ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 410/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta:

• la plata sumei de 18.948,00 RON inclusiv TVA egală cu valoarea triplului remunerațiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiul, perioada și modalitățile menționate în cererea de chemare în judecată, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale, după cum urmează:

- Cafeneaua C., din localitatea Municipiul Constanța, b-dul x nr. 101, județ Constanța, în perioada: iulie 2016 - iulie 2019;

- Terasa din cadrul cafenelei C., din localitatea Municipiul Constanța, b-dul x nr. 101, județ Constanța, în perioada: iulie 2016 - septembrie 2016, mai 2017 - septembrie 2017, mai 2018 - septembrie 2018, mai 2019 - iulie 2019.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata:

- sumei de 6.316,00 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remunerațiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spatiile, perioadele și modalitățile arătate, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale;

- sumei de 14.495,00 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 15 iulie 2019 pentru întârzierea plății remunerațiilor specificate la anterior;

- la plata penalităților de 0,5%/zi de întârziere începând cu data de 16 iulie 2019 și până la data plății efective a sumei de 6.316,00 RON.

• cheltuielilor de judecată.

2.1. Prin sentința nr. 169 din data de 5 februarie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale invocate de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

În motivarea sentinței, Tribunalul București, secția a III-a civilă, în esență, a constatat că excepția este întemeiată în condițiile în care pretențiile deduse judecății prin cererea de chemare în judecată au fost justificate prin solicitarea de antrenare a răspunderii civile delictuale a pârâtei și față de dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., reținând atât locul săvârșirii faptei ilicite - comunicarea publică de opere muzicale în spațiile administrate de către pârâtă, cât și locul producerii prejudiciului - neplata către reclamantă a remunerațiilor datorate autorilor de opere muzicale, aceasta fiind făcută prin contul bancar al pârâtei deschis la unitățile bancare de la sediul acesteia potrivit naturii prestației și uzanțelor în materia dedusă judecății, cu incidența, în consecință, a dispozițiilor art. 1494 alin. (1) C. civ.

2.2. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Constanța, secția I civilă, sub nr. x/2019.

Prin sentința nr. 245 din data de 29 ianuarie 2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență ivit și a suspendat judecata cauzei până la soluționarea conflictului de competență.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Constanța, secția I civilă, în esență, a dat eficiență dispozițiilor art. art. 116 raportat la art. 113 alin. (1) pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., reținând cele învederate de către reclamantă prin cererea introductivă, la secțiunea alocată instanței competente.

Astfel, a arătat că, prin cererea adresată instanței de judecată, reclamanta, în calitate de organism de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale, precum și organism de gestiune care colectează remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică de opere muzicale în scop ambiental, a solicitat obligarea pârâtei, profesionist, la plata remunerației corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiul reprezentat de Cafeneaua C. din Constanța.

A constatat că reclamanta susține că această remunerației i se cuvine întrucât pârâta a săvârșit o faptă ilicită prin comunicarea publică a operelor muzicale, întrucât nu deține o autorizație licență neexclusivă; așadar, reclamanta reproșează pârâtei săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii patrimoniale.

Totodată, a avut în vedere că dispozițiile art. 107 C. proc. civ. reglementează regula generală în privința determinării competenței teritoriale de soluționare a unei cauze, respectiv instanța în a cărei circumscripție se află sediul pârâtului, dacă legea nu prevede altfel.

A reținut că este adevărat faptul că pârâta - profesionist are sediul social în municipiul Constanța, județul Constanța, după cum a făcut dovada reclamanta (extras ONRC), situație de fapt în raport de care, prin aplicarea dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., competența teritorială ar reveni Tribunalului Constanța, însă, în cauză, în raport de obiect cererii de chemare în judecată și de cauza acesteia, a considerat că devin incidente și dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că, potrivit dispozițiilor legale enunțate anterior, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Observând aceste dispoziții legale, tribunalul a constatat că ne aflăm în situația unei competențe teritoriale alternative, în sensul că competența aparține deopotrivă mai multor instanțe de același grad.

