ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 08 octombrie 2020

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 339 din 15 noiembrie 2019 pronunțată de Judecătoria Huedin, în baza art. 332 alin. (1) și alin. (4) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere sau semnalizare falsă.

În baza art. 67 C. pen., s-a interzis inculpatului, pe o durată de 2 ani, dreptul de a fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice (art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen.), cu titlu de pedeapsă complementară, ce s-a dispus a se executa în condițiile art. 68 C. pen.. Exercitarea aceluiași drept a fost interzisă și cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, stabilindu-se, conform art. 92 C. pen., un termen de supraveghere de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii, pe a cărui durată, în baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Alba, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus inculpatului să urmeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituțiile din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei comunei Unirea sau în cadrul Primăriei Municipiului Alba Iulia, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În temeiul art. 94 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) C. pen. să fie comunicate Serviciului de Probațiune Alba.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. și art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul în care, pe parcursul termenului de supraveghere, săvârșește o nouă infracțiune sau nu respectă cu rea credință măsurile și obligațiile impuse.

În temeiul art. 576 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus ca un exemplar al hotărârii să fie se comunicat Serviciului de Probațiune Alba.

În baza art. 19, art. 25 și art. 397 C. proc. pen., art. 1349 și art. 1357 C. civ., a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. București, Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj, și a fost obligat inculpatul A. la plata către aceasta a sumei de 8000 RON, reprezentând daune materiale.

În baza art. 19, art. 25 și art. 397 C. proc. pen., art. 1349 și art. 1357 C. civ., a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători S.A. București, prin Sucursala Regională Transport Feroviar Călători Cluj, și a fost obligat inculpatul A. la plata către aceasta a sumei de 9.437,56 RON, reprezentând daune materiale.

Pentru a pronunța această sentință, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, inclusiv prin raportare la apărările acuzatului, instanța de fond a reținut, în esență, că fapta inculpatului A. care, în noaptea de 04/05 ianuarie 2015, nu a supravegheat un număr de șapte exemplare bivol care au pătruns pe calea ferată, la intrarea în localitatea Agireșu, km CFR 534+200-534-100, producând, astfel, deraierea locomotivei ce tracta trenul Regio 3622, care circula pe ruta Oradea-Cluj Napoca, fiind pusă în pericol siguranța mijloacelor de transport pe calea ferată, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de distrugere sau semnalizare falsă, prevăzută de art. 332 alin. (1) și (4) C. pen.

S-a arătat că elementul material al infracțiunii de distrugere sau semnalizare falsă se realizează prin distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a liniei de cale ferată, a materialului rulant, a instalațiilor de cale ferată ori a celor de comunicații feroviare, precum și a oricăror altor bunuri sau dotări aferente infrastructurii feroviare ori prin așezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța mijloacelor de transport, manevră sau intervenție pe calea ferată. În cauză, s-a reținut că elementele constitutive ale infracțiunii sunt întrunite sub forma așezării de obstacole pe linia ferată. Astfel, prin lăsarea nesupravegheată a unui număr de șapte bivoli care au pătruns pe calea ferată producând deraierea locomotivei ce tracta un tren Regio, a fost pusă în pericol siguranța mijlocului de transport feroviar deoarece în urma impactului s-au produs pagube materiale și ar fi putut exista și victime omenești deoarece trenul respectiv transporta călători.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că inculpatul a săvârșit fapta din culpă cu previziune, conform art. 16 alin. (4) lit. a) C. pen., întrucât acesta a prevăzut că animalele lăsate nesupravegheate ar putea pătrunde pe cale ferată, dar a socotit, fără temei, că acestea nu vor pleca de pe silozul neîngrădit deoarece au fost crescute în libertate.

Astfel, s-a arătat că, potrivit declarației martorului B., silozul unde au fost lăsați bivolii nu era împrejmuit de niciun gard, animalele fiind lăsate libere în prezența ciurdarului (C.). Martorul a precizat că, întrucât era vecin cu inculpatul, știe faptul că gardul electric a fost construit de către acesta după moartea bivolilor, mai exact a doua zi.

