ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 31 octombrie 2023

Deliberând asupra recursurilor în casație formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Mureș și de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 123/A din 17 februarie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2015, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 54/8.04.2021 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2015 s-a dispus:

I. În temeiul art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13

2

din Legea 78/2000 raportat la art. 297 C. pen. cu reținerea art. 5 C. pen. în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 alin. (1) C. pen. în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

II. În temeiul art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul B. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

III. În temeiul art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. a fost achitată inculpata S.C. C. S.R.L. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

IV. În temeiul art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. a fost achitată inculpata S.C. D. S.R.L. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 301 C. pen. în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În art. 397 C. proc. pen., s-a respins, ca nefondată, acțiunea civilă formulată de partea civilă - Unitatea Administrativă Teritorială ORAȘUL UNGHENI.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. au fost ridicate măsurile asigurătorii instituite prin Ordonanța procurorului din data de 14.10.2015, astfel cum au fost modificate prin încheierea din data de 01.04.2019 și prin încheierea din data de 17.04.2019 .

Împotriva acestei sentințe penale au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Târgu Mureș, precum și inculpații B. și S.C. C. S.R.L.

Prin decizia penală nr. 123/A din 17 februarie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de inculpații B. și S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței penale nr. 54/8.04.2021 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2015.

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Târgu Mureș aceleiași sentințe penale.

A fost desființată în parte sentința penală atacată și rejudecând cauza în limitele de mai jos:

În baza art. 396 alin. (1) și (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută și pedepsită de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunii de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută și pedepsită de art. 301 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei S.C. D. S.R.L., pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută și pedepsită de 48 C. pen. rap. la art. 301 C. pen.

În baza art. 25 C. proc. pen., art. 397 C. proc. pen., art. 1357 C. civ., art. 1381 C. civ. și art. 1385 C. civ. a admis în parte acțiunea civilă formulată de UAT Ungheni în cauză.

Astfel, a fost obligat inculpatul A. la plata către UAT Ungheni a sumei de 1.097.357 RON cu titlu de prejudiciu material, reprezentând contravaloarea terenului scos ilicit din patrimoniul UAT.

Totodată, a respins ca inadmisibilă constituirea de parte civilă a UAT Ungheni în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 301 C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de UAT Ungheni contra inculpaților B. și S.C. C. S.R.L.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a menținut măsurile asiguratorii cu privire la bunurile inculpatului A., astfel cum au fost instituite prin Ordonanța procurorului nr. 284/P/2015 din data de 14.10.2015 și menținute prin încheierea din data de 21.01.2022 în dosarul nr. x/2015, însă a fost restrâns cuantumul lor la suma de 1.097.357 RON.

De asemenea, a ridicat măsurile asiguratorii instituite cu privire la bunurile S.C. D. S.R.L.

În baza art. 397 alin. (5) C. proc. pen. a menținut măsurile asiguratorii cu privire la inculpații B. și S.C. C. S.R.L., astfel cum au fost instituite prin Ordonanța procurorului nr. 284/P/2015 din data de 14.10.2015, modificate prin încheierile din 1.04.2019 din dosarul nr. x/2015 și din 17.04.2019 în dosarul nr. x/2015 și menținute prin încheierea din data de 21.01.2022 în dosarul nr. x/2015.

Conform art. 397 alin. (5) C. proc. pen., măsurile asiguratorii luate cu privire la bunurile inculpaților B. și S.C. C. S.R.L. vor înceta de drept dacă partea civilă nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Curtea a înlăturat din sentința penală atacată dispozițiile cu privire la achitarea inculpaților A. și S.C. D. S.R.L. și de respingere a acțiunii formulate de UAT Ungheni.

A menținut dispozițiile sentinței penale apelate care nu contravin prezentei.

Cu opinia separată în sensul admiterii apelului declarat de Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DNA - Serviciul Teritorial Târgu-Mureș, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., doar pentru lămurirea contradicției dintre dispozitivul hotărârii judecătorești și considerente în ceea ce privește temeiul achitării, respectiv art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. și art. 16 lit. a) C. proc. pen.