În privința locului săvârșirii faptei ilicite, a reținut că acesta este reprezentat de municipiul Constanța, locul situării spațiului în care s-a procedat la comunicarea publică a operelor muzicale.

Cât privește locul producerii prejudiciului, a apreciat că acesta este locul în care se face plata/încasarea sumelor reclamate de către colectorul unic, reclamanta în speță.

A arătat că, potrivit art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., în lipsa unei stipulații contrare ori dacă locul plății nu se poate stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor, obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plății.

Prin urmare, constatând că sediul creditorului, în speță reclamanta, în calitate de colector unic, este în București și inclusiv unitatea bancară la care acesta are cont deschis este în aceeași localitate, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, a apreciat că, în speță, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului București.

De asemenea, a reținut că art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu condiționează competența teritorială de o convenție privind stabilirea locului plății, întrucât o atare convenție este exclusă de incidența răspunderii civile delictuale.

Totodată, a avut în vedere și că, din interpretarea art. 116 C. proc. civ., rezultă că, în cazul competenței teritoriale alternative, reclamantul este cel îndreptățit să aleagă o instanță dintre mai multe instanțe deopotrivă competente; după ce a făcut alegerea uneia dintre instanțele deopotrivă competente, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei, deoarece instanța pe care a sesizat-o este competentă să soluționeze cauze, iar pârâtul nu ar putea cere declinarea competenței și nici instanța nu ar putea să o dispună din oficiu.

Astfel, a apreciat că, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamanta A. a ales între cele două instanțe deopotrivă competente, fixând competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, instanță ținută de alegerea făcută de reclamant, în raport de locul producerii prejudiciului.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin prezentul demers judiciar, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata de despăgubiri, reprezentând valoarea triplului remunerațiilor (drepturi patrimoniale de autor) pentru comunicarea publică a operelor muzicale, fără deținerea unei autorizați de licență neexclusivă.

Ca atare, în prezentul litigiu, în care se susține săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâtă, sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din același act normativ, mai este competentă instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul.

Fiind vorba despre o competență teritorială alternativă, reclamantul poate alege între instanțele competente, conform art. 116 C. proc. civ.

Conflictul negativ de competență a fost generat de determinarea diferită a locului producerii prejudiciului de către instanțele care s-au dezînvestit reciproc de soluționarea cauzei.

Înalta Curte constată că instanța competentă a soluționa prezenta cauză este Tribunalul Constanța, pentru următoarele considerente:

Față de modalitatea de utilizare arătată anterior și de pretențiile formulate în cauză, prejudiciul este reprezentat de efectul patrimonial negativ suferit de titularii de drepturi prin neplata remunerațiilor, acceptându-se că acest efect se produce, în primul rând, asupra patrimoniului reclamantei, date fiind atribuțiile organismului de gestiune colectivă.

Astfel, în temeiul Legii nr. 8/1996, reclamanta colectează sumele de bani datorate de către utilizatori cu titlu de remunerații, potrivit metodologiilor negociate de către organismul de gestiune colectivă cu utilizatorii, pentru diferitele modalități de utilizare, sume pe care, ulterior, le repartizează titularilor, ca regulă, proporțional cu repertoriul utilizat.

Din punctul de vedere al competenței prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., locul producerii prejudiciului nu este, însă, cel în care pierderea pecuniară ca urmare a neplății remunerațiilor de către un utilizator al repertoriului protejat este resimțită de către reclamantă, ci acela în care se conturează în mod cert efectul patrimonial negativ al faptei ilicite.

Locul în care se evidențiază paguba în patrimoniul reclamantei corespunde celui în care se află un anumit bun al victimei, fără, însă, ca acel bun să fi fost afectat în materialitatea sa prin fapta ilicită (precum în cazul unei distrugeri sau al unui furt), fiind ales chiar de către victimă pentru a dovedi producerea prejudiciului.

În atare context, constatarea prejudiciului de către victimă este un fapt subsecvent producerii acestuia, motiv pentru care nu interesează în determinarea locului producerii prejudiciului.

Mai mult decât atât, alegerea victimei înseși în privința evidențierii diminuării patrimoniului său nu poate reprezenta reperul prevăzut de norma de competență în discuție, întrucât locul producerii prejudiciului ar depinde întotdeauna de voința victimei.

