ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 500/2025

Ședința publică din data de 6 martie 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin acțiunea înregistrată la data de 23 martie 2020 pe rolul Tribunalului Satu Mare, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. SATU MARE la achitarea sumei de 221,903,65 RON reprezentând contravaloarea restului neachitat din factura fiscală seria x nr. x din 13.10.2017 scadentă la data de 12.11.2017 și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 135.951,825 RON calculate de la data scadenței 12.11.2017; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu prezenta acțiune, reprezentând taxa judiciara de timbru, onorariu avocat, cheltuieli de deplasare. Pentru opozabilitate, reclamanta a solicitat citarea societății C. S.R.L. (fosta D. S.R.L.).

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și următoarele din C. proc. civ., art. 1480 și art. 1270 din C. civ.

Prin notele scrise înregistrate la data de 21 septembrie 2020, pârâta B. S.A. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, precum și acordarea cheltuielilor de judecată. În motivare, pârâta a invocat inexistența unui convenții de execuție lucrări între părți și faptul că înscrisurile depuse de reclamantă în probațiune nu dovedesc existența unei convenții între părți. În raport de aceste aspectele, pârâta a menționat faptul că o societate nu își poate asuma obligații decât prin reprezentantul legal al acesteia. Totodată, arată că la terminarea lucrărilor nu a fost încheiat un proces-verbal de recepție, iar pârâta nu datorează garanție de bună execuție.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

Împotriva acestei soluții, a declarat apel pârâta B. S.A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, sub nr. x/2020.

III. Recursul declarat:

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând casarea deciziei civile și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea situației de fapt și a parcursului litigios, recurenta-pârâtă consideră că prin hotărârea recurată au fost încălcate regulile de procedură ce atrag sancțiunea nulității motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.), hotărârea cuprinde motive contradictorii, respectiv nu cuprinde considerentele pentru care s-au respins motivele de apel, sub acest aspect fiind nemotivată [motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ..]; precum și faptul că hotărârea este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dreptului material [motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..].

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că au fost încălcate limitele judecății în apel, făcând trimitere la prevederile art. 477 și art. 479 din C. proc. civ. și la principiul disponibilității.

În acest sens, argumentează că prin memoriul de apel a invocat inexistența unui contract între recurentă și intimată, precizând că înscrisul cu nr. 146/13.06.2017 nu este un contract, cu atât mai puțin unul nenumit având ca obiect obligația reglementată de art. 1856 C. civ. și nu poate fi considerat nici început de dovada scrisă, precum și faptul că prin acest înscris nu și-a asumat o obligație de plată contractuală.

Susține că nu au fost criticate considerentele prin care prima instanță a stabilit că lucrările au fost executate în baza unui contract dintre intimată și societatea D. S.R.L și nici considerentele prin care prima instanță a stabilit că natura înscrisului nr. 146/13.06.2017 nu este cea a unui contract de antrepriză, astfel că în temeiul principiului disponibilității și raportat la normele privind efectul devolutiv al apelului, această statuare a primei instanțe nu putea și nu făcea obiectul analizei în apel.

Totodată, menționează că recalificarea înscrisului cu nr. 146/13.06.2017 din contract de antrepriză în contract nenumit nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților și nu respectă dispozițiile art. 1225 și art. 1226 din C. civ. și nici dispozițiile art. 1856 din același cod.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă precizează că prin considerentele hotărârii recurate a fost schimbată starea de fapt și de drept necontestată pe calea apelului formulat în cauză. În opinia sa, înscrisul nr. 146/13.06.2017 nu putea fi analizat în apel decât din două perspective: fie cea expusă prin cererea de apel, conform căreia acest înscris nu este un contract ori un început de dovadă scrisă a vreunui contract încheiat între recurentă și intimată, fie cea reținută în sentința civilă nr. 34/2021, conform căreia acest înscris este un contract având ca obiect obligația prevăzută de art. 1856 din C. civ.

Instanța de apel nu a soluționat cauza prin raportare la limitele trasate prin motivele de apel, ci a reanalizat cauza direct de la premisa, contrară sentinței civile nr. 34/2021 și motivelor de apel, că înscrisul nr. 146/13.06.2017 are conținutul unui contract de antrepriză. Or, aceste considerente, cu un caracter decisiv în hotărârea recurată, sunt diametral opuse considerentelor cu caracter decisiv din hotărârea primei instanțe, atât sub aspectul stării de fapt, cât și sub aspectul stării de drept, deși aceste considerente ale primei instanțe nu au făcut obiectul apelului.

Potrivit recurentei-pârâte, au fost încălcate atât principiul disponibilității, cât și limitele efectului devolutiv ale apelului, instanța de apel schimbând starea de fapt și de drept necontestată și pronunțându-se asupra altor aspecte decât acelea care au făcut obiectul apelului.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține, pe de o parte, că hotărârea cuprinde motive contradictorii iar, pe de altă parte, că hotărârea nu cuprinde considerentele pentru care s-au respins motivele de apel.