Analizând apelurile promovate în cauză prin prisma limitelor prevăzute de art. 417, 418 și 420 C. proc. pen., instanța de apel a constatat următoarele:

Infracțiunea de abuz în serviciu reținută în sarcina inculpatului A. a constat în aceea că în perioada noiembrie- decembrie 2012, profitând de calitatea de primar al orașului Ungheni, în înțelegere și cu sprijinul inculpatului E. și a inculpatei persoană juridică S.C. C. S.R.L., a deposedat Unitatea Administrativ Teritorială Ungheni de o suprafață de 5,94 ha în valoare de 1.077.119 RON (242.316 euro), obținând un beneficiu infracțional pentru sine.

Cu privire la infracțiunea de folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, s-a reținut că inculpatul A. este acuzat de faptul că, în perioada 11.12.2012 - 18.12.2014, în calitate de primar, a aprobat referatele de necesitate prin care se încredințau S.C. D. S.R.L. diverse servicii, promovând un interes material în beneficiul firmei deținute de soția sa F..

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., constând în aceea că în perioada noiembrie - decembrie 2012, profitând de relația apropiată cu primarul orașului Ungheni, în înțelegere și sprijinindu-l pe inculpatul A., alături de inculpata persoană juridică S.C. C. S.R.L., a deposedat UAT Ungheni de o suprafață de 5,94 ha în valoare de 1.077.119 RON (242.316 euro) obținând astfel un beneficiu infracțional pentru inculpatul A. și pentru sine. În concret, sprijinul la care se referă actul de sesizare este achitarea unui avans din prețul terenului, din care inculpatul A. a putut să plătească sumele de bani datorate martorilor G., H., I., J., K., Otvos, L., M., N., O., P. și Q..

Decizia din apel a fost comunicată la 24 februarie 2023, inculpatului A. și la data de 23 februarie 2023 Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Data până la care inculpatul A. avea posibilitatea de declarare a recursului în casație este 27 martie 2023, inclusiv, iar data până la care Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție avea posibilitatea de declarare a recursului în casație este 27 martie 2023, inclusiv

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație, la data de 24 februarie 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - S.T. Târgu Mureș prin procuror, conform adresei nr. x/2023, invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În esență, a arătat că în cauză este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. întrucât în mod greșit Curtea de Apel Târgu Mureș a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. față de inculpații A. și S.C. D. S.R.L. pentru infracțiunile deduse judecății, motivat de împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale.

S-a considerat de către parchet că instanța de apel a procedat în mod greșit, apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 prevederilor privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripției răspunderii penale că instanța de contencios constituțional a pronunțat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 și nr. 358/2022), iar principiul supremației dreptului Uniunii Europene impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii.

În consecință, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracțiunea ce face obiectul cauzei face parte din categoria infracțiunilor asimilate faptelor de corupție, instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripția răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale.

De asemenea, împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație, la data de 27 martie 2023, și inculpatul A., prin avocat ales, R., conform împuternicirii avocațiale seria x nr. x/2023, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 438 pct. 7 și 8 C. proc. pen.

Astfel, prin prisma cazului de casare invocat, inculpatul a solicitat, în principal, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Târgu Mureș, în vederea rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș.

În subsidiar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 din C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și achitarea recurentului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor imputate, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală.

În esență, prin motivele de recurs în casație, s-a arătat de recurent, că se află în ipoteza în care, la momentul dispunerii încetării procesului penal, existau deja probe care justificau pronunțarea unei soluții de achitare, asta deoarece fapta pentru care s-a dispus încetarea definitivă a procesului penal nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, aspect pe care instanța de control judiciar nu 1-a avut în vedere. Pentru ca soluția de încetare a procesului penal să fie legală, a apreciat că acțiunea penală ar fi trebuit să rămână fără obiect, însă, în prezenta cauză, era rămasă fără temei, context în care ar fi trebuit dispusă o soluție de achitare.

Astfel, a arătat că în situația în care la momentul dispunerii soluției de încetare a procesului penal, existau deja probe care justificau pronunțarea unei soluții de achitare - fapta pentru care s-a dispus încetarea procesului penal nu întrunește condițiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată tuturor participanților, iar până la expirarea termenului de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., nu au fost depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 12 iunie 2023, iar la înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casație era îndeplinită.