Or, exercitarea manifestării unilaterale de voință a reclamantului în cazul acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală este limitată, potrivit legii, la opțiunea între instanțele prevăzute la art. 107 - 112 C. proc. civ. și oricare dintre instanțele prevăzute la art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., neputând viza o alegere chiar a locului producerii prejudiciului.

Din punctul de vedere al prejudiciului cert, este relevant faptul că, potrivit metodologiei în vigoare, deținătorii de cafenele, respectiv de terase, achită sume de bani cu titlu de remunerații cuvenite titularilor de drepturi de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale.

În măsura în care comunicarea publică are loc fără autorizare și, implicit, fără plata remunerațiilor, titularii sunt îndreptățiți la despăgubiri, pe temeiul art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Așadar, prejudiciul devine cert după utilizarea efectivă și poate fi cuantificat în funcție de spațiul în care a avut loc respectiva utilizare și de durata acesteia, pe baza documentelor aflate în posesia utilizatorului, dat fiind că ambele modalități de calcul prevăzute de art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 - câștigul nerealizat sau triplul remunerațiilor legal datorate pentru acel tip de utilizare - presupun raportarea la remunerația prevăzută de metodologie.

Față de aceste circumstanțe, locul în care devine certă și, deci, se produce pierderea pecuniară pretinsă de către reclamantă este chiar locul în care a avut loc respectiva comunicare publică, respectiv în cele două unități din Constanța în care își desfășoară activitatea pârâta, anume o cafenea și o terasă.

Din cele arătate anterior, rezultă ca fiind lipsită de relevanță, pentru identificarea locului producerii prejudiciului, împrejurarea că plata remunerațiilor trebuia făcută într-un anumit cont bancar al reclamantei - element în considerarea căruia, pe lângă sediul propriu, reclamanta a ales să sesizeze Tribunalul București.

Pe de altă parte, art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu menționează locul plății, spre deosebire de alte norme de competență, precum cea din art. 113 alin. (1) pct. 3 din cod, ceea ce înseamnă tocmai faptul că legiuitorul nu s-a raportat la acest element în stabilirea competenței teritoriale în cazul obligațiilor ce izvorăsc dintr-o faptă ilicită.

Dincolo de faptul că, în interpretarea normei, nu s-ar putea adăuga un criteriu de determinare a competenței ce nu a fost prevăzut în mod expres, trebuie observat că locul executării prin plată a unei obligații interesează repararea, și nu producerea prejudiciului.

Astfel, art. 1381 C. civ. prevede că, în cazul răspunderii civile delictuale, orice prejudiciu dă dreptul la reparație (alin. (1), iar acestui drept îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor (alin. (2), așadar, inclusiv dispozițiile din C. civ. referitoare la plată, ca mod de executare a obligațiilor (art. 1469 - 1515).

Drept urmare, locul plății are relevanță în examinarea fondului raportului juridic dedus judecății, pentru stabilirea îndreptățirii la despăgubiri a reclamantei, însă nu și pentru determinarea competenței pe baza locului producerii prejudiciului, în condițiile în care art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu are în vedere locul reparării prejudiciului.

De altfel, chiar dacă ne-am raporta la prevederile C. civ. în considerarea pretenției reclamantei de reparare a prejudiciului, se impune a se da eficiență dispozițiilor art. 1504, referitoare la plata prin virament bancar, și nu celor ale art. 1494 C. civ. privind locul plății.

După cum s-a arătat anterior, în stabilirea reperului de competență în discuție pe temeiul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. prezintă importanță locul în care se conturează în mod cert efectul patrimonial negativ al faptei ilicite, și nu cel în care se evidențiază paguba în patrimoniul reclamantei.

Din acest motiv, ar interesa neîndeplinirea de către utilizator a obligației legale de plată a remunerațiilor, care a determinat paguba, și nu plata în sine, în sensul de alimentare a contului bancar al reclamantei cu sumele de bani corespunzătoare.

