ÎCCJ, Decizia nr. 82/2021

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 390 din data de 10 septembrie 2019, pronunțată de Judecătoria Târgu Cărbunești, în dosarul nr. x/2017, în baza art. 114 din C. pen. s-a aplicat inculpatului A., măsura educativă neprivativă de libertate prevăzută de art. 115 alin. (1) lit. c) din C. pen. și art. 119 C. pen. constând în consemnarea la sfârșit de săptămână pe o durată de 10 săptămâni cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 218 alin. (1) și alin. (3) lit. c) din C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 113 din C. pen. și art. 5 din C. pen.

Totodată, în baza art. 121 alin. (1) lit. a), d) și e) din C. pen., s-a impus inculpatului pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate aplicate, respectarea următoarelor obligații: să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională; să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia; să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta.

S-a atras atenția inculpatului A. asupra dispozițiilor art. 123 din C. pen. privind consecințele nerespectării, cu rea-credință, a condițiilor de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse.

Supravegherea executării măsurii educative s-a dispus să se facă sub coordonarea Serviciului de Probațiune Gorj, conform art. 119 alin. (2) din C. pen.

În baza art. 397 din C. proc. pen. și art. 19 din C. proc. pen., s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și a fost obligat inculpatul, în solidar, cu părțile responsabile civilmente C. și D., la plata către partea civilă B. a sumei de 25.000 RON, reprezentând daune morale.

A fost respinsă cererea formulată de partea civilă B. în ceea ce privește acordarea daunelor materiale, precum și cererea privind obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de judecată.

În baza art. 274 alin. (3) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul, în solidar, cu părțile responsabile civilmente C. și D. la plata sumei de 11.700 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., s-a dispus a rămâne în sarcina statului cheltuielile judiciare în cuantum de 520 RON, reprezentând onorariul avocatului din oficiu E. desemnat inculpatului în procedura de cameră preliminară și în faza de judecată, precum și cele în cuantum de 390 RON, reprezentând onorariul avocatului din oficiu F. desemnat persoanei vătămate în procedura de cameră preliminară, ce vor fi avansate din fondurile Ministerului Justiției - Baroul Gorj.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel inculpatul A., părțile responsabile civilmente C. și D., partea civilă B. și reprezentanții legali G. și H..

Prin decizia penală nr. 822 din data de 15 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul dispozițiilor art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 390 din data de 10 septembrie 2019, pronunțate de Judecătoria Târgu Cărbunești, în dosarul nr. x/2017.

În temeiul dispozițiilor art. 421 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul A. și părțile responsabile civilmente C. și D. împotriva sentinței penale nr. 390 din data de 10 septembrie 2019, pronunțate de Judecătoria Târgu Cărbunești, în dosarul nr. x/2017.

S-a desființat, în parte, sentința instanței de fond, sub aspectul laturii penale și, rejudecând, în baza art. 114 din C. pen., s-a aplicat inculpatului A., măsura educativă privativă de libertate prevăzută de art. 115 alin. (2) lit. b) din C. pen. raportat la art. 125 din C. pen.. respectiv internarea într-un centru de detenție, pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 218 alin. (1) și alin. (3) lit. c) din C. pen. cu aplicarea art. 113 din C. pen. și art. 5 din C. pen.

S-a atras atenția inculpatului A. asupra dispozițiilor art. 125 alin. (3) din C. pen. și art. 126 din C. pen.

S-ai menținut restul dispozițiilor sentinței penale apelate, care nu contravin deciziei.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. și art. 276 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A., în solidar, cu părțile responsabile civilmente C. și D., la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat și la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către partea civilă B..

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit avocatului din oficiu a rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii penale, la data de 6 octombrie 2020, a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul secției penale a Înaltei Curți la data de 2 noiembrie 2020, sub nr. x/2017.

La data de 18 ianuarie 2021, recurentul inculpat A., prin apărător ales, a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., iar în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (12) din Regulamentul de organizare și funcționare administrativă al instanței supreme, s-a procedat la formarea dosarului asociat nr. x/2017, dosar asociat ce are ca obiect cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Prin încheierea din data de 20 ianuarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. invocată de recurentul inculpat A..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a reținut că, prin raportare la condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepția este invocată de recurentul inculpat A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți și are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare, ce vizează cazurile de casare prevăzute de art. 440 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., fără ca textul criticat să fie declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Totodată, coroborând condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța supremă a subliniat faptul că, dacă evaluarea primelor trei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a patra cerință cumulativă nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional.

Prin urmare, în ceea ce privește cerința reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, din examinarea argumentelor invocate de recurentul inculpat în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a constatat că obiecțiunile formulate de acesta cu privire la dispozițiile art. 440 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., au legătură cu soluționarea cauzei doar aparent.