Detaliind, precizează că deși hotărârea recurată menține ca temeinică și legală hotărârea primei instanțe de fond și deși s-a respins apelul, considerentele hotărârii recurate rețin o altă stare de fapt și de drept în cauză, străină de motivele de apel.

Astfel, hotărârea recurată stabilește că lucrările au fost realizate în executarea înscrisului nr. 146/13.06.2017 pe care îl reține ca fiind un contract de antrepriză, însă prima instanță a admis cererea de chemare în judecată, stabilind o situație contrară, și anume că lucrările nu au fost executate în baza acestui înscris, iar acest înscris nu este un contract de antrepriză, ci de altă natură.

De asemenea, soluția instanței de apel a fost pronunțată reținând că obligația de plată a recurentei rezultă din art. 1864 din C. civ., iar soluția primei instanțe a fost pronunțată reținând că obligația de plată rezultă din art. 1856 din C. civ.. În opinia sa, cele două texte legale nu reglementează aceeași situație juridică, fiind exclus ca ambele soluții să fie legale și temeinice simultan.

Mai susține recurenta-pârâtă că instanța de apel cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) teza ultimă din C. proc. civ. nu a soluționat motivele de apel, întrucât nu s-a raportat la criticile de nelegalitate și netemeinicie deduse judecății prin cererea de apel.

Protrivit recurentei-pârâte, criticile din apel nu au fost analizate și înlăturate pe baza unor considerente, oricât de sumare, sau cu o minimă motivare a soluției de respingere ca nefondat a apelului, aceasta echivalând cu o nemotivare a hotărârii.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat neaplicarea de către insanța de apel a prevederilor art. 70 alin. (1), art. 71, art. 72, art. 75 și art. 137 și 137

1

din Legea 31/1990, a art. 218 alin. (2) din C. civ. și aplicarea greșită a art. 1301, art. 1309 din C. civ., privind reprezentarea societății pe acțiuni și acordarea, de către o societate pe acțiuni, a unui mandat de reprezentare.

Totodată, menționează că hotărârea nu cuprinde analiza acestui motiv de recurs.

În argumentare, recurenta-pârâtă a evocat dispozițiile art. 70 alin. (1), art. 71 alin. (1), art. 72 și art. 75 din Legea nr. 31/1990, precum și art. 218 alin. (2) din C. civ., susținând că a dedus judecății instanței de apel faptul că o persoană juridică, constituită potrivit Legii nr. 31/1990, nu poate fi angajată în raporturi obligaționale decât prin administratorul acesteia ca organ reprezentativ, în speță, un consiliu de administrație, ales în condițiile art. 137 si 137

1

din Legea nr. 31/1990.

În opinia sa, doar un înscris purtând semnătura membrilor consiliului de administrație, sau a acelui membru desemnat în mod special prin hotărâre AGA în acest scop, poate, potrivit dispozițiilor indicate, să reflecte consimțământul societății, societate pe acțiuni, ori poate face acte de recunoaștere a unei datorii.

Prima instanță a reținut însă că înscrisul cu nr. 146/13.06.2017 este un început de dovadă scrisă a unui contract având ca obiect obligația prevăzută de art. 1856 C. civ. și că această probă conduce la concluzia existenței raportului contractual prin coroborare cu faptul că semnătura conducătorului departamentului financiar-contabil a fost aplicată pe un extras de cont în care figura suma solicitată la plată de către intimată.

Menționează că susținerea instanței de apel, în sensul că extrasul de cont semnat de compartimentul financiar contabil ar proveni de la societatea recurentă și ar reprezenta un extras dintr-un registru al societății, este dată cu încălcarea art. 255 alin. (2) din C. proc. civ. și contravin celor reținute de prima instanță. Ceea ce nu a fost contestat de către părți este faptul că extrasul de cont provine de la societatea reclamantă.

De asemenea, recurenta-pârâtă a criticat considerentele instanței de apel prin care s-a reținut că martorul E., în calitate de reprezentant aparent a încheiat în mod consensual un contract de antrepriză cu societatea intimată al recurentei, în temeiul unei împuterniciri verbale.

Subliniază că voința societății este voința comun exprimată prin hotărâre AGA de către acționari și doar aceștia împreună pot decide ca societatea să fie reprezentată de către o persoană care nu este membru al consiliului de administrație. În speță, nu există o astfel de hotărâre AGA, hotărârea recurată nereținând existența vreuneia.

Cu privire la acest aspect, consideră eronată susținerea instanței de apel în sensul că cel ce a dat împuternicirea verbală este dl. F. jr., cu privire la care se reține faptul că ar fi avut calitatea de "decident", respectiv de "administrator" al societății recurente, deși acesta nu doar că nu a avut această calitate, dar acesta nu era nici membru al consiliului de administrație, nici acționar majoritar.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a art. 1309 din C. civ., în sensul că a reținut că martorul E. este persoana care a exprimat consimțământul societății, în calitate de "falsus procurator" și reprezentant al societății.

