juridic al infracțiunii este reprezentat de relațiile sociale ce tind la ocrotirea patrimoniului sau a altor drepturi ori interese legitime ale persoanelor.

Elementul material al abuzului în serviciu poate îmbraca forma unei inacțiuni – neîndeplinirea unui act – sau a unei acțiuni – îndeplinirea cu nerespectarea legii, în ambele cazuri fiind, însă, esențial ca actele incriminate să se efectueze de funcționarul public în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.

Pentru existența infracțiunii este absolut necesar, așadar, ca analiza faptei concrete, deduse judecății - ca manifestare în sfera realității obiective - să se realizeze în contextul identificării precise și prealabile a tuturor dispozițiilor legale care disciplinează aducerea la îndeplinire a actului specific verbum regens, urmată de verificarea eventualei contrarietăți între exigențele ce decurg din acele dispoziții, pe de o parte, și conduita concret imputată funcționarului public, pe de altă parte. Numai efectuată în aceste coordonate, analiza comportamentului ilicit atribuit subiectului activ permite clarificarea măsurii în care el a survenit în exercitarea atribuțiilor acestuia de serviciu, cerință tipică, atașată laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen.

Deopotrivă, Înalta Curte notează că, în doctrina de specialitate, s-a reținut că funcționarul se află în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu atunci când desfășoară activități legate de îndatoririle sale de serviciu, de regulă, la locul unde trebuie îndeplinit actul și în timpul orelor legale de program (O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de Editură și Presă "Șansa" S.R.L, 1997).

În cauza de față, inculpatul A. este acuzat de îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, pe motiv că nu a luat nicio măsură în vederea sancționării martorului C., respectiv nu a întocmit proces – verbal de constatare a contravenției și de confiscare a materialului lemnos, rezultatul fiind obținerea de către martorul menționat a unui folos necuvenit (sustragerea de la răspunderea contravențională respectiv păstrarea materialului lemnos).

Rezultă, așadar, că în sarcina inculpatului s-a reținut comiterea faptei în varianta normativă a elementului material constând în încălcarea unei îndatoriri de serviciu prin îndeplinirea ei defectuoasă.

Analizând din această perspectivă decizia recurată, Înalta Curte constată că deși, instanța de apel a avut în vedere aceeași situație de fapt ca cea expusă în actul de sesizare și în hotărârea primei instanțe, dimpotrivă s-a reținut că "așa cum reiese și din declarațiile martorilor C. (din fața organelor de urmărire penală), E. și F., la momentul opririi în trafic a martorului, inculpatul conducea autoturismul din dotarea echipajului de poliție, procedând de altfel la aprinderea semnalelor luminoase ale acestuia, pentru, a-l determina pe martor să oprească.

Astfel, chiar dacă nu se poate stabili cu certitudine dacă inculpatul purta sau nu uniforma de poliție la acel moment, cert este că acesta se afla la volanul autoturismului din dotarea secției de Poliție, procedând la oprirea în trafic a martorului, fiind vădit așadar că se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

În plus, arătăm că în ciuda celor reținute de prima instanță în sensul că nu a fost stabilit cu exactitate momentul săvârșirii faptei, arătăm că, în concret, rechizitoriul a indicat cadrul temporal în interiorul căruia fapta a fost săvârșită, iar împrejurarea că nu s-a menționat data exactă a săvârșirii faptei nu este de natură să înlăture aspectele care conturează în mod definitoriu starea de fapt mai sus descrisă."

Mai mult, instanța de apel a precizat că, "se constată că inculpatul nu avea obligația de a aplica o amendă contravențională, având posibilitatea de a se îndrepta înspre sancțiunea avertismentului, însă, cu toate acestea, obligația prev. de art. 70 din Codul Silvic, și anume, obligația de a confisca materialul lemnos subzista".

