ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 200/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 200/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 163 din 28

februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, s-a admis

acțiunea precizată formulată de reclamanta SC C. SA CRAIOVA în contradictoriu

cu pârâtul C.L. Craiova și s-a constatat dreptul de administrare și de

folosință al reclamantei asupra terenului în suprafață de 1668,35 mp situat în

Craiova potrivit schiței anexată la raportul de expertiză întocmit în cauză.

Tribunal a administrat

probe, printre care și proba cu expertiză și a stabilit că reclamanta a făcut

dovada că în urma reorganizării reclamantei din societate de stat de

alimentație publică, în societate pe acțiuni, societatea rezultată, s-a divizat

în baza deciziei nr. 147 a Prefecturii Dolj iar în urma divizării a rezultat SC

C. SA Craiova căreia, prin protocolul de divizare, i s-a atribuit terenul în

discuție astfel că reclamanta este îndreptățită și are interes în a cere să i se

constate dreptul de folosință asupra terenului.

Sentința tribunalului a fost

menținută de Curtea de Apel Craiova care, prin decizia nr. 143 din 5 iunie 2007,

a respins, ca nefondat, apelul pârâtului C.L.M. Craiova. Criticile privind

neîndeplinirea condițiilor pentru promovarea și susținerea unei acțiuni în

constatare întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., au fost înlăturate

reținându-se în esență că partea nu are acțiune în realizarea dreptului

printr-o procedură administrativă așa cum a susținut apelantul pârât.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs pârâtul, prin Primarul Municipiului Craiova care pentru a-și

susține criticile privind nelegalitatea soluției a invocat prevederile art. 304

alin. (3) și (9) C. proc. civ.

- Prima critică întemeiată

pe art. 304 alin. (3) C. proc. civ., evocă încălcarea normelor de competență

pentru motivul că litigiul s-a soluționat de o instanță comercială fără să se

țină seama de faptul că acțiunea în constatare este pur civilă, situație în

care competența revenea în primă instanță judecătoriei.

- S-a mai invocat

inadmisibilitatea acțiunii în constatare întemeiată pe art. 111 C. proc. civ.,

în condițiile în care s-a cerut instanței să constate o situație de fapt, precum

și nelegalitatea deciziei care în opinia recurentei nu cuprinde motivele de

fapt și de drept pe care se întemeiază.

- Prin ultima critică, au

fost invocate chestiuni de fond legate de modul de determinare a suprafeței de teren

prin expertiză, care potrivit recurentului nu coincide cu cea din protocolul de

divizare încălcându-se în opinia acestuia dispozițiile art. 1169 C. civ. și art.

112 alin. (5) C. proc. civ.

- În fine, s-a susținut

nelegalitatea soluției și prin prisma art. 20 din Legea nr. 15/1990 raportate

la H.G. nr. 834/1991 prin care se instituie o prezumție relativă a dreptului de

proprietate asupra bunurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale.

Potrivit autorului acțiunea reclamantei nu trebuia admisă întrucât intimata nu

a dovedit necesitatea desfășurării activității conform obiectului de

activitate.

Recursul este nefondat.

- Nelegalitatea unei

hotărâri se poate invoca în temeiul art. 304 alin. (3) C. proc. civ., atunci

când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. În sprijinul

acestui motiv s-a invocat caracterul pur civil al acțiunii în constatare care

are drept consecință atragerea competenței în primă instanță a Judecătoriei,

susținere care nu va putea fi reținută întrucât litigiul este de natură

comercială și ca atare competența se apreciază în conformitate cu prevederile art.

2 lit. a) C. proc. civ. Această concluzie are în vedere faptul că în materie

comercială, cu excepțiile prevăzute în legile speciale, nu sunt reglementări

procedurale care să delimiteze normele aplicabile în procesele și cererile de

natură comercială așa încât în astfel de situații regulile procedurale de urmat

sunt cele prevăzute în codul de procedură civilă după ce se determină natura

litigiului.

În cazul de față, recurentul

însuși citează dispozițiile normative comerciale așa încât ținând seama de

faptul că litigiul vizează patrimoniul societății care a rezultat în urma

divizării, susținerea privind faptul că acțiunea întemeiată pe art. 111 C.

proc. civ., atrage competența instanței civile de drept comun va fi respinsă.

- Cel de-al doilea motiv:

„Când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii”.

Pentru prima ipoteză a

textului s-a susținut că decizia din apel nu cuprinde motivele de fapt și de

drept pe care se sprijină, critică ce va fi respinsă întrucât din

considerentele deciziei recurate rezultă temeiurile legale și probele la care

s-a raportat instanța de fond, pe care apoi instanța de apel  le-a confirmat.

Recurentul omite faptul că și în apel, instanța verifică temeinicia și

legalitatea soluției ca instanță de control în condiții de devoluțiune fără să

intre în examinarea unor chestiuni de fond dincolo de limitele în care a avut

loc judecata în primă instanță.

- În cadrul celei de-a doua

teze a art. 304 alin. (9) C. proc. civ., s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii

în constatare, critică ce va fi respinsă. Este adevărat că art. 20 din Legea nr.

15/1990 stabilește că bunurile din patrimoniul unei societăți comerciale pot fi

deținute în proprietate sau în administrare însă nimic nu se opune ca aspectele

reținute prin protocolul de divizare care se referă la bunurile atribuite să

fie consolidate printr-o astfel de acțiune întemeiată pe art. 111 C. proc.

civ., prin care s-a cerut să se constate existența unui drept de administrare.

Dat fiind caracterul acestei acțiuni prin care nu se urmărește condamnarea

pârâtului, hotărârea obținută consfințește o stare a bunurilor din patrimoniu

fără să constituie titlu executoriu. Prin urmare, susținerea că în realitate

s-a urmărit să se determine o stare de fapt ceea ce face ca acțiunea să nu fie

admisibilă, va fi înlăturată. De asemenea, nici critica privind faptul că,

intimata avea la îndemână acțiunea în realizare nu va fi primită întrucât prin

astfel de acțiuni se poate pretinde de către titularul unui drept subiectiv să

fie obligat pârâtul la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este

posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Nefiind în această ultimă

ipoteză și având în vedere că s-a demonstrat și interesul în promovarea

acțiunii, soluțiile criticate vor fi menținute.

În consecință, potrivit art.

312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul P.M. CRAIOVA împotriva deciziei civile nr. 143 din 5 iunie

2007 a Curții de Apel Craiova, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 ianuarie 2008.