ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 417/2020

Ședința publică din data de 14 februarie 2020

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 aprilie 2016 pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele S.C. Semifabricate S.A. și S.C. Roman S.A., să se constate nulitatea absolută a Contractului de închiriere nr. x din 30.06.2008 și a Actelor adiționale încheiate la data de 1.08.2008 și 30.05.2011.

Prin sentința civilă nr. 192/C din 1 martie 2017 a Tribunalului Brașov - II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei de interes invocate de pârâta S.C. Semifabricate S.A. și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. Semifabricate S.A. și S.C. Roman S.A..

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 615/Ap din 3 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, a fost respins.

La data de 11 iunie 2018, recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar B. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 615/Ap din 3 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a preluat motivarea primei instanțe, fără a face propriile aprecieri asupra susținerilor din apel, iar, în lipsa arătării motivelor care au condus la pronunțarea soluției, se află în imposibilitate de a critica hotărârea.

Precizează că a invocat existența unei hotărâri într-o cauză similară (dosar nr. x/2012) având ca obiect constatarea nulității absolute a unui alt contract de închiriere nr. x/16.08.2011, încheiat între Roman S.A. și o altă societate C. S.A., iar Tribunalul Brașov a dispus prin sentința civilă nr. 332/C/18.11.2013, admiterea acțiunii formulate și a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere, întrucât lipsa calității de reprezentant a persoanei influențează consimțământul locatorului pentru care a semnat actul. În aceeași sentința s-a mai reținut, cu privire la acest aspect, faptul că locatorul și-a exprimat consimțământul printr-o persoană care nu a fost legal mandatată de Adunarea Generală a Acționarilor, astfel încât a lipsit voința locatorului la încheierea contractului de închiriere.

Instanța de apel nu a făcut însă nicio apreciere cu privire la relevanța sentinței civile nr. 322/C/18.11.2013 și nu a precizat dacă a analizat conținutul acesteia ori care este motivul pentru care nu se poate reține relevanța soluției dată prin această sentință.

Insistă asupra importanței sentinței civile nr. 322/C/18.11.2013, întrucât din probele administrate în fața instanței de fond și în fața instanței de apel a reieșit fără putință de tăgadă faptul că intimata pârâta Semifabricate S.A. nu a pretins niciodată plata chiriei din partea intimatei pârâte Roman S.A., iar aceasta din urmă nu a achitat niciodată chiria.

Astfel, consideră că instanța de apel nu s-a ponunțat cu privire la un motiv important formulat și dovedit de către recurentă, cu atât mai mult cu cât sentința civilă nr. 332/C/18.11.2013 prin care s-a soluționat dosarul nr. x/2012 făcea trimitere la o situație aproape identică, asupra căruia s-au pronunțat în mod definitiv și irevocabil instanțele de judecată.

Or, instanța de apel, apreciază recurenta, era datoare să analizeze toate aspectele invocate de societatea A. S.A. și să arate în mod expres motivul ori motivele pentru care a considerat că acestea nu justifică admiterea cererii de chemare în judecată.

Totodată, consideră că instanța de apel și-a întemeiat motivarea pe motive străine de natura pricinii.

A mai arătat recurenta că deși considerentele hotărârii instanței de apel reprezintă o reiterare a considerentelor primei instanțe, totuși singurul element de "noutate" din considerentele hotărârii recurate este reprezentat de invocarea în cea mai succintă manieră a faptului că în regimul vechiul C. civ. contractele cu executare succesivă constituiau exemplul clasic de excepție de la principiul restabilirii situației anterioare și implicit de la principiul retroactivității efectelor nulității.

Or, această chestiune nu a fost invocată de niciuna dintre intimatele pârâte și nici chiar instanțele din oficiu nu au pus în discuția contradictorie a părților această chestiune. Procedând în această manieră, consideră recurenta că instanța a încălcat dreptul la apărare al părților și dreptul la un proces echitabil.

Subsumat motivului de casare reglemntat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în opinia recurentei, soluția instanței de apel este criticabilă prin prisma interpretării greșite a normelor de drept aplicabile, întrucât, deși contractele cu executare succesivă sunt într-adevăr exceptate de la principiul restitutio in integrum, contrar afirmației instanței de apel această excepție nu atrage și inaplicabilitatea principiului retroactivității efectelor nulității.

A mai susținut recurenta că instanța de apel în mod nelegal a apreciat că hotărârile judecătorești privind anularea calității de reprezentant a persoanelor care au semnat contractul de închiriere și actele adiționale în numele intimatei pârâte Roman S.A. nu produc efecte retroactive.

Din acest punct de vedere, recurenta consideră că instanțele au interpretat greșit dispozițiile art. 58 din Legea nr. 31/1990, care nu pot fi aplicate deciziilor de acordare a mandatului de reprezentare pentru anumite persoane, întrucât deciziile de numire a directorilor unei societăți nu pot fi încadrate în categoria actelor modificatoare ale actelor constitutive.