Deopotrivă, instanța de apel a concluzionat că, "În plus, amintim faptul că dispozițiile legale incidente în materie (art. 5 din Legea 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice) nu impun, efectiv, și aplicarea unei amenzi contravenționale într-o atare situație, fiind la aprecierea agentului constatator dacă aplică sancțiunea amenzii contravenționale sau un avertisment. Cu toate acestea, art. 70 din Codul Silvic impune confiscarea materialului lemnos descoperit, independent de decizia agentului constatator de a aplica o amendă contravențională sau numai un avertisment, astfel că, paguba produsă în cauza de față este echivalentă cu contravaloarea materialului lemnos pe care inculpatul a omis să îl confiște."

Prin urmare, deși observația instanței de apel – în sensul că dispozițiile din Legea 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice supuse analizei, nu instituie, în sarcina agentului constatator obligația de a aplica o amendă contravențională - este corectă, această împrejurare nu este suficientă, însă, eo ipso, pentru a se considera că nu și-a îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, întrucât acesta avea posibilitatea de a aplica un avertisment.

Și în ipoteza în care analizând situația descrisă, organele judiciare au ajuns la concluzia că numitul C. se face vinovat de săvârșirea unei contravenției, instanța de apel nu a clarificat, raportat la situația premisă a infracțiunii de abuz în serviciu, conștientizarea de către inculpat a împrejurării că s-a săvârșit o faptă ilicită. Cu alte cuvinte, simplul fapt al neaplicării unei sancțiuni contravenționalte de către un agent constatator fără a dovedi că acesta a preceput fără echivoc săvârșirea contravenției nu se circumscrie ilicitului penal, fiind vorba de un proces de analiză și oportunitate.

Mai mult, se presupune că inculpatul i-a aplicat contravenientului un avertisment verbal, apreciind că nu se impune și aplicarea măsurii complementare de confiscare a materialului lemnos (obiectul acuzatiei), având în vedere că era vorba despre două cioate tăiate, conduită care, în mod aparent, nu a cauzat o pagubă raportat la contravaloarea materialului lemnos presupus sustras (circa 400 RON!?) menționat în acuzație.

Or, numai în situația în care agentul constatator nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos (în cauza pendinte, neaplicarea sancțiunii) având convingerea formată că s-a săvârșit o contravenție ce are ca urmare și aplicarea unei măsurii complementare ne aflăm în situația conturării condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu.

Cum în cauză, instanța de apel a dispus o soluție de condamnare după achitarea pronunțată de instanța de fond fără a lămuri atitudinea subiectivă a inculpatului (agent constatator) față de contravenient (în sensul formării perceției vinovăției sau nevinovăției acestuia) se observă cu ușurință că presupusa apreciere greșită nu se circumscrie condițiilor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu.

Fiind o infracțiune de serviciu, menită prin ipoteză să ocrotească, așa cum s-a arătat în precedent, buna desfășurare a relațiilor de serviciu, rațiunea incriminării abuzului în serviciu subzistă numai atunci când, urmare a faptei ilicite, intervine o perturbare a raporturilor specifice născute din sau în legătură cu activitatea profesională desfășurată de subiectul activ, nu și atunci când urmarea socialmente periculoasă sau rezultatul prejudiciabil se produc exclusiv în sfera unor relații sociale cu o natură distinctă, ocrotite în subsidiar, cum sunt, în cazul recurentului inculpat, cele de natură silvică.

A accepta ipoteză contrară echivalează cu a admite că obiectul juridic al infracțiunii prevăzute de art. 297 din C. pen. constă, în principal, nu în protejarea relațiilor sociale de serviciu, ci a celor ocrotite numai în secundar, ceea ce contravine cu evidență esenței și rațiunii incriminării.

În concluzie, fapta reținută în sarcina inculpatului nu corespunde condițiilor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., putând constitui temei al răspunderii civile sau al răspunderii disciplinare, fără să constituie o faptă prevăzută de legea penală.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. Înalta Curte va admite recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 23/A din data de 17 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018, va casa decizia atacată și:

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită pe inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, republicată.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cauzei vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 23/A din data de 17 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018.

Casează decizia atacată și:

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită pe inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, republicată.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cauzei rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 15 noiembrie 2022.