CASE OF MULLER v. AUSTRIA (No. 2)
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 6 - Right to a fair trial
CASE OF MULLER v. AUSTRIA (No. 2) (CtEDO, 2008)
Reclamantul s-a născut în 1968 și trăiește în Viena. El este proprietarul și directorul administrativ al M, o companie de construcții. La 10 octombrie 1997, un lucrător angajat de compania M a montat un schaffold (care a fost deținut, totuși, de o altă companie de construcții) la unul dintre site-urile de construcții ale companiei M. Street din Viena. El a căzut și a murit câteva zile mai târziu. Ulterior, procurorul public din districtul de la Viena (Bezirksanwalt) a inițiat anchete preliminare (Vorerhebungen) împotriva reclamantului cu suspiciune de a fi cauzat moartea de neglijență (fahrlässige Tötung), o infracțiune în temeiul articolului 80 din Codul Penal. La 27 martie 1998, el a întrerupt anchetele. La 31 martie 1998, municipalitatea de la Viena a eliberat un ordin penal (Straferkennis) împotriva reclamantului ca administrator al societății M, impunând o amendă pentru o infracțiune administrativă în temeiul articolului 130 alineatul (1), nr. 16, din Legea privind siguranța industrială (Arbeitnehmerschutzgesetz) citită în combinație cu mai multe dispoziții din Regulamentul privind siguranța muncitorilor de construcții (Bauarbeiterschutzverordnung). Reclamantul a constatat că nu a respectat sarcinile unui angajator în ceea ce privește proprietățile, condițiile, utilizarea, inspecția sau întreținerea echipamentelor (Verpflichtungen betreffend die Beschaffenheit, die Aufstellung, die Benutzung, die Prüfung oder die Wartung von Arbeitsmitteln), deoarece, la 10 octombrie 1997, un scaffol utilizat la locul de clădire de la M. Strada, Viena, nu aveau bariere de protecție pe trei părți la nivelul capului, pieptului și piciorului și barierele de protecție pe partea a patra nu au fost bine asigurate. La 31 martie 1998, reclamantul, asistat de avocat, a apelat la Panoul Administrativ Independente de la Viena („IAP” – Unabhänggiger Verwaltungssenat). El a susținut că la locul de clădire de la M. Strada din Viena 25 scaffolduri deținute de diferite companii de construcții au fost utilizate. În timp ce cea aparținând companiei M avea toate elementele de protecție necesare, scaffoldul defectuos utilizat de angajații societății M, care a condus la accidentul industrial, a fost deținut de o altă companie. La 29 mai 2000, reclamantul a susținut, de asemenea, că IAP ar trebui să anuleze ordinul penal, deoarece procedura penală administrativă a fost desfășurată în încălcarea principiului ne bis in idem. 10. La 20 iunie 2000, IAP a anulat ordinul penal din 31 martie 1998. Referindu-se la jurisprudența Curții Constituționale privind art. 4 din Protocolul nr. 7, IAP a constatat că procedurile penale pentru cauzarea decesului prin neglijență în temeiul articolului 80 din Codul Penal și al procedurilor în temeiul articolului 130 alineatul (1), nr. 16 din Legea privind siguranța industrială, citită coroborat cu Regulamentele privind siguranța muncitorilor de construcții, vizate în esență aceeași conduită ca în ambele cazuri autoritățile și instanțele au trebuit să examineze dacă au fost respectate dispozițiile privind protecția muncitorilor de construcții. În astfel de circumstanțe, persoana responsabilă pentru respectarea acestor norme a fost, de asemenea, responsabilă în mod penal în temeiul articolului 80 din Codul penal în cazul unui accident la locul de muncă care duce la moartea victimei. Prin urmare, IAP a fost împiedicat să desfășoare proceduri penale administrative împotriva reclamantului, chiar dacă în cele din urmă procurorul public de district și-a întrerupt anchetele în acuzația de a cauza moartea prin neglijență împotriva reclamantului. 