Susține că o astfel de ipoteză nu a făcut obiectul apelului, nu a fost susținută de părți și nu a fost reținută de prima instanță în hotărârea supusă apelului, fiind depășite limitele devolutive ale apelului.

Pe de altă parte, existența unei pretinse "împuterniciri verbale" în raport cu dispozițiile art. 70-75 Legea 31/1990 și textele legale menționate, excludea posibilitatea de a exista vreo reprezentare legale sau aparența vreuneia, căci nu putea determina un terț "să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite", dat fiind că s-a reținut că nu exista niciun înscris care să confere o astfel de aparență.

Totodată, indică faptul că martorul a arătat în clar că a contactat societatea intimată în calitate de administrator și asociat al societății G. S.R.L., societate ce urma să administreze cele două restaurante.

Cu încălcarea art. 1309 alin. (1) din C. civ., hotărârea recurată reține că martorul a acționat pe seama societății recurente, fără a avea împuternicire din partea organelor societare.

Susține recurenta-pârâtă, că nu sunt îndeplinite nici condițiile cu privire la situația de excepție prevăzută de art. 1309 alin. (2) din C. civ., neexistând un mandat materializat printr-o împuternicire scrisă care că confere o falsă realitate a existenței unui mandat.

De altfel, hotărârea recurată nu cuprinde considerentele pentru care instanța a reținut ipoteza unui "falsus procurator", respectiv aspecte de fapt și de drept precum și probele care au condus-o la reținerea unei astfel de ipoteze, ipoteza care nu a fost pusă nici în discuția părților și nu a făcut nici obiectul apelului (neregăsindu-se între motivele de apel).

Contrar considerentelor primei instanțe, o societate constituită potrivit Legii nr. 31/1990 nu poate intra în raporturi juridice și nu își poate asuma obligații prin voința oricărui angajat al acesteia, ori prin voința oricărei persoane cu care are vreo legătură contractuală ori de altă natură, ci exclusiv prin reprezentantul său legal, desemnat în condițiile legii, care acționează conform limitelor desemnării sale și a celor stabilite suplimentar de către organul deliberativ al societății.

Astfel, semnătura aplicată de un angajat din compartimentul financiar contabil, indiferent dacă acesta are calitatea de conducător al compartimentului sau nu, pe un înscris, în speță pe un extras de cont, nu constituie un act de recunoaștere a unei obligații de plată din partea societății recurente.

În același sens, discuțiile purtate între un terț de societate, în speță martorul E., și societatea intimata nu pot genera raporturi contractuale, respectiv obligații de plată în sarcina sa.

Nici conducătorul compartimentului financiar contabil, nici martorul E. nu au avut calitatea de administratori ai recurentei-pârâte la momentul de referință, aspect reținut de instanțele de fond, iar administratorul desemnat și numit în această calitate în condițiile legii, nu a semnat extrasul de cont nr. 316/10.01.2018, nici pretinsul contract nr. x/13.06.2017.

Prin urmare, pretinsul contract și pretinsul act de recunoaștere a obligației de plată nu provin, în condițiile legii, de la reprezentantul societății și atribuirea de efecte juridice încalcă normele de drept material sus menționate.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă reclamă aplicarea greșită (neaplicarea) Ordinului OMFP nr. 2861/2009.

Totodată, menționează că hotărârea nu cuprinde considerentele pentru care acest motiv de apel a fost respins.

Dând valoarea juridică extrasului de cont, instanța de apel a încălcat și Ordinul OMFP nr. 2861/2009, întrucât înscrisul extras de cont nu doar că nu are valoare de act juridic, dar nu îndeplinește nici condițiile pentru a avea valoare de act financiar contabil.

Conform Ordinului OMFP nr. 2861/2009, un extras de cont este un document contabil cod 14-6-3. Procedura de întocmire și utilizare, precum și formularul tipizat aferent documentului cod 14-6-3 au fost reglementate de Ordinul OMFP nr. 3512/2008.

Conform OMFP nr. 3512/2008, extrasul de cont (14-6-3) este întocmit de unitatea emitentă și circulă la unitatea debitoare pentru a fi semnat de conducătorul unității debitoare și de conducătorul compartimentului financiar contabil. De asemenea, se prevede că printre mențiunile minimal obligatorii ale formularului aferent extrasului de cont se numără semnătura conducătorilor unităților.

Extrasul de cont nr. 316/10.01.2018, deși apare ca fiind întocmit potrivit formularului tipizat anexă la OMFP nr. 3512/2008, nu poartă semnătura conducătorului societății recurente, cu consecința că acest înscris nu are valoarea contabilă, cu atât mai puțin valoare juridică de act de recunoaștere a unei obligații de plată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă formulează critici privind încălcarea art. 315 din C. proc. civ. cu referire la cazurile de inadmisibilitate a probei cu martori.