În acest sens, s-a reținut că sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care prin excepția invocată se tinde la constatarea neconformității unei prevederi dintr-o lege cu Constituția României, iar nu și atunci când se urmărește modificarea sau completarea dispoziției legale, situație în care competența îi revine în exclusivitate, conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare.

Or, prin excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul inculpat A. se tinde la modificarea legii procesual penale, cu referire la procedura admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, deși, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile legale supuse controlului, care revin în competența exclusivă a legiuitorului.

În acest context, secția penală a Înaltei Curți a reținut că în jurisprudența constantă a instanțelor judecătorești s-a statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă când aceasta vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau în situația în care excepția nu are legătură cu soluționarea cauzei.

De asemenea, s-a constatat că, deși dispozițiile legale considerate ca neconstituționale (art. 440 alin. (1) și (2) din C. proc. pen.) au mai fost supuse controlului de constituționalitate (prin deciziile nr. 810/2018, nr. 669/2018), instanța de contencios constituțional nu a pronunțat decizii de admitere, cu excepția deciziei nr. 591 din 1 octombrie 2015 prin care a constatat că numai sintagma "dacă cererea este vădit nefondată" din cuprinsul dispozițiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. (în redactarea anterioară modificărilor survenite prin Legea nr. 75/2016), este neconstituțională.

Mai mult decât atât, în considerentele încheierii recurate, s-a reținut faptul că instanța de contencios constituțional a examinat prevederile art. 440 alin. (1) din C. proc. pen. și prin prisma unora dintre criticile invocate de recurent, arătând că "verificarea respectării dispozițiilor art. 434, art. 435, art. 436 alin. (1), (2) și (6) din C. proc. pen. presupune analiza unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părților, caracterizată prin oralitate și contradictorialitate" (decizia nr. 591/2015 paragraful 28); "lipsa aplicării dispozițiilor art. 353 alin. (1) și art. 363 alin. (1) din C. proc. pen. de către Înalta Curte de Casație și Justiție și, prin urmare, examinarea admisibilității în principiu a recursului în casație fără citarea părților și fără participarea procurorului ridică doar o problemă de interpretare și aplicare a legii, și nu una de constituționalitate a textului criticat" (decizia nr. 591/2015 paragraful 23).

De asemenea, s-a reținut că, prin decizia nr. 669/2018, Curtea Constituțională a precizat că "în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casație, ci o judecată asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu și temeinicia acestuia" (paragraful 27).

Împotriva încheierii din data de 20 ianuarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2017, inculpatul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 22 martie 2021, dată la care au avut loc și dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., precum și ultimul cuvânt al acestuia fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul formulat de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) dispozițiile criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menționat prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

În ceea ce privește primele trei condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepția a fost invocată de inculpatul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În acest sens, se reține că dispozițiile legale ce fac obiectul excepției de neconstituționalitate invocate, respectiv art. 440 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., au mai fost supuse analizei instanței de control constituțional, fără însă a se pronunța decizii de admitere, cu excepția deciziei nr. 591 din data de 1 octombrie 2015, prin care s-a statuat numai faptul că sintagma "dacă cererea este vădit nefondată" din cuprinsul acestora este neconstituțională.

Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate a excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată.

În aplicarea acestor dispoziții legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei.

Din examinarea cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători apreciază că obiecțiunile formulate cu privire la dispozițiile art. 440 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, se observă că, în concret, criticile formulate tind la interpretarea dispozițiilor privind procedura de citare în etapa admisibilității în principiu a recursului în casație în sensul în care înțelesul sintagmei "fără citarea părților" din cuprinsul art. 440 alin. (1) din C. proc. pen. nu ar echivala cu o neparticipare a părților în procedura de filtru a acestei căi extraordinare de atac, precum și a prevederilor legale care reglementează verificarea condițiilor de admisibilitate, respectiv de încadrare în cazurile de recurs în casație în sensul în care prin acest control s-ar analiza și temeinicia căii de atac formulate.

De asemenea, se constată că prin criticile formulate se tinde și la modificarea procedurii admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație în sensul reglementării posibilității participării recurentului la această procedură de filtru.

Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență.

Totodată, se reține că interpretarea dispozițiilor legale nu pot forma obiectul unui control de constituționalitate întrucât Curtea Constituțională nu are atribuții de interpretare și aplicare a prevederilor legale, acestea fiind atributul exclusiv al judecătorului.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de recurentul inculpat în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.

Față de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 20 ianuarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 20 ianuarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 martie 2021.