În condițiile în care, în prezenta cauză, plata remunerațiilor ar fi trebuit să se facă în contul bancar indicat de către creditor, așadar, printr-un instrument de plată, prin intermediul căruia sumele de bani urmau a fi transferate din contul bancar al debitorului, este suficient a se constata că nu a fost emis un ordin de plată, semnat de debitor și vizat de instituția de credit plătitoare, dispoziție care ar fi prezumat relativ plata plății, conform art. 1504 C. civ.

În mod evident, neemiterea de către debitor a ordinului de plată este legată de locul în care se află banca debitorului, și nu cea a creditorului.

Aplicând o prezumție simplă că debitorul are deschis un cont bancar chiar în locul în care se află sediul său, rezultă, în cauză, că acesta este situat tot în municipiul Constanța, corespunzând locului în care a fost săvârșită fapta ilicită.

Semnificația sintagmei "locul producerii prejudiciului" din actuala reglementare, stabilită prin prezenta decizie, precum și analiza efectuată pentru determinarea instanței competente potrivit acestui reper, sunt confirmate prin interpretarea istorico-teleologică.

Reglementarea anterioară a C. proc. civ. a prevăzut exclusiv locul faptei ilicite drept reper pentru stabilirea competenței teritoriale, pe lângă instanța de la domiciliul pârâtului, în cazul obligațiilor izvorâte din răspunderea civilă delictuală.

Potrivit unei interpretări constante în literatura de specialitate, locul producerii prejudiciului coincide, ca regulă, cu cel al săvârșirii faptei ilicite, însă a fost necesară extinderea, prin noul cod, a reperelor competenței teritoriale pentru a acoperi acele situații în care locul producerii rezultatului păgubitor poate să nu se suprapună cu cel al faptei ilicite. În doctrină s-a exemplificat prin cazul unui prejudiciu viitor sau al unuia prin ricoșeu. În acest din urmă caz, reglementat de art. 1390 C. civ., o terță persoană față de victima directă a faptei ilicite a suferit, la rândul său, un prejudiciu.

În speță, nu este întrunită niciuna dintre situațiile de excepție consacrate de C. civ. și recunoscute ca atare în doctrină, nici măcar cea a prejudiciului prin ricoșeu, întrucât organismul de gestiune colectivă ce colectează remunerațiile nu se încadrează în categoria persoanelor anume prevăzute de art. 1390 C. civ., pretinzând că este victima directă a faptei cauzatoare a prejudiciului.

Este de precizat, totodată, că tot în doctrină s-a arătat că soluția din reglementarea actuală corespunde celei cuprinse în art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (în prezent, înlocuit cu Regulamentul nr. 1215/2012, care a preluat, însă, noțiunile autonome ce interesează cauza de față, noțiuni ce s-au regăsit, de altfel, în reglementarea anterioară, respectiv Convenția de la Bruxelles din anul 1968).

Raportarea la acest instrument normativ este, de asemenea, relevantă pentru interpretarea normei naționale.

După cum rezultă din expunerea de motive a noului C. proc. civ., la elaborarea acestuia au fost avute în vedere instrumentele normative naționale și internaționale, fiind menționat și Regulamentul nr. 44/2001 (pct. 3 "Alte informații" din Secțiunea a 2-a "Motivul emiterii actului normativ"). De asemenea, "La edictarea soluțiilor legislative cuprinse în proiectul noului C. proc. civ. s-a avut în vedere ca dispozițiile propuse să nu contravină sau să facă dificilă aplicarea directă a unor instrumente juridice comunitare" (pct. 2 "Compatibilitatea proiectului de act normativ cu legislația comunitară în materie" din Secțiunea a 5-a "Efectele proiectului de act normativ asupra legislației în vigoare").

Față de rațiunile noii reglementări, în interpretarea normei din C. proc. civ. este utilă, așadar, raportarea la prevederile corespunzătoare din Regulamentul Uniunii Europene, astfel cum au fost interpretate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Pentru adecvarea la o situație juridică pur internă, teritoriul Uniunii Europene își găsește echivalentul în teritoriul național, spațiu în care operează protecția drepturilor deduse judecății.

