ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1012/2023

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26 martie 2018 în dosarul de insolvență nr. x/2014, aflat pe rolul Tribunalului Satu-Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. (fostă C. S.A., fostă D.), obligarea pârâtei la restituirea plății nedatorate, în sumă de 2.899.495,44 RON, achitată în perioada 3 septembrie 2014 - 30 octombrie 2015. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Cererea a fost înregistrată sub nr. x/2014/a8. Prin sentința civilă nr. 311/F din 21 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția de necompetență materială a completului specializat în litigii de insolvență, invocată din oficiu, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea unui complet specializat în materia litigiilor cu profesioniști. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Satu-Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2014/a8*. Prin sentința civilă nr. 222 din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe reclamanta A. S.R.L. a formulat apel. Prin decizia civilă nr. 118/C/2019-A din 9 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis apelul formulat de reclamantă, fiind anulată sentința atacată și trimisă cauza spre judecare primei instanțe.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta C. S.A. Prin decizia civilă nr. 1813 din 1 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul x/2019, s-a respins recursul ca nefondat. Cauza a fost înregistrată, spre rejudecare, pe rolul Tribunalului Satu-Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2014/a8**.

Prin sentința civilă nr. 43/F din 30 martie 2021 pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a admis cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta să restituie reclamantei plata nedatorată în cuantum de 2.899.495,44 RON.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta C. S.A. Prin decizia nr. 155/2022-A din 31 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, s-a admis apelul pârâtei, fiind schimbată în tot sentința atacată. A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește plățile efectuate la 03.09.2014 și la 26.11.2014. A fost respinsă, în parte, ca prescrisă, în parte ca nefondată, cererea de chemare în judecată. De asemenea, a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru, în cuantum de 16.299,98 RON.

Împotriva acestei decizii, la data de 29 iunie 2022, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea apelului pârâtei, cu consecința menținerii ca temeinică a hotărârii primei instanțe. Recurenta susține că instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat, așa cum rezultă din decizia nr. 1813 din 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că natura juridică a sumei pretinse nu are legătură cu creanța înscrisă la masa credală, deoarece suma efectiv datorată a fost stabilită prin planul confirmat de judecătorul-sindic, care a devenit executoriu, situația creanțelor fiind ireversibilă. Arată că instanța de apel, în mod greșit, a admis excepția prescripției privind sumele achitate la data de 03.09.2014 și 26.11.2014, întrucât nu se aplică regula prevăzută la art. 2.523 C. civ., raportat la cauza cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, instanța de apel a aplicat greșit aceste dispoziții. Potrivit recurentei, acțiunea nu a fost formulată pentru restituirea unor sume achitate excedentar obligațiilor asumate prin contractul de leasing sau prin cel de tranzacție, ci pe împrejurarea că plățile făcute după deschiderea procedurii, înainte de aprobarea planului de reorganizare, au devenit nejustificate. Recurenta afirmă că instanța de apel, în mod greșit, a interpretat dispozițiile art. 2.523 C. civ. din perspectiva momentului de la care titularul acțiunii a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască natura nedatorată a plăților efectuate. Consideră că termenul de prescripție a început să curgă la data aprobării planului de reorganizare, respectiv 29.03.2016, întrucât, din cuprinsul acestuia, a rezultat că sumele achitate în perioada 03.09.2014 - 26.11.2014 nu pot fi deduse din creanța prevăzută în plan. În ceea ce privește soluția de respingere, pe fond, a acțiunii, se apreciază că decizia recurată nu este motivată, fiind pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat, interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, fiind aplicabile motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. Astfel, instanța de apel, în mod greșit, a