De asemenea, invocă neanalizarea acestui motiv de apel de către instanța de apel.

Susține că proba cu martorul H. era una inadmisibilă, întrucât acesta avea calitatea de administrator al societății intimate, context în care se afla în legături de interese cu intimata.

Deși a dedus judecății în apel situația martorilor și incompatibilitatea lor, motivul de apel în legătură cu persoana acestora nu a fost analizat în hotărârea recurată, hotărârea fiind nemotivată, fiind pronunțată cu neobservarea cazului de inadmisibilitate a probei conform art. 315 pct. 3 din C. proc. civ.

De asemenea, susține că hotărârea încalcă prevederile art. 310 alin. (1) din C. proc. civ. privind condițiile în care un înscris poate fi calificat ca fiind început de dovadă scrisă.

Totodată, a menționat faptul că hotărârea recurată nu cuprinde nicio analiză a acestui motiv de apel.

Consideră că instanța de apel nu a observat cele trei condiții prevăzute de art. 310 alin. (1) din C. proc. civ., pentru ca un înscris să poată fi calificat ca fiind început de dovadă scrisă, respectiv nu a observat deosebirea dintre "scriere", care este olografă, și" înscris".

Evidențiază că în mod nelegal instanța de apel a reținut că înscrisul cu nr. 146/13.06.2017 este un început de dovadă scrisă întrucât poartă ștampila societății, or, ștampila nu este o scriere, nefiind realizată olograf, iar înscrisul cu nr. 146/13.06.2017 a fost tehnoredactat.

Totodată, hotărârea este nemotivată în ce privește considerentul că deși nu se poate stabili cine anume a aplicat ștampila pe înscris, instanța de apel a reținut că "exclude posibilitatea ca o terță persoană să fi utilizat în mod fraudulos respectiva ștampilă".

De asemenea, hotărârea recurată nu cuprinde considerente cu privire la motivul de apel privind încălcarea art. 310 din C. proc. civ., sau cuprinde considerente contradictorii, care se exclud reciproc.

Astfel, după ce a reținut că înscrisul nr. 146/13.06.2017 nu poartă decât o ștampilă atribuibilă recurentei-pârâte, nu și o semnătură, și că acesta este un început de dovadă scrisă, instanța de apel a reținut că același înscris sub semnătură privată reflectă încheierea între cele două părți a unui contract de execuție de lucrări ale cărui clauze sunt cele reflectate de conținutul său.

În opinia sa, înscrisul nr. 146/13.06.2017 nu este un înscris sub semnătură privată, întregul conflict cu privire la acest înscris subzistând tocmai ca urmare a faptului că el nu poartă o semnătură.

Instanța de apel nu doar că nu a analizat condițiile pentru existența unui început de dovadă scrisă în sensul legii, dar în final i-a atribuit o calificare diferită, contradictorie cu cele reținute anterior aceea de "înscris sub semnătură privată care reflectă un contract de antrepriză".

Aceste considerente, contrare considerentelor sentinței civile nr. 34/2021, nu susțin nici soluția din dispozitiv, de respingere a apelului, ca neîntemeiat și de menținere în tot a sentinței ca fiind temeinică și legală.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488, art. 310 din C. proc. civ., art. 1309, art. 1856 din C. civ., Legea nr. 31/1990 și celelalte texte legale invocate.

IV. Apărarea formulată:

La 18 iulie 2024, intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 și următoarele din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 27.05.2024, iar prin rezoluția din data de 16 ianuarie 2025 a fost stabilit termen de judecată la data de 6 martie 2025.

V. Soluția instanței de recurs:

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

În prezenta cauză, instanțele au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni, prin intermediul căreia reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 221,903,65 RON, reprezentând contravaloarea restului neachitat din factura fiscală seria x nr. x din 13.10.2017 scadentă la data de 12.11.2017 și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 135.951,825 RON calculate de la data scadenței 12.11.2017, având în vedere și clauza contractuală prevazute de art. 3.3 din Contractul de execuție lucrări nr. x/13.06.2017.

Reținând că prin încheierea contractului nr. x/13.06.2017 de către părțile litigante s-au născut raporturi juridice formate din asumarea de către pârâta B. S.A. a obligației de plată a contravalorii lucrărilor realizate de reclamanta A. S.R.L. la obiectul Restaurante I. și J., Cluj Napoca, Calea x, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, de admitere a cererii de chemare în judecată.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a circumscris motivelor de casare critici eterogene, sens în care se apreciază că, prioritar examinării, este necesară încadrarea lor în ipotezele de recurs pertinente.

