ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1813/2020

Prin cererea înregistrată la data de 26 martie 2018 în dosarul de insolvență al debitoarei S.C. A. S.R.L., nr. 1756/83/2014/a8, aflat pe rolul Tribunalului Satu-Mare, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B. SPRL a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. (fostă S.C. C. IFN S.A., fostă D.), solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la restituirea plății nedatorate, respectiv a sumei de 2.899.495,44 RON, achitată acesteia în perioada 3 septembrie 2014 - 30 octombrie 2015, cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, art. 1341 - 1344 C. civ., art. 1635 - 1649 C. civ., art. 76 și urm. din Legea nr. 85/2006. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 311/F din 21 iunie 2018, judecătorul sindic a admis excepția de necompetență materială a completului specializat în litigii privind insolvența, respectiv excepția de necompetență materială a judecătorului sindic, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea unui complet specializat în materia litigii cu profesioniști. Cauza a fost înregistrată, urmare a declinării competenței, sub nr. x/2014/a8*.

Prin sentința civilă nr. 222 din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin decizia civilă nr. 393/C/2017-A din 15 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în dosarul nr. x/2014-A, definitivă, s-a admis apelul declarat de apelanta creditoare S.C. C. IFN S.A. (actuala S.C. C.), în contradictoriu cu intimata debitoare S.C. A. S.R.L. prin administrator special E. și intimatul B. SPRL - în calitate de administrator judiciar al debitoarei S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 101/F din 9 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, s-a admis excepția inadmisibilității capătului II de cerere din acțiunea reclamantei, s-au menținut dispozițiile sentinței privind respingerea inadmisibilității capătului I din cererea reclamantei, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta debitoare S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta creditoare S.C. C. IFN S.A..

A reținut instanța de fond că prin decizia civilă nr. 393/C/2017-A din 15 decembrie 2017 Curtea de Apel Oradea a reținut faptul că debitoarea S.C. A. S.R.L. a achitat în favoarea creditoarei C., ulterior deschiderii procedurii insolvenței, în perioada 3 septembrie 2014 - 30 octombrie 2015, suma de 2.899.495,44 RON, reprezentând rate de leasing. Potrivit planului de reorganizare a debitoarei, aprobat în ședința adunării creditorilor din data de 21 aprilie 2016 și confirmat de către judecătorul sindic prin sentința civilă nr. 340/F din 30 iunie 2016, în ceea ce îl privește pe creditorul C., s-a aprobat plata în proporție de 100% a creanței acestuia în valoare de 6.162.075,36 RON, fără a fi dedusă suma de 2.899.495,44 RON achitată pe parcursul perioadei de observație. Cum planul de reorganizare are caracter de titlu executoriu în contra debitoarei și a creditorilor, potrivit dispozițiilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, debitoarea este ținută de cele prevăzute în planul de reorganizare aprobat și confirmat, cu atât mai mult cu cât aceasta, prin "precizarea" adusă planului la data de 29 martie 2016, a renunțat la menționarea în plan a mențiunii de compensare a sumelor plătite cu schimb ce se cuvin creditoarei C. din creanța de 6.162.075,36 RON.

În raport de cele reținute, instanța de fond a apreciat că în cauză operează puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 393/C/2017-A din 15 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014 și a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei privind obligarea pârâtei la restituirea plății nedatorate, respectiv a sumei de 2.899.495,44 RON, reprezentând rate leasing, achitată în perioada 3 septembrie 2014 - 30 octombrie 2015, ulterior deschiderii procedurii insolvenței. C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând, în principal, anularea sentinței civile nr. 222/2018 și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente și, în subsidiar, modificarea în tot a sentinței civile nr. 222/2018, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. În drept, dispozițiile art. 466 și urm. C. proc. civ. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 118/C/2019-A din 9 aprilie 2019, Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 222 din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, pe care a anulat-o și a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin cererea de apel s-a invocat faptul ca instanța de fond a fost învestită să verifice caracterul fondat al cererii privind obligarea intimatei la restituirea sumei de 2.899,495,44 RON, achitată în afara planului de reorganizare, în contextul în care, conform mențiunilor din Plan, se statuează faptul că suma respectivă, achitată în perioada de observație, nu se va deduce din cuantumul total al creanței intimatei C., acceptate în cadrul planului, de 6.162.075,36 RON.

Acțiunea formulată de către apelantă este intitulată acțiune în restituire plată nedatorată și este întemeiată pe prevederile art. 1341 - 1344, art. 1635 - 1649 C. civ., precum și pe dispozițiile art. 76 și urm. din Legea nr. 85/2006.