În ceea ce privește consimțământul societății Roman S.A., apreciază că acesta trebuia exprimat prin intermediul unor persoane legal numite de către administratorul A. S.A. or, din analizarea probatoriului administrat, rezultă fără putință de tăgadă faptul că societatea Roman S.A. a fost reprezentată, la momentul încheierii Contractului de închiriere și a actelor adiționale, de persoane care nu au avut mandat din partea acționarului legitim și a căror calitate de reprezentant a fost anulată retroactiv. Drept urmare, consimțământul societății Roman S.A. a lipsit în totalitate la momentul semnării contractului și a actelor adiționale, iar lipsa totală a consimțământului la încheierea unui act juridic se sancționează cu nulitatea absolută.

Astfel, mai susține recurenta-reclamantă, nu se poate spune că nulitatea absolută a deciziilor consiliului de administrație de numire a reprezentanților societății nu retroactivează și nu influențează actele încheiate de aceștia, o astfel de concluzie venind în contradicție vădită cu dispozițiile legale aplicabile și cu practica Tribunalului Brașov.

În ceea ce privește cauza ilicită a Contractului de închiriere, instanțele au reținut că facturile emise în temeiul Contractului de închiriere au fost înregistrate în contabilitatea societăților pârâte, iar chiria a fost stabilită pentru a fi cerută și plătită, nu pentru a împovăra societatea Roman S.A. ori pentru a scoate din patrimoniul societății a unor sume importante de bani prin invocarea unei pretinse creanțe în favoarea Semifabricate S.A.

Arată că în structura cauzei actului juridic intră două elemente și anume scopul imediat și scopul mediat. Pentru a fi valabilă cauza actului juridic trebuie să existe, să fie reală, licită și morală, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, astfel cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 966 C. civ. de la 1864. Conform art. 968 C. civ. de la 1864, cauza este nclicită când este prohibităde lege, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Instanța de fond a reținut că facturile emise de pârâta Semifabricate S.A. au fost acceptate de către Roman S.A. și au fost înregistrate în contabilitatea ambelor societăți, însă această operațiune nu este de natură să reprezinte o confirmare a valabilității Contractului de închiriere cu atât mai mult cu cât chiar pârâta Semifabricate S.A. afirmă că pârâta Roman S.A. nu a achitat contravaloarea chiriei stabilită prin Contractul de închiriere, iar în fata instanței de fond nu s-a făcut dovada încasării efective a contravalorii chiriei.

Astfel, atâta timp cât pe parcursul derulării Contractului de închiriere prețul chiriei nu a fost niciodată achitat și nici măcar solicitat (intimata Semifabricate S.A. nu a făcut niciun demers pentru recuperarea chiriei), planează dubii serioase cu privire la cauza reală pentru care s-a încheiat Contractul de închirere.

Prețul contractului este real și serios dacă a fost stabilit: în scopul de a fi perceput și achitat, însă în realitate chiria datorată în temeiul Contractului de închiriere nu a fost achitată nicioadata de către Roman S.A.

Or, nici în fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel nu s-a putut face dovada faptului că prețul convenit în contractul de locatiune a fost efectiv achitat, astfel încât, apreciază recurenta, nu se poate reține că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor art. 966 C. civ.

Intimatele-pârâte nu au formulat întâmpinări.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluția preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 decembrie 2018 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 iunie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă și a fost acordat termen pentru judecarea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanței de judecată obligația de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Procesul civil include, printre garanțiile sale, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect analizate de către instanța sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv și consistent al argumentelor și probelor administrate, pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.

Așadar, obligația de motivare impune o apreciere atașată de natura cauzei și de circumstanțele sale, motivarea unei hotărâri fiind înțeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Se constată că hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

În speță, instanța de apel a reținut și a înlăturat susținerile părților și a explicat raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât hotărârea sa creează transparența asupra silogismului judiciar.

Este indiscutabil faptul că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât, efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

În ceea ce privește critica recurentei vizând faptul că instanța de apel nu a făcut nici un fel de referire la sentința civilă nr. 332/C/18.11.2013 pronunțată de Tribunalul Brașov într-o cauză identică având ca obiect constatarea nulității absolute a unui alt contract de închiriere nr. x/16.08.2011, trebuie amintit că instanța de judecată nu este ținută de soluțiile pronunțate în alte cauze, ea fiind ținută a soluționa pricina cu care a fost învestită prin raportare strict la împrejurările de fapt și de drept ale litigiului aflat în fața sa.

Nici ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. nu este incidentă, deși a fost invocată de recurentă, atât timp cât textul de lege vizează o hotărâre care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situație care nu se regăsește în speță.