La dosar au fost depuse concluzii scrise de către apărătorul ales al inculpatului A. cu privire la termenul de declarare a recursului în casație, precum și cu privire la cererea de recurs în casație formulată de către parchet.

De asemenea, la data de 31 august 2023 a fost întocmit raportul de magistratul-asistent.

Prin încheierea din 5 septembrie 2023, având în vedere că cererile de recurs în casație formulate de inculpatul A. și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu a acestora și a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 3 octombrie 2023.

Examinând recursurile în casație formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Mureș și de inculpatul A., Înalta Curte constată că motivele invocate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Mureș a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susținând, în esență, că încetarea procesului penal față de inculpații A., cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută și pedepsită de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., respectiv cu privire la săvârșirea infracțiunii de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută și pedepsită de art. 301 C. pen., și S.C. D. S.R.L., cu privire la infracțiunea de complicitate la folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută și pedepsită de 48 C. pen. rap. la art. 301 C. pen., în raport de deciziile instanței de control constituțional, cu decizia pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost dispusă în mod eronat, nefiind dată prevalență principiului supremației dreptului Uniunii Europene.

Ca atare, instanța de recurs în casație va evalua problema intervenirii prescripției răspunderii penale, raportat la deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și la decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă:

"cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din data de 25.06.2018, Curtea Constituțională a României a constatat că:

"soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Ulterior, prin decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 565 din data de 09.06.2022, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituționale.

În considerentele acestei din urmă decizii, instanța de control constituțional a reținut următoarele: (...) deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (paragraful 72); în consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (paragraful 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curții Constituționale (paragraful 74); așadar, Curtea constată că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate (paragraful 76).

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din data de 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1) din C. pen., fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile.

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislația penală substanțială, cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție, prevăzute de art. 154 din C. pen.

În acest context, evaluarea termenului de prescripție a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripție, calculat de la momentul săvârșirii faptei, efectele întreruptive de prescripție ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.

Astfel, decizia instanței de control constituțional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forță juridică a instituției prescripției speciale, cu consecința revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit. Potrivit alin. (1) lit. c) din articolul anterior menționat, termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani, iar conform alin. (2) lit. d) este de 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani.

Înalta Curte constată că s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârșirea, în perioada noiembrie- decembrie 2012, a infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută și pedepsită de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., limitele de pedeapsă fiind de la 2 ani și 8 luni la 9 ani și 4 luni închisoare, respectiv pentru săvârșirea, în perioada 11.12.2012 - 18.12.2014, a infracțiunii de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută și pedepsită de art. 301 C. pen., limitele de pedeapsă fiind de la 1 an închisoare la 5 ani închisoare.

În ceea ce o privește pe inculpata persoană juridică S.C. C. S.R.L. se constată că a fost trimisă în judecată, printre altele, pentru săvârșirea, în perioada 11.12.2012-18.12.2014, a infracțiunii de complicitate la folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută și pedepsită de 48 C. pen. rap. la art. 301 C. pen., limitele de pedeapsă fiind de la 1 an închisoare la 5 ani închisoare

Astfel, având în vedere dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. c), d) și art. 186 alin. (1) teza a II-a din C. pen., în raport de cele anterior menționate, se constată că termenul general al prescripției răspunderii penale s-a împlinit pentru inculpatul A., în raport cu infracțiunea de abuz în serviciu, în luna februarie 2021 și, în raport cu infracțiunea de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, în 17 februarie 2020, iar pentru inculpata persoană juridică S.C. C. S.R.L., în raport cu infracțiunea de complicitate la folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, s-a împlinit în 17 februarie 2020, deci anterior rămânerii definitive pronunțării deciziei împotriva căreia s-a declarat recurs în casație de către parchet.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel Târgu Mureș a constatat intervenită prescripția răspunderii penale cu consecința încetării procesului penal.

Totodată, Parchetul a mai considerat că dacă s-ar accepta că de la publicarea Deciziei nr. 358/2022 nu a operat niciun act de întrerupere a prescripției răspunderii penale s-ar crea un risc sistemic de impunitate pentru infracțiuni grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale UE sau de corupție în general, considerând că în cauză sunt incidente hotărârile CJUE "Taricco 1" și C-107/2023.