11. La 25 august 2000, Ministrul Federal al Economiei și muncii (Bundesminister für Wirtschaft und Arbeit) a depus o plângere la Curtea Administrativă împotriva hotărârii IAP. Ministrul Federal a subliniat jurisprudența Curții Constituționale, conform căreia o condamnare în temeiul art. 80 din Codul Penal se referă, în esență, la același comportament pedepsit ca și infracțiunea prevăzută la art. 130 alin. (1), nr. 16, din Legea privind siguranța industrială. Astfel, să se desfășoare două seturi de proceduri penale privind aceste infracțiuni ar fi încălcarea art. 4 din Protocolul nr. Cu toate acestea, IAP a ignorat faptul că în acest caz nu s-a desfășurat nici o procedură împotriva reclamantului în fața unei instanțe penale. Întrebarea procurorului de district, un angajat al Procurorului public, a avut scopul de a verifica dacă o acuzație ar trebui sau nu să fie interzisă împotriva unei persoane și dacă ar trebui deschisă o procedură penală adecvată. Prin urmare, procurorul de district a întrerupt anchetele preliminare din moment ce nu a găsit motive suficiente pentru a procesa reclamantul, astfel încât nu se poate spune că s-a comis un act care intră în domeniul de aplicare al articolului 80 din Codul Penal. Prin urmare, principiul ne bis in idem nu se aplică. 12. La 26 aprilie 2002, Curtea Administrativă a anulat decizia IAP din 20 iunie 2000. Curtea Administrativă a constatat că principiul ne bis in idem nu a fost în joc în cazul în care un procuror public a întrerupt anchetele preliminare cu privire la o informație penală în temeiul articolului 90 din Codul de Procedință Penală, cum ar fi în acest caz procurorul public – fie imediat, fie după efectuarea anchetelor – a ajuns la concluzia că informațiile penale sunt nefondate și că actul la care se referă nu este pedepsit sau nu justifică urmărirea penală. Un astfel de caz trebuie să fie distins de faptele materiale din decizia Curții Constituționale la care se referă IAP, deoarece acest caz nu se referă la încheierea investigațiilor în temeiul articolului 90 din Codul de Procedură Penală. 13. La 11 februarie 2003, IAP a dat o nouă decizie cu privire la apelul reclamantului și de data aceasta a susținut ordinul penal al Comunității după audieri orale la 16 octombrie și 13 decembrie 2002. Reclamantul, în calitate de persoana responsabilă, nu a instalat un sistem de control care funcționează în mod corespunzător, verificând faptul că scafalelele și alte materiale utilizate de lucrătorii respectă reglementările de siguranță și că lucrătorii au fost pregătiți să respecte aceste reglementări. La 11 iunie 2003, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională, susținând, printre altele, că decizia impugnată nu a respectat principiul ne bis in idem. 15. La 23 septembrie 2003, Curtea Constituțională a refuzat să se ocupe de plângerea reclamantului pentru lipsa de succes, iar la 19 decembrie 2003, Curtea Administrativă a refuzat, de asemenea, să se ocupe de plângerea reclamantului pentru lipsa de succes în conformitate cu art. 33a din Legea Curții Administrative. 16. Secțiunile 84- 115 din Codul de Procedură Penală (Straffprozeβordnung) se referă la efectuarea anchetelor preliminare (Vorerhebungen) și la investigațiile preliminare (Voruntersuchungen). 17. Pentru a obține dovezile necesare pentru instituția procedurilor penale sau pentru închiderea dosarului (Zurücklegung) privind o informație penală, procurorul public poate, în primul rând, să dispună de anchete preliminare efectuate de judecătorul de investigare, de tribunalul de district sau de autoritățile de poliție (art. 88 § 1). 18. În cazul în care procurorul public este convins că există motive suficiente pentru a aduce o acuzație penală, el sau ea trebuie să solicite instituția de anchete preliminare sau să depună o acuzație oficială (Anklageschrift, Strafantrag; Secțiunea 90 § 1). Secțiunea 91 § 2 prevede că investigațiile preliminare urmăresc scopul examinării provizorii acuzațiilor penale impuse unei persoane și de stabilire a faptelor în măsura necesară pentru a decide dacă să înceteze procedura penală sau să comite persoana pentru proces și să pregătească prezența probelor în procesul. 19. Secțiunea 93 § 1 prevede că investigațiile preliminare sunt, în principiu, efectuate de judecătorul de investigare personal și direct. 20. Secțiunea 5 § 1 din Codul de infracțiuni administrative prevede: „Dacă nu prevede o dispoziție de drept administrativ altfel, comportamentul neglijent este suficient pentru a stabili vinovăția. În cazul nerespectării unei interdicții sau a unei prescripții în cazul în care daunele sau pericolul nu este un element al infracțiunii administrative, iar acuzatul nu demonstrează în mod convingător că nu are nicio vină în favoarea contravenției prevederii legii administrative.”