Astfel, sub aspectul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., urmează a fi analizate criticile privind nemotivarea și motivarea contradictorie a deciziei recurate, prezentate disparat în tot cuprinsul cererii de recurs.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., urmează a fi analizate criticile privind încălcarea de către instanța de apel dispozițiilor art. 477, art. 479 din C. proc. civ. și a principiului disponibilității, încălcarea dispozițiilor art. 255 alin. (2) din C. proc. civ., încălcarea prevederilor art. 315 din C. proc. civ., precum și a prevederilor art. 310 din același act normativ.

Din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vor fi analizate criticile privind neaplicarea de către prima instanță de control judiciar a dispozițiilor art. 70 alin. (1), art. 71, art. 72, art. 75 și art. 137 și 137

1

din Legea 31/1990, a art. 218 alin. (2), aplicarea greșită a art. 1301, art. 1309 din C. civ., precum și aplicarea greșită a Ordinului OMFP nr. 2861/2009.

Procedând la examinarea criticilor subsumate de recurenta-pârâtă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte le găsește nefondate și le va respinge.

Prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. a fost instituită obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

În prezenta cauză, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au justificat soluția de respingere a apelului, părțile având posibilitatea de a înțelege argumentele care au determinat pronunțarea acestei soluții, iar controlul judiciar fiind posibil pe baza considerentelor expuse de instanța de apel.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, nu se poate reține teza că instanța de apel nu a motivat hotărârea raportat la motivele de nelegalitate și de netemeinicie deduse judecății prin cererea de apel, câtă vreme există posibilitatea de a se răspunde grupat sau implicit argumentelor părților, cerința esențială fiind ca instanța să fi examinat în mod real apărările acestora.

Din lecturarea cererii de apel, Înalta Curte observă că apelanta-pârâtă, pentru a justifica inexistența obligației de plată, a contestat chiar încheierea contractului dedus judecății. Astfel, faptul că instanța de apel a procedat la stabilirea situației de fapt pe baza probatoriul administrat și la încadrarea juridică a situației de fapt stabilite, arătând argumentele pentru care a considerat că între părți a existat un raport juridic obligațional și a stabilit conținutul acestuia, constatând îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, nu are semnificația neanalizării motivelor de apel sau a stabilirii unei situații de fapt contrare celei reținute de prima instanță.

Notează instanța supremă că substituirea ori completarea considerentelor hotărârii de primă instanță de către instanța de apel constituie mijloace prin care se exercită și se concretizează controlul judiciar al acesteia din urmă, ori de câte ori soluția adoptată de prima instanță este legală, dar ea se explică prin alte considerente ori și prin alte considerente.

Astfel, tratarea diferită ori mai detaliată a unor aspecte relevante ale cauzei prin hotărârile celor două instanțe de fond este, în mod firesc, influențată de dublul rol pe care îl are instanța de apel în soluționarea unui litigiu, respectiv de instanță devolutivă (de fond) și de instanță de control judiciar, chestiune care nu conduce la concluzia existenței unor considerente contradictorii între sentința de fond, obiect al apelului și decizia pronunțată de prima instanță de control judiciar.

De altfel, concluzia instanțelor de fond a fost una comună, anume a existenței în sarcina pârâtei a unei obligații contractuale în conținutul indicat de reclamantă.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei-pârâte în sensul că motivarea deciziei nu cuprinde considerentele pentru care s-au respins motivele de apel referitoare la încălcarea normelor privind reprezentarea societății pe acțiuni, cu referire la neaplicarea art. 70 alin. (1), art. 71, art. 72, art. 75 și art. 137 și 137

1

din Legea 31/1990, a art. 218 alin. (2), art. 1301, art. 1309 din C. civ., atât timp cât hotărârea atacată cuprinde considerente suficiente care justifică soluția de respingere a apelului, fiind exprimată argumentat opinia instanței de apel în sensul că nu se poate reține lipsa consimțământului din partea apelantei, chiar și în măsura în care acesta ar fi fost exprimat prin intermediul unui falsus procurator.

Faptul că instanța de apel nu a făcut referire explicită la neaplicarea prevederilor art. 70 alin. (1), art. 71, art. 72, art. 75 și art. 137 și 137

1

din Legea 31/1990 nu reprezintă o nemotivare a deciziei recurate, având în vedere că instanța de apel a stabilit că întreg comportamentul martorului E. permitea concluzia că acesta era împuternicit să angajeze apelanta în raporturile cu intimata, fiind exclusă, prin ipoteză, aplicarea prevederilor legale invocate în cererea de apel.

Observă instanța supremă că aceste considerente sunt suficiente pentru a justifica înlăturarea argumentelor din cererea de apel privind aplicarea normelor legale invocate, în sensul necesității unui mandat de reprezentare și administrare a societății pe acțiuni.

Aceeași concluzie se impune și motivului de recurs privind neanalizarea motivului de apel privind încălcarea de către prima instanță a art. 310 alin. (1) din C. proc. civ.