Cât privește aplicabilitatea în cauză a hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-107/2023, Înalta Curte constată că infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție ce face obiectul cauzei (abuz în serviciu prev. de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 C. pen. și folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, prev. de art. 301 C. pen.) nu intră sub incidența Hotărârii CJUE anterior menționate, așa cum rezultă din interpretarea acesteia și din jurisprudența anterioară a Curții de Justiție.

Prin hotărârea pronunțată în C-107/2023, Curtea de la Luxemburg furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracțiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanța de trimitere din litigiul de bază, ce a avut ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Sfera de aplicare a deciziei invocate de recurenta D.N.A., se limitează la domeniul infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidență atât din cuprinsul tratatelor și a altor documente ale Uniunii (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenția PIF 1995), precum și din cuprinsul hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.

Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene "Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...".

Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților [Uniunii] Europene (PIF) definește "frauda ce aduce atingere intereselor financiare" ale acestora prin art. 1 și 2, texte al căror conținut a fost transpus în legislația internă în cadrul art. 18

1

- art. 18

5

din secțiunea "Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene" cuprinsă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Infracțiunile de corupție intră sub incidența dreptului Uniunii numai în cazul în care comportamentul fraudulos aduce atingere intereselor financiare ale UE sau se află în legătură strânsă cu astfel de fapte (pct. 185-186 din Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034).

Deopotrivă, noțiunile de "corupție activă" și "corupție pasivă" sunt definite de art. 2, art. 3 din Convenția PIF, art. 4 lit. a), b) din Directiva 1371 fiind circumscrise acțiunilor funcționarilor neconforme cu legea care prejudiciază sau sunt susceptibile să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii Europene.

Ulterior, prin Directiva 1371 din 2017 (transpusă prin Legea nr. 283/2020, respectiv Legea nr. 234/2022) infracțiunile împotriva intereselor financiare ale UE sunt extinse și la fraudele împotriva sistemului comun privind TVA.

Stabilirea domeniului de aplicare, calificarea normelor are incidență directă asupra legalității infracțiunilor și pedepselor, principiu fundamental atât în dreptul intern, cât și în dreptul Uniunii și în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturilor Omului (CEDO). Acesta implică cerințe privind accesibilitatea și previzibilitatea în ceea ce privește definirea infracțiunii și stabilirea pedepsei (pct. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CEDO Cantoni împotriva Franței, paragr. 29, Kafkaris împotriva Ciprului, paragr. 140, 6; Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragr. 43-47 etc).

Totodată, CJUE subliniază că cerințele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securității juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esențial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât și ca valoare comună statelor membre (paragr. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, paragr. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, paragr. 136 și 223).

Sub aspectul protecției drepturilor fundamentale, hotărârea face referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă și la principiile generale ale dreptului Uniunii (paragr. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023). Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată".

Dreptul persoanei de a ști în ce condiții se poate angaja răspunderea sa penală și ce sancțiune riscă a fost circumscris condiției previzibilității legii penale, în jurisprudența instanțelor europene.

Tot sub acest aspect, este de precizat că CEDO a sancționat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare și pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].

În aceste coordonate, schimbarea domeniului de interpretare și aplicare a sintagmei "infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene" și extinderea lui la infracțiunile asimilate celor de corupție care nu sunt generate de un comportament fraudulos ce prejudiciază sau ar putea prejudicia interesele financiare ale Uniunii, ar fi în mod vădit lipsită de precizia necesară pentru a evita arbitrariul și, astfel, ar fi incompatibilă cu standardele unui stat de drept.

Pe cale de consecință, dacă s-ar admite susținerile recurentei D.N.A. și s-ar extinde domeniul de interpretare și aplicare al Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023) la toate celelalte infracțiuni de corupție, ar echivala cu încălcarea de către instanța supremă a ordinii juridice, ar institui arbitrariul, ceea ce ar fi incompatibil cu principiile statului de drept.

În concluzie, față de argumentele anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că infracțiunea ce face obiectul prezentei cauze nu intră, ratione materiae, în sfera celor la care se referă Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023), nefiind aplicabilă în speță.