În mod evident, cauza nu prezintă vreun element de extraneitate, astfel încât Regulamentul nu este aplicabil și, de altfel, în caz contrar, acest instrument normativ ar fi fost aplicabil în mod direct, făcând inutilă interpretarea normei naționale.

Compatibilitatea soluțiilor legislative relevă eficiența preluării raționamentelor juridice dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, atunci când rațiunile sunt asemănătoare, cu scopul clarificării semnificației sintagmei nou introduse în cod "locul producerii prejudiciului", întocmai ca în cazul aplicării directe a Regulamentului. Atunci când legiuitorul a exprimat intenția de armonizare a reglementărilor, judecătorul național nu se poate plasa în situația de a formula raționamente diferite în funcție de prezența sau absența unui element de extraneitate în cauzele pe care le are de soluționat.

Din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene se pot desprinde câteva aspecte esențiale în abordarea competenței teritoriale, cu relevanță în cauza de față.

Potrivit considerentelor Regulamentului nr. 44/2001, normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură. Autorizarea altor instanțe în afară de cea de la domiciliul pârâtului se bazează pe legătura strânsă între instanță și litigiu sau pe scopul bunei administrări a justiției.

Art. 5 pct. 3 din Regulament prevede o asemenea situație de excepție în materie delictuală și cvasidelictuală, competența aparținând instanțelor "de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă".

Aceste instanțe sunt, în mod normal, în poziția cea mai adecvată să se pronunțe asupra cauzei, în special din motive legate de proximitatea față de litigiu și de facilitatea administrării probelor, finalitate pe care Curtea o urmărește în toate cauzele în care este chemată să se pronunțe asupra competenței în materie delictuală și cvasidelictuală.

Noțiunea "locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă" vizează atât locul materializării prejudiciului, cât și pe cel unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel încât pârâtul poate fi acționat în justiție, la alegerea reclamantului, în fața instanței de la unul dintre cele două locuri (jurisprudența este veche și constantă în acest sens, printre primele hotărâri fiind, de exemplu, cea din 30 noiembrie 1976, Bier, C-21/76).

Cât privește prejudiciul, ca element ce caracterizează noțiunea autonomă de "faptă prejudiciabilă", din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Eropene se pot desprinde anumite trăsături, ce interesează cauza de față, respectiv:

a. Prejudiciul a cărui reparare se solicită este cel produs în mod direct prin fapta ilicită comisă asupra victimei imediate.

Prin hotărârea din data de 11 ianuarie 1990 în cauza Dumez, C-220/88, s-a arătat că locul producerii prejudiciului, în sensul normei de competență, este "locul în care fapta cauzală, ce angajează răspunderea civilă delictuală sau cvasidelictuală, a produs în mod direct efectele vătămătoare asupra victimei imediate. Drept urmare, regula de competență în discuție nu poate fi interpretată ca autorizând un reclamant care invocă un prejudiciu pretins a fi consecința prejudiciului suferit de alte persoane, victime directe ale faptei prejudiciabile, să cheme în judecată pe autorul faptei în fața instanțelor de la locul în care reclamantul însuși a constatat paguba adusă patrimoniului său".

b. Prejudiciul este cel "inițial", distinct de consecințele negative ulterioare.

În această ultimă categorie - care nu este relevantă în definirea noțiunii autonome - intră și diminuarea concretă, efectivă, a patrimoniului victimei faptei ilicite, inclusiv pierderea financiară înregistrată într-un cont bancar al acesteia.

Prin hotărârea din 19 septembrie 1995 din cauza Marinari, C-364/93, CJUE a arătat că noțiunea de "faptă prejudiciabilă", care se referă atât la locul unde a survenit prejudiciul, cât și la locul evenimentului cauzal, "nu poate fi interpretată în mod extensiv, astfel încât să includă orice loc unde pot fi resimțite consecințele prejudiciabile ale unui fapt care a cauzat deja un prejudiciu survenit în mod efectiv în alt loc" (pct. 14).