reținut că plățile efectuate în perioada 03.09.2014 - 30.10.2015 au fost efectuate în temeiul contractelor de leasing menținute după data deschiderii procedurii, întrucât acestea au fost reziliate la 24.02.2015 or, plățile efectuate după această dată nu pot să aibă drept justificare contractele de leasing. În continuare, arată recurenta că instanța de apel, în mod greșit, a reținut cu putere de lucru judecat considerentele sentinței civile nr. 451/02.10.2019, pronunțate de Tribunalul Satu-Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cu privire la plățile efectuate în perioada de observație. Potrivit recurentei, judecătorul-sindic, în considerentele acestei sentințe, nu analizat pretenția reclamantei de restituire a sumei de 2.899.495,44 RON și nici caracterul justificat sau nu al acestor plăți. Pe de altă parte, recurenta susține că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentințelor nr. 187/05.03.2015 și 340/30.06.2016, pronunțate de judecătorul-sindic. De asemenea, instanța de apel, în mod greșit, a reținut puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 393/15.12.2007 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, în ceea ce privește faptul că suma de 2.899.495,44 RON, achitată de debitoare creditoarei nu poate fi dedusă din creanța prevăzută de planul de reorganizare confirmat. În acest sens, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 118/9.04.2019 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și respectiv a deciziei nr. 1813/1.10.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin acestea reținându-se că, prin decizia nr. 393/15.12.2017, instanța nu a stabilit natura plății de 2.899.495,44 RON și nici problema temeiniciei sau netemeiniciei acesteia. De asemenea, recurenta arată că s-a încălcat și puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 311/F din 21.06.2018, pronunțate de Tribunalul Satu-Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Contractul de leasing nu poate fi considerat titlu executoriu pentru ratele născute ulterior deschiderii procedurii, după cum astfel de rate nu pot fi considerate cheltuieli curente în perioada de observație, deoarece perioada de observație nu se confundă cu perioada de reorganizare. Prin urmare, nu poate fi acceptată teza că suma de 2.899.495,44 RON ar fi fost achitată pentru a stinge rate născute ulterior deschiderii procedurii, cu titlu de cheltuieli curente. Recurenta a mai criticat faptul că instanța de apel nu a verificat apelul din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 64 alin. (4) și 86 alin. (7) din Legea nr. 85/2006. În continuare, arată că pârâta a formulat cerere de admitere a creanței pentru sumele scadente după data deschiderii procedurii și a obținut înscrierea lor în tabelul preliminar dar ulterior judecătorul-sindic le-a înlăturat din tabelul definitiv, fiind decăzută pârâta din dreptul de a se înscrie cu suma de 7.793.095,47 RON, reprezentând rate de leasing și de asigurare, până la sfârșitul contractului de leasing, cu titlu de creanțe născute și nescadente la data deschiderii procedurii insolvenței. Potrivit recurentei, nu există obligația a cărei stingere s-a făcut prin plata sumei de 2.899.495,44 RON, deoarece aceasta ar fi existat numai în măsura în care prin plan ar fi fost confirmată plata și a altor sume cu excepția celei de 6.162.075,36 RON, cu titlu de creanțe născute anterior deschiderii procedurii. În acest context, recurenta conchide că plata a fost efectuată din eroare, solvens efectuând plata cu convingerea că este debitorul lui accipiens pentru suma de 2.899.495,44 RON, eroare ce i-a fost generată de înscrierea în tabelul preliminar a creanței de 7.793.095,47 RON, reprezentând sume născute și nescadente la data deschiderii procedurii de insolvență, cu titlu de cheltuieli curente. La data de 29 august 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata C. S.A., prin care s-a solicitat, în principal, anularea rceursului, pentru nemotivare, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat. Prin rezoluția din 19 octombrie 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 6 decembrie 2022, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport. Prin încheierea de ședință din 7 februarie 2023 a fost respinsă excepția nulității recursului pentru netimbrare și admisă în principiu calea extraordinară de atac, fiind stabilit termen de judecată la 2 mai 2023, în ședință publică, pentru când a fost prorogată discutarea excepției nulității recursului invocată prin întâmpinare.

Înalta Curte, analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de reclamanta A. S.R.L., invocată prin întâmpinare, reține următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Fiind o cale extraordinară de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege iar incidența motivelor de recurs invocate să fie justificată în concret, prin argumente punctuale, apte să fie verificate. Cu alte cuvinte, dezvoltarea cazului de casare invocat trebuie să permită instanței de recurs constatarea potrivit căreia critica formulată se încadrează în mod real într-un motiv de recurs prevăzut de lege. Această exigență este conformă cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană statuând că "pentru a-și îndeplini misiunea, instanțele judecătorești trebuie să beneficieze de concursul părților, care sunt ținute ca, în măsura posibilului, să-și expună pretențiile într-o manieră clară, lipsită de ambiguitate și structurate într-o manieră rezonabilă. (Cauza Jahnke și Lenoble împotriva Franței). Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului. Înalta Curte constată că, în cauză, argumentele expuse de către recurentă nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Prealabil, se reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea sumei de 2.899.495,44 RON, pe care a achitat-o, în calitate de debitoare, aflată în insolvență, către pârâta-creditoare, după deschiderea procedurii generale. În susținerea demersului său judiciar, reclamanta a invocat eroarea, aceasta fiind provocată de împrejurarea că pârâta a solicitat înscrierea la masa credală cu o creanță totală de 13.955.170,83 RON. Ulterior, însă, pârâta a fost decăzută din dreptul de a se înscrie cu suma de 7.793.095,47 RON, creanța admisă în tabelul definitiv fiind de numai 6.162.075,36 RON. Reclamanta ar fi plătit suma de 2.899.495,44 RON, cu credința că sumele achitate anterior aprobării planului de reorganizare se vor deduce din creanța prevăzută în plan, varianta inițială a planului incluzând o mențiune în acest sens. Or, prin planul de reorganizare, votat de creditori și aprobat de judecătorul-sindic, nu a mai fost menținută prevederea conform căreia suma de 2.899.495,44 RON se deduce din creanța prevăzută în plan, astfel încât, la data aprobării planului de reorganizare, 29.03.2016, reclamanta a putut cunoaște eroarea în care s-a aflat la momentul plății. Soluția în primă instanță a fost de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune și de admitere în parte a cererii reclamantei, fiind dispusă restituirea către A. a sumei de 2.899.495,44 RON, cu titlu de plată nedatorată. Ulterior, în calea de atac a apelului exercitată de pârâtă, instanța a schimbat soluția, respingând acțiunea reclamantei, în parte, ca prescrisă și, în parte, ca nefondată. Prin memoriul de recurs reclamanta A. contestă soluția dată atât asupra excepției prescripției, cât și asupra fondul cauzei. În cadrul unei expuneri ample, nestructurate, recurenta critică situația de fapt reținută de instanța de apel, prin raportare la hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic în dosarul de insolvență și probele administrate în cauză, susținând totodată caracterul întemeiat al sentinței date în primă instanță. Sunt readuse în discuție aspecte din dosarul de insolvență, precum înscrierea pârâtei la masa credală, cuantumul și natura creanțelor pretinse de către pârâtă, contestațiile la tabel formulate și verificările și statuările judecătorului-sindic în cuprinsul hotărârilor pronunțate în cadrul dosarelor asociate celui de insolvență, cu trimiteri la dispozițiile Legii nr. 85/2006. De asemenea, se face trimitere la contractele de leasing încheiate cu finanțatorul C., rezilierea contractelor după data deschiderii procedurii insolvenței și la emiterea facturii aferente valorii reziduale. În esență, recurenta susține că plățile a căror restituire o pretinde, aferente perioadei 03.09.2014-30.10.2015, nu pot fi considerate ca fiind efectuate în temeiul contractelor de leasing, întrucât acestea au fost menținute o scurtă perioadă după deschiderea procedurii insolvenței, fiind reziliate la 24.02.2015, prin urmare, sumele achitate nu ar fi plăți curente în cadrul procedurii, așa cum în mod greșit a stabilit curtea de apel. Înalta Curte, evaluând criticile recurentei, constată că, sub pretextul incidenței cazurilor de nelegalitate invocate, recurenta urmărește reevaluarea, în ansamblu, a cauzei sale pe fond, fiind nemulțumită de situația de fapt reținută în apel, pe baza probelor administrate și de constatările acestei instanțe, în raport cu hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic în cadrul procedurii insolvenței. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., A. susține, în termeni generali, că hotărârea, în întregul său, ar fi nemotivată, ca urmare a faptului că instanța și-a însușit punctul de vedere al pârâtei, neputându-se aprecia, în opinia recurentei, că instanța s-a pronunțat asupra fondului dreptului. Susținerile recurentei sunt limitate la argumentul folosit ca apărare, în apel, respectiv că, până la data aprobării planului de reorganizare, 29.03.2016, aceasta a avut convingerea că plățile realizate vor fi deduse din creanța prevăzută în planul de reorganizare, argument în raport cu care dreptul material la acțiune nu s-a prescris iar plata sumei de 2.899.495,44 RON este nejustificată. Or, recurenta nu poate invoca cu succes teza nemotivării hotărârii atunci când critică, de fapt, rezultatul la care a ajuns instanța de apel, în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune și respectiv caracterul datorat al plății de 2.899.495,44 RON, cu consecința respingerii cererii, în parte, ca prescrisă și, în parte, ca nefondată. Prin urmare, se reține că motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 a fost invocat formal, recurenta neinvocând critici care să conțină o minimă argumentație în drept în sensul nelegalității hotărârii din perspectiva acestui motiv de recurs. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat. Potrivit recurentei, în mod eronat a reținut instanța de apel puterea de lucru judecat a sentinței nr. 451/2.10.2019, întrucât, prin această sentință, nu s-ar fi constatat că suma de 2.899.495,44 RON este inclusă în creanța în cuantum de 9.884.943,25 RON înregistrată în tabelul suplimentar. Se arată că, reținând astfel, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentințelor nr. 187/5.03.2015, prin care s-a respins, ca tardivă, cererea creditoarei de majorare a sumei cu care a solicitat înscrierea la masa credală și respectiv nr. 340/30.06.2016, prin care a fost confirmat planul de reorganizare. Apreciază recurenta că instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 393/2017, cu înfrângerea autorității de lucru judecat a deciziilor nr. 118/9.04.2019 a Curții de Apel Oradea și nr. 1813/1.10.2020 a Înaltei Curți, prin acestea reținându-se că decizia nr. 393/15.12.2017 a statuat doar asupra faptului că suma de 2.899.495,44 RON nu poate fi dedusă proporțional din ratele trimestriale rămase restante, fără a se pronunța cu privire la natura plății ori a temeiniciei acesteia. Se mai invocă și încălcarea puterii de lucru judecat a sentinței nr. 311/F/21.06.2018, potrivit căreia, cauza litigiului ar fi plata nedatorată, art. 76 din Legea nr. 85/2006 reprezentând numai temeiul de drept material al acțiunii, care susține caracterul nedatorat al plății. Înalta Curte reține că recurenta evocă o serie de hotărâri pronunțate de judecătorul-sindic, în raport cu care invocă încălcarea puterii de lucru judecat. Puterea lucrului judecat este o prezumție legală, iuris et de iure, care operează atunci când, în al doilea proces, trebuie dezlegată o problemă soluționată anterior, fără a presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni juridice litigioase, cu consecința că prezumția nu oprește judecata celei de a doua acțiuni, ci doar ușurează sarcina probațiunii, impunând în fața instanței constatările făcute cu ocazia judecăților anterioare. În realitate, invocând încălcarea puterii de lucru judecat, recurenta contestă situația fapt reținută de instanța de apel și constatările acestei instanțe, în raport cu hotărârile evocate. Recurenta, pornind de la alte premise decât cele stabilite de instanța de apel și oferind propriile interpretări în ceea ce privește considerentele hotărârilor pronunțate de judecătorul-sindic, încearcă, în faza recursului, să demonstreze că starea de fapt este alta decât cea reținută, în fond, de instanța de apel. Se omite însă că situația de fapt dedusă judecății, astfel cum a fost stabilită de curtea de apel, ca instanță devolutivă, pe baza probelor administrate, inclusiv a constatărilor judecăților anterioare din dosarul de insolvență, a intrat ea însăși în puterea de lucru judecat, instanța de recurs fiind ținută de aceasta. Ignorând modul în care se repercutează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, reclamanta, prin criticile formulate, solicită, practic, Înaltei Curți să devolueze fondul cauzei și să reevalueze faptele, pentru ca, schimbându-le, acestea să poată converge către o soluție favorabilă A.. Or, această abordare din partea recurentei nu poate constitui suportul controlului judiciar permis de art. 488 C. proc. civ., acest control impunându-se a fi realizat numai în raport cu situația de fapt stabilită de instanța de apel. Dacă această instanță a stabilit sau nu în mod corect faptele supuse judecății și respectiv dacă a interpretat sau nu corect probele sunt chestiuni ce vizează temeinicia hotărârii atacate, și nu legalitatea acesteia. Prin urmare, și cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat formal, aspectele vizate de recurentă nefiind posibil de cenzurat în recurs. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține, sub aspectul respingerii cererii, în parte, ca prescrisă, că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a art. 2.523 C. civ. În susținerea tezei conform căreia, la soluționarea excepției, instanța de apel ar fi aplicat greșit art. 2.523 C. civ., recurenta reia o serie de aspecte de fapt, subliniind că cererea nu putea fi respinsă, în parte, ca prescrisă, având în vedere că reclamanta a luat act de caracterul nedatorat al plăților la data aprobării planului de reorganizare, 29.03.2016, atunci edificându-se cu privire la faptul că suma de 2.899.495,44 RON nu va fi dedusă din creanța prevăzută în plan. Se reține că, prin această critică, recurenta contestă momentul reținut de instanța de apel ca reprezentând începutul termenului de prescripție. Punctul de plecare a curgerii prescripției dreptului la acțiune, respectiv fie data pronunțării sentinței civile nr. 187/F/05.03.2015, așa cum s-a reținut în concret, fie data aprobării planului de reorganizare, așa cum susține recurenta, ori, altfel spus, data când s-a cunoscut sau trebuia să fie cunoscut caracterul nedatorat al plăților efectuate, reprezintă o chestiune de fapt, care se stabilește pe baza circumstanțelor concrete ale cauzei și în baza probelor administrate. Or, situația de fapt reținută și modul în care probele au fost apreciate de instanța de apel se impun întocmai în fața instanței de recurs, neputându-se proceda în calea extraordinară de atac la reevaluarea acestora. În consecință, fiind o împrejurare de fapt, data de început a termenului de prescripție, astfel cum a fost stabilită de instanța precedentă, este câștigată cauzei. Prin urmare, criticile formulate împotriva soluției de respingere, în parte, a cererii, ca prescrisă, neavând ca obiect, în realitate, încălcarea sau aplicarea regulii de drept enunțate, respectiv a art. 2.523 C. civ., nu pot fi circumscrise cazului de casare invocat. De asemenea, recurenta circumscrie aceluiași motiv de casare și critica potrivit căreia hotărârea atacată ar fi fost pronunțată cu interpretarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 85/2006. În esență, recurenta arată că plata sumei de 2.899.495,44 RON nu a vizat stingerea unor datorii rezultate din activități curente pe durata perioadei de observație, executarea contractului de leasing nefiind o activitate curentă, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel, astfel încât, plata a fost efectuată din eroare. Se susține că, urmare a pronunțării sentinței nr. 187/5.03.2015, prin care judecătorul-sindic a înlăturat creanța pretinsă de pârâtă de 7.793.095,47 RON din tabelul definitiv al creanțelor, plata sumei de 2.899.495,44 RON a devenit lipsită de orice justificare, cu atât mai mult cu cât, după aprobarea planului de reorganizare, creditorul nu poate pretinde decât sumele prevăzute în plan. Înalta Curte constată că, recurenta-reclamantă susține formal încălcarea dispozițiilor legii speciale, întrucât criticile enunțate vizează fondul cauzei, și nu erorile de drept imputabile instanței de apel, respectiv modul concret în care această instanță ar fi interpretat sau aplicat greșit legea. Așa fiind, susținerea aplicării greșite a legii, fără indicarea normei de drept invocate în concret, nu reprezintă altceva decât invocarea netemeiniciei hotărârii, aspect care excede însă competenței instanței de casare. De altfel, Înalta Curte reține că întreaga construcție a recursului, întemeiată pe aspecte vizând fondul pricinii, prin care recurenta tinde la reaprecierea probelor și la schimbarea situației de fapt, prezintă valențele unui veritabil control de temeinicie, incompatibil cu structura căii extarordinare de atac, în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate. Finalitatea urmărită de reclamantă este de a se obține o nouă verificare a susținerilor sale, deși litigiul a parcurs cele două etape devolutive prevăzute de lege. În recurs nu se reia judecata în fond, ci se analizează legalitatea hotărârii, iar numai în eventualitatea neconformității acesteia cu legea, poate fi dispusă casarea, așa încât recurenta avea obligația să se raporteze la considerentele instanțele de apel, să le combată și să expună un raționament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Simpla reiterare a susținerilor din etapele procesuale anterioare, dublată de expunarea propriei viziuni asupra situației de fapt dedusă judecății, nu este suficientă pentru a considera motivată calea extraordinară de atac. Concluzionând, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului, în cuprinsul cererii nefiind regăsite veritabile critici de nelegalitate, la care instanța de recurs să fie ținută a răspunde. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va aplica sancțiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator special E. și prin administrator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 155-A din 31 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.