Instanța de fond, a arătat că instanța de prim control judiciar, a respins cererea de chemare în judecată fără a face nicio referire la situația de fapt descrisă de reclamantă și nici la temeiul de drept al acțiunii și la dispozițiile de drept invocate de părți, rezumându-se la a reține în cauză dispozitivul și considerentele deciziei civile nr. 393/C/2017-A din 15 decembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, a cărei putere de lucru judecat a apreciat-o a fi aferentă în speță. Practic, a apreciat instanța de apel, întreaga motivare a instanței de fond cuprinde dispozitivul și considerentele deciziei civile nr. 393/2017, urmate de câteva considerente legate de instituția puterii de lucru judecat.

A mai reținut instanța de apel că prin decizia civilă nr. 393/2017 a Curții de Apel Oradea s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, doar faptul că suma achitată de către debitoarea S.C. A. creditoarei C., ulterior deschiderii procedurii de insolvență, până la confirmarea planului de reorganizare, în cuantum de 2.899.495,44 RON, nu poate fi dedusă din ratele stabilite prin plan, fără a se stabili prin decizia menționată și ce reprezintă aceste plăți, în condițiile în care creditoarea C. a fost înscrisă în tabelul definitiv de creanțe cu o creanță a cărei plată integrală este prevăzută și prin plan, și nici ce se întâmplă cu aceste plăți efectuate, respectiv în ce temei se cuvin, dacă se cuvin, a fi reținute de creditoare.

Or, tocmai aceste aspecte, de drept, nesoluționate de către Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 393/2017, întrucât nu a fost învestită în acest sens, fac obiectul prezentei cauze, reclamanta invocând faptul că plata acestei sume, de 2.899.495,44 RON, a fost făcută din eroare și solicitând restituirea ei, în temeiul dispozițiilor C. civ. care reglementează plata nedatorată, iar pârâta susținând că această plată i se cuvine, deoarece ea reprezintă plata unor creanțe curente-rate de leasing și de asigurare - devenite scadente după data deschiderii procedurii insolvenței, ca urmare a menținerii în ființă a contractului de leasing financiar, în subsidiar - o obligație civilă imperfectă a debitoarei, o parte din această sumă pretinsă fiind prescrisă.

A apreciat instanța de prim control judiciar că instanța de fond nu a răspuns solicitărilor reclamantei și nici apărărilor intimatei-pârâte și doar a reținut dispozitivul și considerentele unei decizii pronunțate într-un alt litigiu al părților, cu privire la aceeași sumă de bani, a cărei putere de lucru judecat a reținut-o în mod eronat în prezenta cauză, fără a mai intra în judecata fondului.

În concluzie, instanța de apel, reținând că nu există identitate între problema soluționată irevocabil prin decizia nr. 393/2017 și problema dedusă judecății în cadrul prezentului litigiu, chiar dacă în cadrul ambelor litigii se discută despre aceeași plată, se impune anularea sentinței pronunțate de instanța de fond și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, urmând ca instanța de fond să analizeze obiectul și cauza cererii de chemare în judecată pendinte, motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă, precum și, deopotrivă, apărările pârâtei, formulate prin întâmpinare și notele scrise depuse la dosar, eventuala incidență a prescripției dreptului material la acțiune, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Noului sau vechiul C. civ., chestiune disputată între părți, și a se pronunța asupra temeiniciei sau netemeiniciei pretențiilor reclamantei. Instanța de fond va stabili cu ce titlu a fost făcută plata de către debitoare, dacă este îndreptățită creditoarea la reținerea ei sau, dimpotrivă, plata făcută de debitoare reprezintă o plată nedatorată, supusă restituirii, a mai stabilit instanța de apel. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. C. S.A. (fostă S.C. C. IFN S.A., - fostă D.), criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia pronunțată de către instanța de apel pentru greșita apreciere, în sensul că în soluționarea cauzei de către instanța de fond nu s-a stabilit ce reprezintă plățile efectuate de către debitoare și nici ce se întâmplă cu aceste plăți, întrucât instanța care a pronunțat decizia nr. 393/2017 nu a fost învestită cu această cerere.

Fiind vorba de plăți efectuate în procedura insolvenței, a mai susținut recurenta-pârâtă, instanța de fond era obligată să țină cont de puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate de judecătorul sindic și de instanța de control judiciar în respectiva procedură, astfel încât instanța de fond nu putea soluționa pricina cu ignorarea hotărârii pronunțate de judecătorul sindic prin care au fost analizate actele juridice născute în acea procedură de insolvență și care constituie promotorul cererii de chemare în judecată.

În plus, a arătat recurenta-pârâtă, instanța de apel a dispus în sarcina unei instanțe de drept comun analiza/verificarea unor plăți efectuate într-o procedură de insolvență, în detrimentul competenței materiale a instanțelor specializate în procedura insolvenței, această măsură încălcând puterea/autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate de judecătorul sindic, precum și a deciziilor date de instanțele de control judiciar asupra hotărârilor pronunțate de judecătorul sindic în materia procedurii insolvenței, ceea ce nu poate fi primit.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare. F. Considerentele instanței de recurs.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 2 aprilie 2020 s-a admis în principiu recursul.

Analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce succed:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., invocat de către recurenta-pârâtă sancționează încălcarea autorității de lucru judecat. Legea stabilește că autoritatea de lucru judecat se atașează automat hotărârii prin care se soluționează în tot sau în parte fondul procesului, dar și atunci când se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra altui incident procedural (art. 430 alin. (1) C. proc. civ.), cât și asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.). Noul cod de procedură a recunoscut în mod explicit autoritatea de lucru judecat (alături de dispozitiv) considerentelor decisive și celor decizorii. Dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. fac referire la opunerea lucrului anterior judecat într-un alt litigiu, dacă în legătură cu soluționarea acesteia din urmă, scopul acestei prevederi fiind acela de a evita contrazicerea între hotărârile judecătorești. (res indicata pro veritate habetur). Autoritatea de lucru judecat împiedică partea care a pierdut procesul să mai repună în discuție, între aceleași părți, aceleași pretenții și invocându-se același temei juridic.

În speță, instanța de apel, admițând apelul declarat de către reclamantă, a anulat hotărârea pronunțată de către instanța de fond constatând că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, pronunțând hotărârea în temeiul admiterii excepției autorității de lucru judecat. Nu se poate primi susținerea recurentei-pârâte în sensul că hotărârea astfel pronunțată de către instanța de apel, care nu a antamat fondul litigiului, ar încălca autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 393/C/2017-A din 15 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea. Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel, apreciind că nu există identitate între problema dedusă judecății și soluționată definitiv în cadrul litigiului soluționat prin decizia civilă nr. 393/2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014 și problema dedusă judecății în cadrul litigiului pendinte, anulând hotărârea pronunțată de prima instanță, a trimis cauza pentru o nouă judecată, pentru ca instanța de fond să analizeze obiectul și cauza prezentei cereri de chemare în judecată, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate de reclamantă.

Astfel, prin decizia nr. 393 din 15 decembrie 2017 Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de către creditoarea-pârâtă C. în contradictoriu cu debitoarea reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 101/F din 9 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, pe care a schimbat-o în parte, respingând acțiunea formulată de reclamanta A..

Prin sentința nr. 101 din 9 martie 2017 Tribunalul Satu-Mare, admițând acțiunea formulată de debitoarea A., a constatat că plățile efectuate de debitoare către creditoarea C. în perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii insolvenței și până la confirmarea planului de reorganizare, respectiv perioada 3 septembrie 2014 - 30 octombrie 2015, în sumă de 2.899,495,44 RON, reprezintă plăți ale creanței prevăzute în plan.

Admițând apelul împotriva sentinței nr. 101 din 9 martie 2017, Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 393 din 15 decembrie 2017, a apreciat că această sumă de 2.899.495,44 RON nu poate fi dedusă proporțional din ratele trimestriale rămase restante, astfel cum a solicitat debitoarea reclamantă prin acțiune, întrucât, prin "precizarea" adusă planului de reorganizare aprobat și confirmat de către judecătorul sindic, debitoarea a renunțat la menționarea în plan a mențiunii de compensare a sumelor plătite cu sumele ce se cuvin creditoarei C. din creanța de 6.162.075,36 RON, planul fiind confirmat în această variantă. Or, raportat la caracterul executoriu al planului de reorganizare confirmat de judecătorul sindic, modificarea creanțelor este ireversibilă, cererea reclamantei debitoare fiind neîntemeiată.

În cauza pendinte, deși suma pretinsă de către debitoarea reclamantă, de 2.899.495,44 RON, este aceeași sumă asupra căreia Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 393/2017, a apreciat că nu poate fi dedusă din creanța totală de 6.162.075,36 RON care i se cuvine creditoarei pârâte C., conform planului de reorganizare confirmat de judecătorul sindic, reclamanta solicită restituirea acestei sume în temeiul dispozițiilor legale care reglementează plata nedatorată, susținând că plata acestei sume a fost făcută din eroare.

Așadar, prin decizia nr. 393 din 15 decembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, invocată de recurenta-pârâtă ca având autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, instanța nu a dezlegat chestiunile legate de natura plății sumei de 2.899.495,44 RON și nici a temeiniciei/netemeiniciei plăților efectuate de către debitoare până la concurența acestei sume, după cum, în mod corect, a constatat instanța de apel prin decizia recurată.

Cum în litigiul pendinte, fundamentul pretenției afirmate (cauza) de către intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată este total diferit de cel care a stat la baza cererii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, soluționată definitiv prin decizia Curții de Apel Oradea, nr. 393 din 15 decembrie 2017, Înalta Curte constată că, în speță, criticile aduse de către recurenta-pârâtă deciziei recurate, în sensul încălcării autorității de lucru judecat, sunt nefondate, hotărârea instanței de apel fiind legală, neintrând sub incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Chestiunea acordării cheltuielilor de judecată va fi reglementată la rejudecarea cauzei de către instanța de fond.