În stabilirea situației de fapt și a conținutului obligației deduse judecății, instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 310 alin. (1) din C. proc. civ., text de lege pe care l-a indicat în mod expres în cuprinsul hotărârii, făcând o analiză a condițiilor acestuia și reținând doar aspectele pe care le-a considerat esențiale în susținerea soluției pronunțate. Pe de altă parte, normele procedurale permit motivarea implicită și o astfel de motivare trebuie recunoscută atunci când instanța prezintă un raționament logic cu incidența discuțiilor propuse de parte.

Obligația de a motiva hotărârea nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția. Or, aceste exigențe au fost respectate. Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile. Totodată, faptul că au fost interpretate elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, acordându-se o altă relevanță acestora, nu echivalează cu o nemotivare. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă.

În egală măsură, constată instanța supremă că decizia atacată conține, contrar susținerilor recurentei-pârâte, atât argumentarea în fapt, cât și argumentarea în drept a soluției pronunțate, neexistând contradicție între motivare și soluția pronunțată.

De altfel, contradicția avută în vedere de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atunci când privește doar considerentele, trebuie să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

În cauza de față, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea instanțe de prim control judiciar cuprinde motive contradictorii întrucât, pe de-o parte s-a reținut că înscrisul nr. 146/13.06.2017 poartă doar o ștampilă atribuibilă recurentei, pentru ca ulterior să considere înscrisul ca fiind unul sub semnătură privată.

Înalta Curte nu va primi această critică, întrucât lecturarea considerentelor deciziei recurate nu relevă nicio contradicție în privința raționamentului instanței de apel, iar critica formulată de recurenta-pârâtă ține de aprecierea probatoriului, chestiune care excedează obiectului recursului.

Observă instanța supremă că motivele invocate în hotărârea recurată nu sunt contradictorii, ci oferă părților și instanței de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, existând o unitate logică între dispozitiv și considerente.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este de acord cu soluția pronunțată nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a hotărârii, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii.

În ceea ce privește critica recurentei-pârâte cu privire la neanalizarea motivului de apel cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 315 din C. proc. civ., privind inadmisibilitatea probei cu martori, instanța supremă constată, în urma lecturării cererii de apel, că acest aspect nu a făcut obiectul analizei instanței de apel, nefiind învestită prin memoriul de apel cu judecarea acestui motiv de apel.

În realitate, criticile formulate doar cu privire la martorul E. au privit valoarea probatorie acordată de primă instanță și nu existența unui caz de inadmisibilitate. De altfel, proba testimonială nu este inadmisibilă, în condițiile în care s-a reținut existența unui început de dovadă scrisă.

Notează instanța supremă că reaprecierea probatoriului și stabilirea unei alte situații de fapt, ține de temeinicia hotărârii și nu cade sub controlul de legalitate în calea de atac a recursului, în cadrul căreia, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., instanța competentă stabilește conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Consecutiv, notează Înalta Curte că instanțele devolutive sunt suverane în aprecierea utilității, pertinenței și concludenței probelor, instanța de recurs neputând cerceta modalitatea de apreciere a probelor administrate de către instanțele de fond, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt. Cu alte cuvinte, capacitatea unei probe de a contribui la soluționarea fondului cauzei intră în competența exclusivă de analiză a instanțelor devolutive.

În egală măsură, nu se poate reproșa instanței de apel că nu a pus în discuția contradictorie a părților recalificarea juridică a înscrisului nr. 146/13.06.2017, dat fiind faptul că acest aspect urma să fie dezlegat în urma delibării.

Față de cele arătate, Înalta Curte concluzionează că în cuprinsul deciziei recurate există considerente suficiente care fundamentează soluția de respingere a cererii de apel, astfel încât atât părțile, cât și instanța de control judiciar au putut să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Prin intermediul motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat încălcarea limitelor efectului devolutiv în apel, cu referire la dispozițiile art. 477 și art. 479 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, s-a arătat că, în apel, instanța de prim control judiciar nu s-a limitat la verificarea legalității și temeiniciei hotărârii în limitele motivelor de apel expres indicate, ci, cu depășirea lor și cu încălcarea caracterului devolutiv al apelului, a reținut o altă stare de drept și de fapt.

Notează instanța supremă că efectul devolutiv al căii ordinare de atac, consacrat de art. 476 din C. proc. civ., cunoaște o dublă limitare, potrivit dispozițiilor art. 477 și art. 478 din același act normativ. Prin urmare, pe de o parte, interesează criticile concrete formulate de către apelantă la adresa hotărârii primei instanțe, instanța de apel fiind ținută să judece cauza în limitele motivelor de apel, iar, pe de altă parte, ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, nefiind posibilă schimbarea în apel a cadrului procesual obiectiv și subiectiv stabilit în fața primei instanțe.

Observă instanța supremă că pentru a verifica temeinicia și legalitatea soluției primei instanțe cu privire la obligația pârâtei de a plăti reclamantei sumele solicitate ca urmare a neexecutării obligației ce derivă din contractul nr. x/13.06.2017, în condițiile în care atât prin întâmpinarea formulată la fond, cât și prin apel a fost contestată chiar existența acestui contract, instanța de apel a apreciat a fi necesară determinarea existenței și a conținutului raportului juridic obligațional.