Cât privește incidența hotărârii "Taricco 1", invocată, de asemenea, de recurenta DNA, Înalta Curte reține că prezenta cauză nu intră nici sub incidența acestei hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut în jurisprudența sa semnificația calificării în dreptul intern al statelor membre a anumitor instituții juridice și a eficienței standardelor de protecție consacrate de dreptul național. Curtea a arătat că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are același înțeles și același domeniu de aplicare precum dreptul garantat prin CEDO. Curtea a arătat, însă, că statele membre au libertatea să prevadă în ordinea juridică proprie că regimul prescripției răspunderii penale ține, asemenea normelor privind definirea infracțiunilor și stabilirea pedepselor, de dreptul penal material și este, ca atare, supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalității infracțiunilor și pedepselor. De asemenea, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii.

Standardul național de protecție circumscris exigențelor ce derivă din principiul legalității incriminării și a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudența CEDO, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării și normele în materia prescripției răspunderii penale.

Consecința includerii în dreptul național a normelor în materia prescripției răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării rezidă în obligația autorităților judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conținutul art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinței ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă.

În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reținut că "principiul neretroactivității legii penale se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligației de a nu aplica dispozițiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripției (obligație stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalității incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii" (paragr. 60). Curtea a arătat că "Dacă instanța națională ar fi astfel determinată să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile în cauză ale C. pen. se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligații, iar aceasta chiar dacă respectarea obligației respective ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu dreptul Uniunii" (paragr. 61).

Astfel fiind, susținerea procurorului în sensul aplicabilității cauzelor invocate nu pot fi reținute de către instanța de recurs în casație.

De asemenea, se constată că în ceea ce privește inculpata persoană juridică, reprezentantul Ministerului Public, cu ocazia dezbaterilor din data de 3 octombrie 2023 nu a adus niciun un argument în susținerea recursului în casație.

În ceea ce privește recursul în casație declarat de inculpatul A. întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. alăturat pct. 8 din acela text de lege, Înalta Curte constată că, în principal, soluția propusă este de trimitere spre rejudecare, întrucât, în mod nelegal, instanța de apel a procedat la modificarea limitelor judecății, sub aspectul atribuțiilor pretins a fi încălcate de inculpat, aspect ce a generat în mod nelegal menținerea acestuia în sfera ilicitului penal, modificarea fiind condiționată de efectele Deciziei Curții Constituționale a României cu nr. 405 din 15.06.2016 și de necesitatea prevederii în legea penală a neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu prin raportare la obligații regăsite în acte normative infra legale.

Pentru a justifica solicitarea de a se dispune achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., recurentul inculpat, în concret, solicită o modificare a situației de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel, sub aspectul încălcării atribuțiilor, după cum urmează:

"Contrar celor susținute în cadrul sentinței penale atacate, atribuția încălcată de acesta este menționată în mod expres în precizările făcute de reprezentantul Ministerului Public, fiind acelea prevăzute de art. 61 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, anume punerea în aplicare a legilor și în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 273/2006 și art. 63 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001 rap. la art. 23 alin. (2) lit. d) și h) din Legea nr. 273/2006, anume asigurarea integrității bunurilor aflate în proprietatea și administrarea UAT și organizarea și ținerea la zi a evidenței patrimoniului UAT conform prevederilor legale. Legea se adresează unui număr mare de destinatari pentru o perioadă îndelungată de timp. Pentru aceea ea trebuie să fie suficient de precisă încât să se deducă conduita impusă și suficient de generală încât să adapteze situațiilor în schimbare. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Pentru aceea, conduita impusă destinatarului normei juridice de art. 61 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 - "punerea în aplicare a …" are un anumit grad de generalitate. Însă în conținutul său intră toate demersurile necesare pentru realizarea scopului actului juridic pus în aplicare. În funcție de fiecare tip de act normativ și de obiectul său de reglementare, demersurile concrete care trebuie realizate sunt detaliate în actele de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară, realizându-se în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

În cazul concret supus analizei, inculpatul A. în calitate de primar și președinte de drept al Comisiei locale de fond funciar trebuia să pună în aplicare Legea nr. 18/1991 cu toate etapele prevăzute în aceasta și detaliate în H.G. nr. 890/2005. Corelativ cu această obligație era aceea de ținere a evidenței patrimoniului UAT, astfel încât să se evite formularea de propuneri către Comisia județeană de reconstituire/constituire a dreptului de proprietate asupra unor terenuri al căror regim juridic nu permite această operațiune, iar în cazul în care astfel de propuneri au fost formulate, pe baza evidenței patrimoniului, ele să poată fi rectificate.

Art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 identificat și de către instanța de prim grad arată clar succesiunea etapelor sărite în procesul de aplicare a emiterii titlurilor de proprietate în favoarea martorilor G., H., I., J., K., P., L., M., N., O., Q. și S..

În ceea ce privește cea de-a doua atribuție de serviciu încălcată, anume "asigurarea integrității patrimoniului", UAT, instanța de control judiciar subliniază faptul că nu este nevoie ca legiuitorul să enumere expres toate modalitățile în care un ordonator de credite poate scoate din patrimoniul UAT în mod ilicit bunuri și să instituie o interdicție pentru toate aceste acțiuni. Art. 63 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001 rap. la art. 23 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 273/2006 instituie o obligație de serviciu cu caracter general ca în exercitarea funcției pe care o deține ordonatorul de credite să se asigure că bunurile aflate în patrimoniul sau administrarea UAT nu sunt scoase decât în modalitățile prevăzute de lege. În același sens, art. 14 din O.G. nr. 53/2002 prevede faptul că creșterea sau diminuarea patrimoniului UAT va fi temeinic justificată pentru fiecare caz, în note explicative anexate la inventar. Or, în cazul de față, inculpatul A., în calitate de președinte al Comisiei locale pentru aplicarea legii fondului funciar, prin acțiunile sale detaliate anterior, a scos în mod ilicit parcelele nr. 1206, 1208 și 1210 din patrimoniul UAT al cărei ordonator principal de credite este în scopul dobândirii lor ulterioare, scop care a fost și atins, fiind îndeplinit elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu.

Inculpatul însă, abuzând de funcția de primar a efectuat demersurile necesare doar pentru folosul său propriu (obținând un folos material în cuantum de aproximativ 250.000 de euro), "uitând" însă de atribuțiile conferite de lege.

Infracțiunea a fost săvârșită cu intenție directă calificată prin scop, inculpatul prevăzând rezultatul faptei sale și urmărind producerea acestui rezultat".

În acest stadiu procesual se verifică exclusiv doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Aspectul că, după publicarea Deciziei nr. 405 din 2016 a Curții Constituționale, parchetul a precizat atribuțiile încălcate în mod expres de către inculpat, prin indicarea textelor de lege din legislația primară, excedează prezentei analize, atâta vreme cât, în concret, nu a fost adusă o modificare a acuzației, precum și față de faptul că instanța supremă este chemată să verifice exclusiv, așa cum s-a arătat, dacă faptele reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni.

Or, din această perspectivă în raport de situația de fapt reținută, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu corespund faptei reținute în concret în sarcina inculpatului, instanța de apel făcând o corectă aplicare a legii.

Recurentul inculpat prin solicitarea de a se clarifica regimul juridic al terenurilor atribuite martorilor ori modalitatea de stabilire a dreptului de proprietate fără punerea efectivă în posesie a celor 12 martori, unele susțineri în raport cu pretinsa depășire a limitelor judecății, urmărește, în concret, reaprecierea materialului probator administrat încât să se constate că fapta dedusă judecății are un alt conținut și, în raport cu acesta, să se observe că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în realitate, prin criticile formulate, se contestă situația de fapt stabilită de către instanța de apel, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casație pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reținerea vinovăției inculpatului, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Natura criticilor formulate de recurent țin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanța de apel, pe baza probelor din dosar, a stabilit existența infracțiunii, sub aspectul laturii obiective și subiective a acesteia, astfel că acestea excedează analizei ce trebuie realizată în cadrul recursului în casație.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, nefondate, recursurile în casație declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Mureș și inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 123/A din 17 februarie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2015.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile ocazionate cu soluționarea recursului în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Mureș vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat A. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata-inculpată S.C. D. S.R.L., în sumă de 680 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Mureș și inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 123/A din 17 februarie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2015.

Cheltuielile ocazionate cu soluționarea recursului în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Mureș rămân în sarcina statului.

Obligă recurentul-inculpat A. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata-inculpată S.C. D. S.R.L., în sumă de 680 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 31 octombrie 2023.