În mod greșit recurenta se prevalează de faptul că instanța de control judiciar nu a pus în discuția părților excepția de la principiul retroactivității efectelor nulității contractelor cu executare succesivă, întrucât aceasta nu este o "noutate", astfel cum susține aceasta, ci este o chestiune ce ține de interpretarea legii, de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt de drept reținută în cauză.

Mai mult decât atât, existența și a unor considerente proprii, distincte de cele ale primei instanțe, relevă că instanța de apel a realizat un control judiciar efectiv în calea de atac a apelului, iar nu o simplă preluare a considerentelor sentinței apelate.

În consecință, împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulțumită de argumentele și soluția pronunțată în cauză nu determină incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și nici nu justifică invocarea încălcării dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil, astfel cum eronat apreciază recurenta.

În speță, reclamanta A. S.A. a invocat faptul că actele juridice încheiate, respectiv contractul de închiriere nr. x/30.06.2008 și actele adiționale încheiate la 1.08.2008 și la 30.05.2011 sunt lovite de nulitate absolută, fiind încheiate în lipsa consimțământului valabil al societății S.C. Roman S.A..

Un alt motiv de nulitate absolută l-a reprezentat invocarea existenței unei cauze ilicite și imorale, pentru că a fost stabilită o chirie care a avut drept scop împovărarea societății Roman S.A. și scoaterea din patrimoniul său a unor sume importante de bani, precum și de a preconstitui premisele unei pretinse creanțe în favoarea unui fals creditor, respectiv Semifabricate, în condițiile în care societatea Roman folosea o parte infimă din suprafețele închiriate.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 948 C. civ., argumentat și legal motivat, instanța de apel a analizat valabilitatea contractului atacat prin prisma motivelor de nulitate ce au fost invocate prin acțiunea dedusă judecății, reținând în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile niciunui motiv de nulitate dintre cele invocate prin acțiune.

Recurenta a susținut că atât instanța de fond, cât și cea de apel, în mod nelegal au apreciat că hotărârile judecătorești privind anularea calității de reprezentant a persoanelor care au semnat contractul de închiriere și actele adiționale în numele intimatei pârâte Roman S.A. nu produc efecte retroactive; că în mod greșit ambele instanțe au reținut incidența prevederilor art. 58 din Legea nr. 31/1990, întrucât acestea nu statuează în mod expres efectul ex nunc al anulării actelor modificatoare ale actelor constitutive.

Criticile sunt nefondate, iar motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu-ți găsește incidența.

Conform prevederilor art. 58 alin. (1) teza I din Legea nr. 31/1990, pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulității a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv, efectul declarării nulității societății fiind astfel simililar cu cel al dizolvării acesteia fără efect retroactiv, în sensul că subiectul de drept își încetează existența, însă numai pentru viitor (ex nunc), nu și pentru trecut (ex tunc).

Contrar susținerilor recurentei, s-a arătat cu justețe că, în materia dreptului societar, dispozițiile dreptului comun se completează cu dispozițiile Legii speciale a societăților comerciale nr. 31/1990, iar potrivit art. 59 alin. (1) din lege:

"declararea nulității societății nu aduce atingere actelor încheiate în numele său", prevederi aplicabile ori de câte ori este de vorba de anularea unor acte constitutive ale societății.

Practic, legiuitorul a statuat că actele juridice încheiate până la momentul declarării nulității va trebui să fie executate, atât de către societate, cât și de terții cocontractanți, iar societatea nu se poate sustrage de la executarea acestora, art. 59 din Legea nr. 31/1990 fiind grefat de principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Cum în mod corect a reținut și instanța de control judiciar, câtă vreme declararea nulității unei societăți nu poate aduce atingere actelor încheiate în numele său, cu atât mai puțin anularea unor hotărâri AGA ale unei societăți, precum și schimbarea administratorului prin astfel de hotărâri nu pot avea vreo consecință asupra actelor încheiate de către societate anterior.

Prin urmare, hotărârile judecătorești prin care a fost anulată calitatea de reprezentant a persoanelor, care au semnat contractul de închiriere și actele adiționale în numele intimatei pârâte Roman S.A., nu pot afecta valabilitatea respectivelor acte juridice, ci doar pot atrage, eventual, problema răspunderii administratorului.

Este de subliniat că legea societăților aduce o derogare de la efectele nulității, astfel cum acestea sunt reglementate în dreptul comun, iar în cauză nu se poate face abstracție de principiul specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant, ce este aplicabil întocmai.

Cât privește aprecierile instanței de apel vizând cauza ilicită a contractului de închiriere și neîndeplinirea condițiilor art. 966 C. civ., se constată că prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

În condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar D. împotriva deciziei civile nr. 615/AP din 3 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar D. împotriva deciziei civile nr. 615/AP din 3 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2020.