Faptul că respectivul gard electric a funcționat a doua zi după producerea accidentului a fost confirmat și de martorul D., același aspect rezultând și din considerentele încheierii penale nr. 293 din 04 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Huedin, având ca obiect plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței nr. 10/II/2/2017 din 24 aprilie 2017 emisă de prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin, în dosarul prin care s-a respins plângerea formulată împotriva soluției de clasare dispusă în dosarul nr. x/2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin față de numitul C., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de distrugerea sau semnalizarea falsă, prevăzută de art. 332 alin. (1) C. pen., deoarece fapta nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege. Astfel, în respectiva încheiere, judecătorul de cameră preliminară, analizând probele administrate, a constatat în mod definitiv că "petentul A., proprietarul microfermei din localitatea Dâncu și organizator al transportului bivolilor, s-a comportat ca un paznic juridic al acestora, în sensul C. civ.. Astfel, potrivit art. 1375 N. C. civ., care reglementează răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa. Potrivit art. 1377, care definește noțiunea de pază în înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu. Împrejurarea că unul dintre animale avea o crotalie din care a rezultat că proprietar ar fi martora E. nu este suficientă pentru a înlătura răspunderea petentului A., acesta preluând animalele în paza sa juridică, urmând a se ocupa de ele la microferma sa. În schimb, așa cum a rezultat din declarațiile tuturor martorilor audiați în cauză, inclusiv cele date de petentul A., intimatul C., angajat ca îngrijitor de animale la o turmă de capre aparținând petentului, exercita doar paza materială. Intimatul era sub autoritatea petentului, care îi dădea ordine și dispoziții. Este semnificativ și foarte relevant faptul că, deși i-a adus la cunoștință angajatorului său că ar fi bine să existe un gard împrejmuitor și îngrijorarea sa privind starea de neliniște a animalelor (aflate într-un loc nou, despărțite de pui) acesta i-a răspuns angajatului său că poate lăsa animalele fără supraveghere, bivolii fiind crescuți anterior pe silozuri, liberi."

Mai mult, chiar dacă s-ar considera că respectivul siloz a fost împrejmuit cu gard electric la data menționată (deși probatoriul administrat indică contrariul), instanța a apreciat că în sarcina inculpatului se poate reține săvârșirea infracțiunii de distrugere sau semnalizare falsă, prevăzută de art. 332 alin. (1) și alin. (4) C. pen., având în vedere că, în noaptea de 04/05 ianuarie 2015, nu a supravegheat un număr de șapte exemplare bivol care au pătruns pe calea ferată, la intrarea în localitatea Agireșu, km CFR 534+200-534-100, producând, astfel, deraierea locomotivei ce tracta trenul Regio 3622, care circula pe ruta Oradea-Cluj Napoca, fiind pusă în pericol siguranța circulației pe calea ferată, întrucât, deși martorul C. l-a avertizat despre starea în care se află bivolii din primul transport, spunându-i că cele două femele fără pui vor fugi, i-a solicitat acestuia să lase bivolii nesupravegheați. În plus, martorul F. a precizat că animalele nu ar trebui lăsate singure într-un țarc electric și că răspunzător de pagubă este proprietarul animalelor. Urmare a acestei discuții, purtate între inculpat și C., martorul a lăsat cei 10 bivoli din primul transport nesupravegheați și s-a deplasat spre intersecția unde era așteptat de inculpatul A. și martorul G.. Martorul a preluat bivolii ce au fost aduși în a doua tură și i-a condus spre microferma de pe raza satului Dâncu. Când a ajuns la destinație nu a mai găsit cele 10 exemplare pe care le-a lăsat la microfermă. A plecat în căutarea acestor animale, dar nu a reușit să le găsească.

Ca atare, s-a apreciat că vinovăția inculpatului rezultă din faptul că, deși a dispus transportarea și adăpostirea unor animale de talie mare la microferma pe care o deținea pe raza localității Dâncu, județul Cluj, nu a amenajat, în prealabil, un țarc sau loc împrejmuit unde să le adăpostească, astfel încât acestea să nu părăsească microferma. De asemenea, inculpatul, în calitate de administrator al microfermei, a dispus ca suspectul C. să lase nesupravegheate animalele, în acest mod înlesnind pătrunderea acestora pe calea ferată.

Nu în ultimul rând, s-a arătat că nu poate fi primită susținerea inculpatului că bivolii au fost speriați de animalele sălbatice, întrucât niciunul dintre martorii audiați nu a confirmat, în mod cert, acest aspect. Mai mult, martorul C. a susținut că nu a văzut animale sălbatice și nu i-a spus lui A. că animalele sălbatice au speriat turma.

Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate reține, în cauză, incidența dispozițiilor privind cazul fortuit, întrucât rezultatul faptei inculpatului putea fi prevăzut de către acesta. În plus, s-a considerat că distanța de la microferma inculpatului la linia de cale ferată nu înlătură culpa inculpatului.

