ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 503/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 164 a Curții de Apel Craiova a fost respinsă acțiunea reclamantului T.V. în contradictoriu cu

Parlamentul României – Camera Senatului privind obligația de soluționare a

cererii sale, precizată ulterior în sensul că se contestă răspunsul primit la

cererea sa.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut că în cauză nu este vorba de un act

administrativ în sensul dispozițiilor legale, întrucât adresa emisă de

Parlamentul României – Camera Senatului, cuprinde o comunicare pentru reclamant

ce conține o informație necesară acestuia în vederea soluționării aspectelor

sesizate.

Instanța a reținut că adresa

respectivă nu are natura juridică a unui act administrativ întrucât nu dă naștere,

nu modifică sau stinge un raport juridic, ci cuprinde doar comunicarea către

reclamant a faptului că actul normativ cu privire la care a solicitat lămuriri

este în vigoare.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamantul T.V., solicitând desființarea ei și, pe fond,

pronunțarea unei decizii prin care să se admită acțiunea sa așa cum a fost

formulată și să fie obligat Parlamentul României - Senat să răspundă la cele 3

puncte ale cererii sale.

În motivarea recursului s-a

susținut, în esență, că instanța de fond nu și-a îndeplinit rolul activ în

soluționarea cauzei de față, nu s-a pronunțat asupra obiectului acțiunii,

neindicând de altfel acest obiect – „obligație de a face” – și nici materialul

probator existent la dosar, tratând astfel acțiunea cu superficialitate.

S-a apreciat, totodată, că

este eronată concluzia instanței în sensul că adresa în discuție nu este un act

administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, fără a se stabili unde se

încadrează răspunsul dat.

În opinia recurentului,

într-o atare ipoteză, stabilind că nu sunt întrunite dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța avea obligația

să se abțină și să îndrume acțiunea la Înalta Curte de Casație și Justiție –

instanță care are competența să judece o acțiune cu obiectul „obligație de a

face”.

Analizând actele dosarului,

criticile recurentului prin prisma dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. și

examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curtea constatat că recursul nu este fondat.

Reclamantul este obligat să

determine, prin cererea de chemare în judecată, obiectul acțiunii în cadrul

căruia urmează să se soluționeze procesul, în virtutea principiului

disponibilității care guvernează procesul civil instanța fiind obligată să

respecte aceste limite ale investirii sale.

În considerarea

dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., care consacră și principiul rolului activ

al judecătorului, coroborate cu cele ale art. 84 C. proc. civ., instanța este

obligată însă să dea acțiunii calificarea juridică exactă, în funcție de scopul

urmărit, ea nefiind ținută de denumirea pe care partea a dat-o cererii.

În speță, sesizând inițial

Tribunalul Dolj, reclamantul a chemat în judecată Parlamentul României - Camera

Senatului, solicitând a se dispune „soluționarea cererii înregistrată sub nr.

7424 din 5 martie 2008 la Înalta Curte de Casație și Justiție –Registratura

Generală”.

Prin respectiva cerere,

restituită reclamantului pentru a se adresa instanței competentă material, cu

recomandarea de a se consulta și un avocat, anexată acțiunii, reclamantul a

solicitat obligarea Senatului României să-i comunice în scris anumite aspecte

legate de aplicabilitatea Decretului nr. 167/1958, respectiv dacă acesta

retroactivează pentru fapte săvârșite anterior, dacă este aplicabil unor

acțiuni având ca obiect o „reparație morală și materială” și dacă în art. 1837 -

1911 C. civ. se tratează faptele săvârșite înainte de apariția acestui decret.

După formularea întâmpinării

de către pârât, prin care s-a susținut că solicitarea reclamantului ara

caracterul unor consultații juridice, la termenul din 21 mai 2008 reclamantul a precizat că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 554/2004

privind contenciosul administrativ, contestând răspunsul primit de la pârât.

În raport cu această

precizare, dând o corectă calificare juridică acțiunii, instanța inițial

sesizată a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de

Apel Craiova, în considerarea dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ.,

coroborate cu art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Pronunțându-se în limitele

acestei învestiri, asupra acțiunii având calificarea juridică corect

determinată, instanța de fond a examinat admisibilitatea acesteia din

perspectiva îndeplinirii condițiilor specifice de exercitare rezultate din

dispozițiile art. 1 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Între condițiile de

exercitare a acțiunii directe în contencios administrativ se numără și acelea

ca actul atacat să fie un act administrativ, tipic sau asimilat, astfel cum

este el definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) al Legii nr. 554/2004

și, respectiv, ca acest act să vatăme un drept subiectiv sau un interes legitim

privat ori public.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit.

c), teza I din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Același text de lege

asimilează, prin alineatul (2), actelor administrative unilaterale și refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes

legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul

legal.

Reglementând obiectul

acțiunii în contencios administrativ, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

prevede că, sesizând instanța competentă, persoana vătămată, poate solicita

anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual,

reparații pentru daune morale.

De asemenea, potrivit tezei

a II-a a acestui text, se poate adresa instanței de contencios administrativ și

cel ce se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin

nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei

cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni

administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau

interesului legitim.

Rezultă din aceste prevederi

legale, coroborate cu cele ale art. 18 din Legea nr. 554/2004 care

reglementează soluțiile pe care le poate da instanța, că judecătorul de

contencios administrativ este obligat să stabilească dacă acțiunea privește un

act administrativ, tipic sau asimilat în sensul respectivei legi, un act

preparator al unui act administrativ, care poate fi atacat numai odată cu

acesta, sau simple adrese, notificări, puncte de vedere, etc., exceptate

controlului judecătoresc în această procedură.

În speță, actul contestat,

respectiv adresa din 28 decembrie 2007 prin care s-a comunicat reclamantului că

Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă este în vigoare, nu este

un act administrativ în sensul dispozițiilor legale anterior arătate, cum

corect a reținut și instanța de fond, astfel că nu poate face obiectul

controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ în

temeiul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Față de cele expuse,

constatând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a tuturor

dispozițiilor legale incidente în cauză, neexistând nici un motiv care să

impună casarea sau modificarea acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de T.V. împotriva sentinței civile nr. 164 din 24 iunie 2008 a Curții de Apel

Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 ianuarie 2009.