Urmând jurisprudența creată în baza hotărârii din cauza Marinari, Curtea a precizat, de asemenea, că norma de competență din Regulament nu vizează locul unde se află domiciliul reclamantului și unde s-ar afla centrul intereselor acestuia pentru singurul motiv că acesta ar fi suferit aici un prejudiciu financiar care rezultă din pierderea unor elemente din patrimoniul său care s-a produs și a fost suferită în alt stat membru (Hotărârea din 10 iunie 2004, Kronhofer, C-168/02). Raportarea la circumstanțe nesigure precum "centrul patrimoniului" victimei este contrară obiectivului normei de competență de a permite identificarea cu ușurință a jurisdicției (pct. 20 și 21).

Ulterior, Curtea a adus precizări importante în legătură cu posibilitatea sesizării instanței de la domiciliul reclamantului în temeiul materializării prejudiciului.

Astfel, în hotărârea din 28 ianuarie 2015, din cauza Kolassa, C-375/13, s-a acceptat o asemenea posibilitate atunci când acesta se produce direct în contul bancar al respectivului reclamant la o bancă stabilită în raza acestei instanțe, însă în contextul special al cauzei în care s-a pronunțat hotărârea menționată, care se caracteriza prin existența unor împrejurări care au concurat la atribuirea competenței în favoarea acelor instanțe.

Această apreciere se regăsește în jurisprudența ulterioară, respectiv în hotărârea din 16 iunie 2016, Universal Music, C-12/15. Curtea a arătat că rezultă din hotărârea pronunțată în cauza Kolassa că "un prejudiciu pur financiar care se materializează direct în contul bancar al reclamantului nu poate fi calificat, în sine, drept "factor de legătură relevant", în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 (…). Numai în situația în care celelalte împrejurări speciale ale cauzei concură la rândul lor la atribuirea competenței instanței de la locul materializării unui prejudiciu pur financiar, un astfel de prejudiciu ar putea, în mod justificat, să permită reclamantului să introducă acțiunea în fața acestei instanțe" (pct. 38 și 39).

În ceea ce privește hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în materia drepturilor de proprietate intelectuală, dezlegările Curții sunt mai puțin relevante pentru cauza de față. Deloc paradoxal, întrucât competența în cauzele ce privesc fapte ilicite este atribuită, de regulă, instanțelor din statul membru în care a avut loc înregistrarea dreptului pretins încălcat (hotărârea din 19 aprilie 2012, Wintersteiger, C-523/2010).

Pe de altă parte, cauzele privind dreptul de autor în care Curtea s-a pronunțat începând cu cauza Pinckney (C-170/12, hotărâre din 3 octombrie 2013) prezintă particularități ce nu interesează speța de față, întrucât faptele de încălcare a drepturilor patrimoniale de autor s-au produs prin intermediul internetului, site-urile fiind accesibile pe teritoriul mai multor state, astfel încât prejudiciul se poate materializa în mai multe locuri.

Ar fi de menționat, în acest context, doar faptul că, și în aceste hotărâri, Curtea a arătat că identificarea locului materializării prejudiciului în sensul art. 5 pct. 3 din Regulament depinde de răspunsul la întrebarea care este instanța cea mai în măsură să aprecieze temeinicia cererii prin care se invocă săvârșirea respectivei încălcări (cauza Pinckney, pct. 34). S-a punctat în mod clar deosebirea față de încălcările aduse drepturilor personalității, săvârșite prin intermediul unui conținut publicat online, încălcări care pot fi apreciate cel mai bine de instanța de la locul unde această persoană își are centrul intereselor (cauza Pinckney, pct. 36).

Față de jurisprudența prezentată anterior, se constată că locul producerii prejudiciului identificat prin prezenta hotărâre corespunde raționamentelor juridice dezvoltate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, nici din această perspectivă, nu se poate stabili competența instanței în a cărei rază teritorială se află sediul creditorului ori banca unde reclamanta își are deschis contul în care trebuiau plătite remunerațiile. Acel loc este legat de consecințele negative ulterioare producerii prejudiciului.

Pierderea patrimonială a survenit chiar în locul în care a fost săvârșită fapta ilicită, iar stabilirea competenței în funcție de acesta răspunde cerințelor de facilitare a administrării probelor și de organizare utilă a justiției.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2021.