ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 401/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamanta H.M. a chemat în judecată pe pârâții SC M. SA și H.S., solicitând să se constate nulitatea absolută parțială a contractului pentru serviciile C. prestate de M. SA pentru persoane fizice încheiat la data de 23 decembrie 2001, respectiv a clauzei stipulată de părți în art. 6.1 din Condițiile generale. În susținerea cererii, reclamanta a arătat că această clauză contractuală nesocotește dispozițiile imperative și prohibitive ale Legii nr. 469/2002. În ședința publică din 19 aprilie 2006, pârâta SC M. SA a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța în baza art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 4706 din 17 mai 2006 pronunțată de Judecătoria Constanța, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța. Cauza a fost înregistrată sub nr. 5535/COM/2006 pe rolul acestei instanțe. Motivul de nulitate susținut de reclamantă privește cuantumul excesiv al penalităților în raport de debitul datorat, clauza penală fiind în contradicție cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 ce limitează penalitățile la cuantumul debitorului. Reclamanta și-a justificat interesul în promovarea unei asemenea acțiuni prin faptul că este coproprietar al imobilului supus executării silite. Prin sentința civilă nr. 7492/ COM din 9 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Constanța, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca nefondată.

În esență, s-a reținut că dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 nu erau în vigoare la data perfectării contractului de prestări de servicii de telefonie mobilă între părți (23 decembrie 2002), astfel că s-a dat curs voinței stipulate de acestea în convenție. Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea lui deoarece clauza penală este lovită de nulitate absolută. Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 136/ COM din 7 iunie 2007, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei H.M., instanța de control judiciar reținând, în esență, următoarele: I. Din punct de vedere procedural: - cu privire la faptul că apelanta invocă faptul că nu a fost citată pentru data de 7 noiembrie 2006 când s-au pus concluzii pe fondul pricinii, din actele dosarului (dos.

nr. 5535/COM/2006 al Tribunalului Constanța) rezultă că procedura de citare cu aceasta s-a realizat prin afișare în cauză fiind respectate dispozițiile art. 100 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., astfel că nu se pot invoca nulitățile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.; - în ceea ce privește necompetența teritorială a Tribunalului Constanța, s-a reținut că, prin adresa trimisă Judecătoriei Constanța (dosar nr. 2610/2006) pentru termenul din 17 mai 2006, apelanta, în calitate de reclamantă, arată că este de acord cu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța invocată de către instanță, urmând ca pricina să fie declinată în favoarea Judecătoriei Iași; de asemenea, prin sentința civilă nr. 4706/17 mai 2006 a Judecătoriei Constanța s-a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, declinându-se competența în favoarea Tribunalului Constanța, cu aplicarea art. 4 și 7 C. com.; - pentru termenul din 17 mai 2006, apelanta a fost citată pentru a răspunde la excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța (încheierea din 19 aprilie 2006) și nu la necompetența teritorială; - hotărârea Judecătoriei Constanța putea fi recurată în termen de 5 zile de la pronunțare, procedură pe care apelanta nu a valorificat-o, astfel că a fost sesizată în mod legal instanța de fond în materie comercială, respectiv Tribunalul Constanța.

II. În ceea ce privește fondul cauzei: - între pârâții – intimați s-a încheiat contractul pentru serviciile C., și unde la art. 6.1 s-a precizat în mod expres că „pentru sumele neplătite la termen, clientul va plăti penalități de 1 % pentru fiecare zi de întârziere cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume”; - la momentul perfectării contractului de prestare a serviciilor de telefonie mobilă (anul 2001) nu erau în vigoare dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, norme care, în respectarea principiului neretroactivității legii civile, se aplică numai contractelor încheiate sub imperiul ei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta H.M., criticând-o pentru nelegalitate.

Recurenta își subsemnează generic criticile motivelor de recurs reglementate de art. 304 alin. (3), (7), (8) și (9) C. proc. civ., vizând următoarele aspecte: - instanța de fond și instanța de apel nu s-au pronunțat asupra excepției de necompetență teritorială a instanțelor în a căror rază teritorială își are sediul pârâta, neexercitându-și, astfel, rolul activ. - în ceea ce privește fondul cauzei, recurenta precizează că instanța de apel a dat o interpretare eronată atât susținerilor sale, probatoriului administrat cât și dispozițiilor Legii nr. 469/2002 în raport de momentul încheierii contractului de prestări servicii de telefonie, invocând faptul că, la momentul la care creditoarea a obținut ordonanța de emitere a somației de plată în dosarul nr. 652 din 26 mai 2003 pronunțată de Tribunalul Iași, Legea nr. 469/2002 era în vigoare și aplicabilă în speță astfel că nulitatea clauzei penale din contract, era confirmată de evocata lege.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. Problema competenței materiale a fost tranșată de Judecătoria Constanța care, prin sentința nr. 4706 din 17 mai 2006, a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat cauza Tribunalului Constanța spre competentă soluționare. La solicitarea instanței, inițial învestită cu soluționarea cauzei, reclamanta H.M. precizează prin adresa primită la dosar la data de 15 mai 2006 că „este de acord cu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța” și că „în aceste condiții urmează ca instanța de judecată să admită excepția necompetenței materiale și să-și decline competența către Judecătoria Iași”.

Este evidentă confuzia pe care recurenta-reclamantă o face între competența materială și cea teritorială astfel că, susținerea recurentei potrivit căreia instanțele nu s-au pronunțat asupra excepției de necompetență teritorială invocată de această parte apare ca lipsită de fundament, o atare excepție nefiind invocată. În ceea ce privește fondul cauzei se reține că legea aplicabilă, părților este contractul de prestări servicii, seria POS nr. 00161944 din 23 decembrie 2001. Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului, respectiv la 9 iulie 2002. Contractul, nefiind încheiat sub imperiul Legii nr. 469/2002, nu poate primi reglementări aparținând acestui act normativ, dispozițiile art. 4 alin. (3) din evocata lege nefiind incidente.

Trebuie remarcat faptul că art. 4 alin. (3) din Legea nr. 496/2002 la care face referire recurenta, plafonează cuantumul penalităților la nivelul debitului numai în situația în care în contract părțile nu au stipulat contrariul, astfel că oricum, cuantumul penalităților stabilit contractual nu ar putea suporta modificări nici în cazul contractelor încheiate sub reglementarea evocatei legi. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta H.M. împotriva deciziei nr. 136/ COM din 7 iunie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2008.