Așa fiind, având în vedere că, din materialul probator administrat în cauză, rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, instanța de fond a pronunțat condamnarea acestuia.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 alin. (1) C. pen., reținând că, în raport cu circumstanțele în care a fost săvârșită, fapta imputată acestuia prezintă un grad de pericol concret ridicat. Astfel, s-a reținut că fapta inculpatului a dus la deraierea locomotivei ce tracta trenul Regio 3622, care circula pe ruta Oradea-Cluj Napoca, fiind pusă în pericol siguranța mijloacelor de transport pe calea ferată și implicit siguranța călătorilor. Totodată, au fost avute în vedere circumstanțele privitoare la conduita și persoana inculpatului, care este în vârstă de 45 de ani, fiind administrator, are studii superioare, stagiul militar satisfăcut, nu are antecedente penale, iar, pe parcursul procesului penal, a avut o atitudine nesinceră și nu a dovedit interes pentru repararea prejudiciului, sens în care s-a făcut trimitere la declarația martorei E..

Împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpatul A., solicitând desființarea acesteia și achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a), b) sau d C. proc. pen., pentru infracțiunea de distrugere sau semnalizare falsă din culpă, întrucât fapta nu există ori nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege sau există o cauză de neimputabilitate, respectiv cazul fortuit. În susținerea apelului promovat, inculpatul a arătat, în esență, că instanța de fond a făcut o greșită apreciere a probatoriului administrat în cauză, dând eficiență declarațiilor din cursul urmăririi penale în detrimentul celor date în timpul cercetării judecătorești. A precizat, totodată, că a luat toate măsurile necesare pentru a menține în perimetrul fermei de la Dâncu animalele implicate în incident, respectiv a asigurat un om pentru paza și îngrijirea animalelor, a împrejmuit silozul cu un gard electric funcțional, a dat dispoziții corespunzătoare pentru menținerea animalelor în acel spațiu și în nici un caz nu a dispus lăsarea acestora libere.

Referitor la latura civilă, s-a susținut că, potrivit art. 1375 C. civ., răspunderea pentru repararea prejudiciului revine proprietarului animalului, inculpatul predând paza fizică a animalelor către C. în momentul descărcării lor din camion.

Prin decizia penală nr. 622/A din 24 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 339 din 15 noiembrie 2019 a Judecătoriei Huedin, acesta fiind obligat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Pentru a pronunța această decizie, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe tot parcursul procesului penal, Curtea a reținut că prima instanță a stabilit în mod corespunzător vinovăția inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere sau semnalizare falsă, prevăzută de art. 332 alin. (1) și alin. (4) C. pen., constând în aceea că, în noaptea de 04/05 ianuarie 2015, nu a supravegheat un număr de șapte exemplare bivol care au pătruns pe calea ferată, la intrarea în localitatea Agireșu, km CFR 534+200-534-100, producând, astfel, deraierea locomotivei ce tracta trenul Regio 3622, care circula pe ruta Oradea-Cluj Napoca, fiind pusă în pericol siguranța mijloacelor de transport pe calea ferată.

Astfel, s-a arătat că, din declarațiile martorilor audiați în cauză și celelalte probe administrate, a rezultat că, la data de 04 ianuarie 2015, inculpatul A., asistat de către martorii C. și G., au efectuat un transport cu 10 bivoli cu autospeciala condusă de cel din urmă și în momentul în care au ajuns pe raza comunei Aghireșu, drumul fiind acoperit cu zăpadă, autospeciala nu a mai putut urca dealul, astfel că inculpatul a cerut martorului C. să conducă animalele până la microferma pe care o deținea pe raza satului Dâncu. Martorul C. a condus animalele spre capătul satului Dâncu și apoi le-a poziționat pe siloz.

Ulterior, inculpatul l-a contact telefonic pe C. și i-a solicitat să vină la intersecția care face legătura între satul Petrind și satul Titu Colonie pentru a prelua un alt transport de animale.

Deși silozul unde au fost lăsate animalele nu era împrejmuit, iar martorul C. i-a adus la cunoștință acest aspect, inculpatul a insistat să lase cei 10 bivoli nesupravegheați, astfel că atunci când, în jurul orelor 23:30, martorul C. a preluat cel de-al doilea transport de animale și s-a întors la microferma de pe raza satului Dâncu, nu a mai găsit cei 10 bivoli.

S-a arătat că împrejurarea că bivolii au rămas nesupravegheați la fermă, precum și faptul că aceștia erau speriați și agitați și exista posibilitatea să plece de pe siloz, iar aceste aspecte erau cunoscute de inculpatul A., a rezultat din declarațiile martorilor C., B. și G..

În plus, s-a subliniat că din nicio probă nu a reieșit că bivolii puteau fi speriați de animale sălbatice, iar acest aspect oricum nu poate înlătura răspunderea inculpatului, care a dispus transportarea și adăpostirea unor animale într-un spațiu neamenajat corespunzător, în așa fel încât acestea să nu părăsească microferma.