Astfel, a considerat că în baza principiului consensualismului, exprimarea neîndoielnică a voinței de a contracta, indiferent dacă este sau nu reflectată în scris, este aptă de a da naștere unor obligații în sarcina persoanei de la care emană, urmând ca întinderea conținutul raportului juridic obligațional să aibă în vedere criteriile prevăzute de legiuitor.

În urma probatoriului administrat, a conchis instanța de apel în sensul că pârâtei îi revenea obligația contractuală de achita contravaloarea lucrărilor executate și solicitate la plată de către reclamantă.

Constată instanța supremă că tocmai aceste aspecte au fost supuse analizei instanței de apel, criticile din cererea de apel vizând inexistența unui contract încheiat între părțile litigante, precum și faptul că înscrisul nr. 146/13.06.2017 nu este un contract și niciun început de dovadă scrisă. Or, urmare a acestor critici, instanța de apel a procedat la determinarea existenței sau nu a acestuia, precum și la determinarea conținutului obligațiilor asumate. În aceste coordonate, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte în sensul că nu au fost criticate prin apel statuările primei instanțe privind executarea lucrărilor de reparație în baza unui contract încheiat între intimata-reclamantă și societatea D. S.R.L. și nici cele prin care s-a reținut că natura înscrisului nr. 146/13.06.2017 nu este cea a unui contract de antrepriză.

Contrar alegațiilor recurentei-pârâte, instanța supremă constată că analiza instanței de apel nu a plecat de la premisa că între părțile litigiului a fost încheiat un contract de antrepriză, nicăieri în cuprinsul deciziei recurate neexistând acest argument.

Rezultă deci că instanța de apel a fost învestită cu stabilirea asumării acestei obligații contractuale de către părți, sens în care Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a respectat normele de procedură privind efectul devolutiv al apelului.

Pentru a concluziona, vom reține că devoluțiunea declanșată prin cererea de apel era totală, întrucât pârâta a solicitat, prin intermediul căii de atac la dispozitiv, schimbarea în tot a soluției, în sensul respingerii acțiunii. Aceasta a permis primei instanțe de control judiciar ca, menținînd în esență aceeași situație de fapt ca prima instanță, anume că printr-un înscris pârâta și-a asumat obligația de a plăti suma pretinsă, să dea altă relevanță în drept raporturilor contractuale dintre părți.

Nici critica privind încălcarea dispozițiilor art. 255 alin. (2) din C. proc. civ. nu este întemeiată.

Potrivit acestei norme legale, dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.

Recurenta-pârâtă arată că, în mod greșit, a reținut instanța de apel, în temeiul dispozițiilor art. 255 alin. (2) din C. proc. civ., că extrasul de cont semnat de compartimentul financiar contabil provine de la societatea recurentă. Precizează că acest aspect contravine situației de fapt reținute, iar ce nu a fost contestat este faptul că extrasul emană de la societatea intimată.

Examinând decizia recurată sunt acest aspect, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că prima instanță de control judiciar a raportat valoarea probatorie a extrasului de cont emis de intimata-reclamantă atât la împrejurarea că acesta a fost înregistrat în contabilitatea recurentei-pârâte, sub nr. x/7.02.2018, cât și la celelalte probe administrate. Astfel, primind nr. de înregistrare în propria contabilitate, înscrisul poate fi asimilat registrelor ținute de către profesioniști pentru faptele și chestiunile legate de activitatea lor profesională.

În egală măsură, reține instanța supremă că concluzia la care a ajuns instanța de prim control judiciar, după analizarea întregului material probator, s-a raportat la stabilirea unei situații de fapt și nu este natură, prin ea însăși, să conteste/infirme aplicarea normelor procedurale indicate.

De asemenea, observă Înalta Curte că argumentul privind pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 315 din C. proc. civ. a fost invocat pentru prima dată în recurs, motiv pentru care nu poate fi analizat, conform art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Din verificările proprii, Înalta Curte reține că acest aspect nu a fost sesizat în apel, cale devolutivă de atac prin care instanța a examinat cauza sub toate aspectele, printr-o nouă judecată asupra fondului, statuând asupra cauzei atât în fapt, cât și în drept în limita criticilor formulate de apelanta-pârâtă. În măsura în care instanța de apel a respins apelul pârâtei prin decizia atacată cu acest recurs pe baza criticilor formulate împotriva sentinței, care nu au vizat aspectele sesizate prin recurs și nici nu și-a întemeiat decizia pe aspecte nou sesizate din oficiu, rezultă că nu a existat nicio împiedicare de natură procesuală pentru ca pârâta să poată sesiza în apel toate aspectele supuse examinării prin memoriul de recurs.

