ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 91/2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1422/C din 22 decembrie 2017, Tribunalul Brașov a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.781,31 euro, cu titlu de despăgubiri pentru materiale deteriorate/refuzate.

A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții obiect al acțiunii.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 16.503,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta a fost obligată să restituie reclamanților sumele stabilite la punctele 1-3 din prezenta, în CHF, actualizată cu indicele de inflație și să plătească reclamanților și dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 4000 RON.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta A. S.A. și pârâta B. S.R.L. solicitând, reclamanta - admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată, iar pârâta B. S.R.L.- admiterea în parte a apelului, schimbarea în parte a hotărârii, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, prin decizia nr. 1561/Ap din 23 octombrie 2018, a respins apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1422/C din 22 decembrie 2017 și a încheierilor din 4 octombrie 2017 și 6 decembrie 2017 pronunțate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

A admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe civile nr. 1422/C din 22 decembrie 2017, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că:

A obligat pârâta la plata către reclamantă și a sumelor de 5243,65 Euro, în echivalent RON, la momentul executării obligație, cu titlu folos de tras, respectiv 16420,77 Euro, în echivalent RON, la momentul executării obligației, cu titlu contravaloare produse nereturnate.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A obligat apelanta S.C. B. S.R.L. să plătească intimatei A. S.R.L. suma de 4165,12 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1561/Ap din 23 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

În argumentarea cererii de recurs, se susține, în esență, că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu aplicarea greșită a clauzelor cuprinse în contractul de închiriere și a dispozițiilor art. 1349, art. 1357 și art. 1358 C. civ., reținând aplicabilă răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri și paza juridică a lucrurilor, acest temei fiind, în opinia recurentei, absolut străin de speța dedusă judecății.

Se arată că, în calitate de beneficiar al lucrărilor de construcție, recurenta nu avea obligația de a urmări sau verifica existența sau numărul elementelor de cofrare în șantier, cel care avea obligația de a utiliza și manipula aceste elemente fiind constructorul, în speță S.C. C. S.R.L., constructor care a trimis pe șantier pentru continuarea lucrărilor pe S.C. D. S.R.L., subcontractor al acestuia.

Recurenta era obligată, potrivit aceluiași contract de prestări servicii execuție lucrări construcții nr. 1/07.12.2015, să predea prestatorului amplasamentul la momentul intrării acestuia pe șantier, fiind încheiat în acest sens procesele-verbale de predare primire amplasament și a bornelor de reper nr. x/04.02.2016, procesul-verbal de trasare a lucrărilor de fundare nr. x/04.02.2016 și procesul-verbal de începere a lucrărilor nr. x/04.02.2016 (s-au încheiat procese-verbale pentru fiecare dintre cele 3 blocuri în parte).

Această predare primire a amplasamentului și a bornelor de reper face obiectul proceselor-verbale mai sus identificate, încheiate premergător lucrărilor de construcții, acte care au o valoare tehnică, fiind parte integrantă a cărții in construcții și care reprezintă actul de procedură ce permite constructorului să acționeze pe șantier, iar de la momentul încheierii acestora, singurele persoane în drept să intre in șantier sunt dirigintele de șantier, sau proiectantul în fazele determinante ale lucrărilor de construcție, situație în care recurenta nu a avut cunoștință nici despre elementele de cofrare si nici despre modul de manipulare a acestora, astfel că reținerea instanței de apel relativ la paza juridică, că aceasta ar fi la S.C. B. S.R.L., este un aspect absolut eronat care a condus la o soluție greșită de obligare a recurentei la plata sumei de 5243,65 euro.

Consideră recurenta, sub acest aspect, că instanța de apel, în mod greșit, a desființat depoziția martorului E. și a susținut punctul de vedere al intimatei învederat cu ocazia concluziilor pe fond in apel, relativ la faptul că acele elementele de cofrare nu încăpeau în "duba" cu care S.C. C. S.R.L. manipula elementele dintr-un șantier in altul.

Recurenta apreciază ca fiind eronată această interpretare, deoarece nu a susținut niciodată că au fost transportate toate elementele deodată ca să încapă numai într-un TIR, ci erau duse pe bucăți în mai multe transporturi cu o duba care are o lungime de 5 m și în care încap elementele de cofrare la care a făcut referire.

Menționează că a plătit prețul utilizării acestor elemente de cofrare, montarea lor, a cofrajelor metalice, popilor, riglelor, grinzilor, bridelor de prindere, distanțierilor metalici, etc, acest lucru rezultând din prevederile art. 4.2. din contractul de prestări servicii (execuție lucrări construcții) nr. 1/07.12.2015, încheiat între S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L.. Potrivit prevederilor aceluiași Contract de închiriere nr. x/05.02.2016, obligația de a preda echipamentele închiriate, de a le asigura paza și de a răspunde pentru degradarea lor pe durata executării lucrărilor de construcții era în sarcina chiriașului S.C. C. S.R.L..

În ceea ce privește restituirea unor elemente de cofrare în stare improprie, apreciază ca fiind eronată reținerea instanței referitoare la faptul că prejudiciul este cuvenit pentru restituirea elementelor de cofrare în stare improprie, în condițiile în care nu a fost depus niciun înscris din conținutul căruia să fie identificată starea fiecărui element în parte, nici la momentul intrării elementelor de cofrare în șantier și nici la data ridicării lor nefiind întocmite procese-verbale de recepție din care să fie identificată starea acestora, așa cum nu există niciun element care să confirme culpa recurentei pentru acele degradări.

Recurenta arată că instanța de apel nu a avut în vedere apărarea sa, potrivit căreia elementele erau manipulate de constructorii de pe șantier, aspect ce rezultă, de altfel, din întregul material probatoriu al cauzei.

Invocând dispozițiile art. 1352 C. civ., recurenta precizează că a făcut dovada faptului că S.C. C. S.R.L. a închiriat elemente de cofrare pe care le-a utilizat în mai multe șantiere de construcții din Brașov, unde lucra în paralel cu șantierul S.C. B. S.R.L., însă modul de lucru al S.C. C. S.R.L. și felul în care această societate utiliza în șantierele sale elementele de cofrare este un fapt care nu o privește și care nu poate genera consecințe în patrimoniul recurentei. Astfel, se arată, că fapta terțului înlătură răspunderea civilă, fiind cât se poate de evident faptul că manipularea elementelor de cofrare și utilizarea lor s-a făcut de către terțe persoane, respectiv constructorii: F. S.R.L., care le-a și mutat dintr-un șantier în altul, S.C. D. S.R.L., care a preluat lucrarea de la S.C. C. S.R.L., neexistând practic o faptă ilicită săvârșită de recurentă.

Sub acest aspect, recurenta concluzionează în sensul că răspunderea pentru lucruri are în vedere situația prejudiciilor cauzate de lucruri, fiind obligat să răspundă cel ce le are în pază (art. 1375 C. civ.), or în speța dedusă judecății, reținerea pazei juridice pentru lucru este străină de obiectul pretențiilor, fiind greșit felul în care instanța de apel a interpretat fapta ilicită.

Apreciază recurenta că, deși instanța de apel reține relevant aspectul înscrierii la masa credală a S.C. A. S.R.L., relevanță în speță prezintă recunoașterea culpei societății C. pentru utilizarea necorespunzătoare a elementelor de cofrare și pentru prejudiciul cauzat și consideră că, dacă intimata s-a înscris la masa credală cu o creanță reprezentând prejudiciu rezultat din îndeplinirea culpabilă a obligațiilor contractuale ale S.C. C. S.R.L., problema culpei/vinovăției ca element al răspunderii civile delictuale este lămurită.

Arată recurenta că, nefăcându-se dovada faptei ilicite săvârșite de recurentă și a prejudiciului cauzat, în mod evident nu se poate reține nici îndeplinirea condiției referitoare la existența unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În ceea ce privește prejudiciul de 16.420,77 euro, constând în nerestituirea unor elemente de cofrare, în opinia recurentei, instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că acest prejudiciu este parțial dovedit apelând pentru aceasta la o prezumție, în sensul că a comparat lista materialelor ce au fost închiriate de către reclamanta A. S.R.L. către constructorul C. S.R.L. (astfel cum sunt acestea descrise în anexa la Contractul de închiriere încheiat între aceste două societăți) cu lista produselor nereturnate, emisă la data de 03.02.2017 de către reclamantă.

Or, prezumția astfel utilizată nu reprezintă un element probatoriu suficient în contextul în care a susținut în mod constant (iar probele administrate confirmă acest aspect) că prejudiciul nu este unul cert, neputând fi determinată în mod concret întinderea acestuia.

Recurenta subliniază faptul că incertitudinea prejudiciului reiese din împrejurarea că în lista produselor nereturnate se regăsesc produse care niciodată nu au fost închiriate de către constructor pentru a le aduce pe șantierul său, întrucât fie produsele nereturnate nu au fost niciodată închiriate de constructor pentru a le aduce pe șantier, fie elementele nereturnate sunt în număr mai mare decât cele ce au fost închiriate de către constructor.

Arată recurenta că, din întregul material probatoriu pus la dispoziție, instanța de apel nu a regăsit, în concret, care sunt bunurile care au rămas în continuare în posesia sa, pentru a le putea identifica, ca atare, în cuprinsul hotărârii, fiind nevoită să apeleze la prezumție ca și mijloc de probă al acestui prejudiciu reclamat în cauză, din multitudinea probelor administrate, instanța preferând o probă pe care nici intimata nu a indicat-o ca atare, limitându-se numai la a indica o fisă de inventar drept probă al prejudiciului pretins.

În aceste condiții, recurenta conchide în sensul că nici prejudiciul constând în contravaloarea produselor ce nu au fost returnate reclamantei nu este unul cert, nefiind dovedit în cauză nici sub aspectul certitudinii, și nici al întinderii sale.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, pentru neindicarea motivelor de nelegalitate iar, în subsidiar, ca vădit nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 20 septembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Preliminar, deși intimata-reclamantă a invocat prin întâmpinare excepția inadmisibilității recursului, se constată că, în realitate, se pune în discuție excepția nulității acestuia, întrucât intimata a susținut că argumentele din cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de casare strict reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă B. S.R.L. din perspectiva criticilor indicate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiului de drept invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), reține inexistența motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Se constată că pârâta S.C. G. S.A. a invocat formal în susținerea recursului său dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că instanța de apel, în cadrul caracterului devolutiv al apelului, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând doar aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

De altfel, întreaga construcție a recursului pârâtei vizează exclusiv greșita stabilire a situației de fapt, ceea ce nu poate face obiectul controlului în această fază procesuală, iar faptul că se invocă anumite dispoziții legale (ex: art. 1349, art. 1357 și art. 1358 C. civ. etc.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Așa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor (procese-verbale, depoziția martorului E., compararea listei materialelor ce au fost închiriate cu lista produselor nereturnate, recunoașterea culpei societății C. etc.), ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

De asemenea, stabilirea culpei, pe care o aduce în discuție recurenta, este o chestiune de fapt, care aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1561/Ap din 23 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1561/Ap din 23 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2020.