În consecință, s-a apreciat că, în mod corect, s-a reținut vinovăția inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată și condamnarea sa la o pedeapsă individualizată corespunzător în concordanță cu dispozițiile art. 74 C. pen., fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 91 C. pen. pentru a hotărî suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Referitor la latura civilă a cauzei, având în vedere că paza juridică a animalelor îi revenea inculpatului, în calitate de proprietar, în temeiul art. 1375 C. civ. raportat la art. 1349 și art. 1357 C. civ., s-a considerat că, în mod corect, instanța de fond a dispus obligarea acestuia la plata de despăgubiri civile, reprezentând daune materiale produse Companiei Naționale de Căi Ferate, conform actelor depuse la dosar în cuantum de 8.000 RON, precum și Societății Naționale de Transport Feroviar Călători S.A București, în sumă de 9.437,56 RON.

Împotriva hotărârii pronunțate în apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, din probatoriul administrat în cauză rezultând că a luat toate măsurile normale necesare pentru a menține în perimetrul fermei animalele implicate în incident, că nu avea paza lor juridică, acestea fiind proprietatea numitei E., și nici paza lor fizică, care a fost încredințată lui C.. În plus, a apreciat că nu se poate susține existența culpei cu prevedere, întrucât nu putea fi prevăzut că o parte din bivolii care s-au împrăștiat dintr-o cauză independentă de voința umană se vor afla la 15 km de ferma din Dâncu, respectiv la calea ferată, chiar în momentul trecerii unui tren, cu atât mai mult cu cât doar după incident i-a fost adusă la cunoștință plecarea animalelor din țarc.

Prin încheierea din 24 septembrie 2020, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 622/A din 24 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, dispunând trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, la termenul de dezbateri, apărătorii aleși ai recurentului au depus la dosar chitanța nr. x din 05 octombrie 2020, privind plata cu titlu de onorariu a sumei de 1000 RON, însă nu au formulat nicio solicitare referitoare la acest înscris, așa încât nu se impune nicio analiză sub acest aspect.

Examinând, în continuare, cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele arătate în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidență a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiția legală a infracțiunii, așa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum și modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea în continuare a acțiunii penale, reține că, prin prisma acestuia, instanța de casație verifică dacă faptele, astfel cum au fost reținute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înțelege orice act de conduită (acțiune sau inacțiune) sau manifestare de voință exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa vinovăției prevăzute de lege constituie alte situații în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putință de tăgadă că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În sensul considerațiilor teoretice de mai sus este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019).

În cauză, se constată că inculpatul A. a invocat acest motiv de casare, susținând, în esență, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în condițiile în care, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că a luat toate măsurile normale necesare pentru a menține în perimetrul fermei animalele implicate în incident, astfel că nu i se poate imputa săvârșirea faptei cu forma de vinovăție a culpei cu prevedere. În plus, a arătat că nu era proprietarul animalelor, paza lor juridică aparținând numitei E., iar cea fizică, materială, fiind încredințată lui C..

Se observă, astfel, că, prin criticile formulate, recurentul încearcă să acrediteze ideea că animalele s-au împrăștiat dintr-o cauză independentă de voința umană, iar răspunderea atrasă nu este penală, ci una civilă, delictuală, revenind persoanelor în a căror pază juridică și materială se aflau exemplarele de bivol care au produs deraierea locomotivei. Or, prin aceste susțineri, recurentul tinde, în realitate, la reaprecierea probelor administrate în cauză, cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalității hotărârii atacate.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curți nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la forma de vinovăție cu care a acționat inculpatul și la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracțiunii de distrugere sau semnalizare falsă, prevăzută de art. 332 alin. (1) și (4) C. pen., pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

De altfel, toate aspectele invocate în susținerea cererii de recurs în casație au fost invocate de inculpat și în calea de atac a apelului, instanța de control judiciar analizându-le argumentat și reținând, în final, că ceea ce i se impută acestuia este faptul că, în noaptea de 04/05 ianuarie 2015, nu a supravegheat un număr de șapte exemplare bivol care au pătruns pe calea ferată, la intrarea în localitatea Agireșu, km CFR 534+200-534-100, producând, astfel, deraierea locomotivei ce tracta trenul Regio 3622, care circula pe ruta Oradea-Cluj Napoca, fiind pusă în pericol siguranța mijloacelor de transport pe calea ferată, situație factuală care realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de distrugere sau semnalizare falsă, prevăzută de art. 332 alin. (1) și alin. (4) C. pen.

Ca urmare, în condițiile în care prin cererea de recurs în casație nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat săvârșirea acesteia cu forma de vinovăție cerută de lege, împrejurare care, așa cum s-a arătat anterior, nu poate forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, în speță, motivul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. a fost invocat în mod formal.

Față de aceste considerente, întrucât, în cauză, sub aspectul criticilor invocate, nu sunt incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 622/A din 24 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori. Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., se va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 622/A din 24 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 octombrie 2020.