Ultimul motiv de recurs, încadrat de recurenta-pârâtă în cazul de casare stabilit de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 310 din același cod, relative la începutul de dovadă scrisă.

Se reproșează instanței de apel că a apreciat că înscrisul nr. 146/13.06.2017 prezentat de reclamantă ar constitui un început de dovadă scrisă, deși poartă doar ștampila societății.

Din examinarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curtea reține că instanța de apel a redat dispozițiile art. 310 C. proc. civ., și reținând, în mod legal, că un început de dovadă scrisă poate face dovadă numai dacă este completat prin alte probe, inclusiv martori și prezumții, a stabilit valoarea sa probatorie în contextul factual dedus judecății.

Cum argumentul recurentei-pârâte nu vizează un considerent decizoriu al instanței de apel, motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu este întemeiat.

Astfel, nefiind încălcate norme de procedură a căror sancțiune atrage nulitatea hotărârii, instanța supremă constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.

În privința criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu pot fi primite.

Motivul de recurs de care se prevalează recurenta-pârâtă presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită unei prevederi legale, în timp ce aplicarea greșită a legii presupune dezacordul dintre norma juridică aplicată și situația de fapt reținută de către instanțele de fond.

În cauză, recurenta-pârâtă a invocat neaplicarea dispozițiilor art. 70 alin. (1), art. 71, art. 72, art. 75 și art. 137 și 137

1

din Legea 31/1990, a art. 218 alin. (2), aplicarea greșită a prevederilor art. 1301, art. 1309 din C. civ. și aplicarea greșită a normei Ordinului OMFP nr. 2861/2009.

Instanța supremă constată că instanța de apel a reținut, în esență, că între cele două părți a fost încheiat contractul de execuție lucrări nr. x/13.06.2017, înscrisul sub semnătură privată depus de către intimata-reclamantă în dovedirea pretențiilor sale având valoarea unui început de dovadă scrisă și că în cauză s-au produs efectele mandatului aparent în temeiul art. 1309 alin. (2) din C. civ., deoarece lucrările efectuate de către reclamantă au fost executate în beneficiul pârâtei, iar comportamentul domnului E. a fost de natură să ducă la concluzia că acesta era împuternicit de societatea pârâtă să o angajeze în raporturile cu intimata-reclamantă.

Concluziile instanței de apel s-au sprijinit pe analiza probelor administrate, astfel că au avut la bază elemente de fapt pe care, în considerarea caracterului devolutiv al apelului, avea prerogative de a le stabili.

În ce privește însă judecata în recurs, din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., rezultă că aceasta este limitată la verificarea aspectelor de nelegalitate la care se referă evocatele prevederi legale, instanței de recurs nefiindu-i îngăduit a reconsidera starea de fapt stabilită în primă instanță și/sau apel, procedând la reaprecierea probelor administrate.

Înalta Curte constată că, deși se invocă neaplicarea dispozițiilor art. 70 alin. (1), art. 71, art. 72, art. 75 și art. 137 și 137

1

din Legea 31/1990, a art. 218 alin. (2), aplicarea greșită a prevederilor art. 1301, art. 1309 din C. civ., aplicarea greșită a normei Ordinului OMFP nr. 2861/2009, de către instanța de apel, examinarea memoriului de recurs relevă faptul că recurenta-pârâtă tinde a schimba situația de fapt reținută în urma reevaluării și reinterpretării probelor.

Astfel, deși prin motivele de recurs recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că nu se poate reține existența în cauză a ipotezei mandatului aparent, că lipsa totală a consimțământului la încheierea convenției se sancționează cu nulitatea absolută a acestuia și că extrasul de cont semnat de o persoană fără putere de reprezentare nu este de natură a stabili consimțământul pârâtei în vederea formării unui acord de voințe imperios necesar pentru formarea valabilă a contractului, instanța supremă nu poate reține aceste critici întrucât acestea reprezintă o negare a modului în care instanța de apel a înțeles să interpreteze juridic circumstanțele de fapt prezentate.

Interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt care nu constituie motiv de casare, iar o eventuală interpretare eronată a probatoriului administrat nu poate fi valorificată pe calea recursului, depășind limitele de verificare îngăduite unei instanțe de recurs.

Față de cele menționate anterior, Curtea constată că, deși partea invocă greșita interpretare a normelor de drept material, respectiv cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în realitate, prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă a criticat, în esență, modul în care instanța de apel a reținut situația de fapt și a apreciat probatoriul administrat în cauză, fără însă a invoca o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei din apel.

Pentru aceste motive, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 80/2024-A din 28 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 453 din același cod, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv factura seria x nr. x din 18.07.2024 și ordinul de plată emis de K. S.A. din data de 18.07.2024 .

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului și în raport de solicitările intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează ca cererea să fie admisă, în sensul obligării recurentei-pârâte la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 80/2024-A din 28 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 martie 2025.