ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 185/2019

Cererea de chemare în judecată Prin cererea adresată Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca urmare a sentinței de declinare de competență nr. 1607/2015 pronunțată în dosarul x/2015 de către Tribunalul Iași, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României solicitând obligarea acestuia la indexarea indemnizației de care beneficiază potrivit Legii nr. 309/2002, care este în cuantum de 75 de RON din anul 2009 până în 2015 în conformitate cu indicii medii ai prețului de consum.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 58 din 28 martie 2016 Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 58 din 28 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs. În motivarea recursului se arată că instanța de fond nu a observat că principiul încălcat de intimată este cel a securității actului juridic, a actului normativ în speță, care obligă autoritatea la îndeplinirea unui fapt juridic . În aceste condiții art. 4 din Legea 309/2002 stabilește că: "nivelul indemnizațiilor acordate prin prezenta lege va fi indexat anual prin hotărâre a Guvernului, în funcție de evoluția indicelui prețurilor de consum." aspect care nu poate lăsa loc la aprecierea intimatei de a stabili momentul oportun când va adopta actul normativ conform legislației în vigoare. Recurentul consideră că premisa instanței de fond raportată la ingerința puterii judecătorești în cea a puterii executive, este eronată de vreme ce solicitarea se referă la obligația de a face, impusă de un act normativ adoptat de puterea legislativă, act normativ pe care puterea executivă trebuie să-l pună în aplicare, judecătorul neavând altă misiune decât să constate încălcarea obligației de către autoritate. Este adevărat că, potrivit practicii jurisprudențiale comunitare, statul are dreptul că de a suspenda sau suprima anumite retribuții prin schimbări legislative, însă în speța de față nu ne aflăm în această ipoteză, dat fiind faptul că în legătură cu indemnizațiile prevăzute de Legea nr. 309/2002, autoritatea competentă nu a adoptat nicio măsură de natura unei suspendări sau încetări a indexării drepturilor stabilite de lege. În opinia recurentului, instanța de fond s-a aflat în eroare când a statuat că există similitudine între protecția socială acordată de autoritatea națională unor persoane defavorizate și contractul social de natură salarială supus regulilor dreptului muncii, neobservând că intimata nu a adoptat vreun act normativ suspensiv sau de abrogare a art. 4 din Legea nr. 309/2002.

Apărările formulate în cauză Intimatul Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că potrivit Hotărârii nr. 3245 din 24.03.2003 reclamantul A. beneficiază începând cu 01.09.2002 de drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul direcției Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950 - 1961. În conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 309/2002 nivelul indemnizațiilor acordate prin prezenta lege va fi indexat anual prin Hotărâri de Guvern în funcție de evoluția indicelui prețurilor de consum. Prin urmare, indemnizația reclamantului stabilită în anul 2003 urma să fie anual majorată prin Hotărâri de Guvern, însă aceasta nu a mai fost majorată de la H.G. nr. 1147/2008, motiv pentru care reclamantul a promovat prezenta acțiune. Înalta Curte constată că prin solicitarea de obligare a Guvernul României la indexarea indemnizației de care beneficiază potrivit Legii nr. 309/2002, care este în cuantum de 75 de RON din anul 2009 până în 2015 în conformitate cu indicii medii ai prețului de consum, recurentul solicită practic obligarea pârâtei la emiterea unui act administrativ cu caracter normativ, care ar fi aplicabil tuturor celor aflați în aceeași situație cu el, respectiv tuturor beneficiarilor drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002. Hotărârile de Guvern cu caracter normativ sunt acte care reglementează aspecte de interes general, cu aplicabilitate generală, or instanța de contencios administrativ poate obliga pârâta doar la emiterea unui act individual, ipoteză care în speță nu poate fi avută în vedere deoarece indexarea unei pensii speciale prin Hotărâri de Guvern nu se poate aplica doar unui singur destinatar al unei atare pensii, ci tuturor persoanelor aflate în aceeași situație. Este evident că în cazul unui act administrativ cu caracter normativ nu se poate vorbi despre existența unui refuz de adoptare, activitatea de elaborare și de adoptare a actelor administrative normative fiind exercitată de autoritatea competentă, în condițiile în care, din însăși procedura de adoptare, rezultă că dreptul de apreciere a fost conferit de legiuitor într-o marjă cu limite foarte largi. În acest sens este și practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în această materie, care a statuat faptul că o autoritate publică nu poate fi obligată la adoptarea unui act normativ cu un conținut prestabilit. Ținând cont de particularitățile actelor administrative cu caracter normativ, atât în ceea ce privește conținutul acestora, cât și în ceea ce privește procedura de adoptare, precum și de faptul că dreptul de apreciere asupra oportunității emiterii acestor acte este atributul exclusiv al autorității emitente, cererea recurentului de obligare a Guvernului de a adopta un act normativ cu aplicabilitate generală, așa cum solicită inclusiv prin recursul formulat împotriva hotărârii instanței de fond, excede competenței instanțelor judecătorești care nu se pot substitui autorității executive, în exercitarea atribuțiilor acestora. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat