ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 540/2019

Asupra recursului civil de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 12.05.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., prin reprezentant A., C., D., E., F., G., H. și I. au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților prin care au solicitat instanței să dispună:

- obligarea paratului la plata sumei de 4.161,5 RON cu titlu de daune materiale către reclamanți;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamanta A. în calitate de mamă a defunctului;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamanta B. în calitate de fiică minoră a defunctului;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul C. în calitate de frate al defunctului;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamanta D. în calitate de soră a defunctului;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamanta E. în calitate de soră a defunctului;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamanta F. în calitate de soră a defunctului;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamanta G. în calitate de soră a defunctului;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamanta H. în calitate de soră a defunctului;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul I., în calitate de persoană vătămată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1391 alin. (2) C. civ., art. 1349 C. civ., Legea nr. 213/2015, Legea nr. 85/2014, Legea nr. 136/1995, Norma ASF 3/2016, Norma ASF 4/2016, Norma ASF 38/2016.

Prin întâmpinarea formulată la data de 07.07.2017, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În subsidiar, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din data de 18 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea formulată de reclamanții-recurenți C., E., A., F., prin reprezentant legal A., D., F., G., H. și I. și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 193 din C. proc. civ. raportate la prevederile art. 21 din Constituția României.

Prin Sentința civilă nr. 3462 din 06.10.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă s-au dispus următoarele:

"În temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, sesizează Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 23 din Legea nr. 503/2004 și art. 12, art. 14 alin. (1), art. 15 alin. (2), (3), (4) și art. 16 - 18 din Legea 213/2015 în raport cu dispozițiile art. 21 din Constituție, excepție invocată de către reclamanți, și înaintează sentința și dovezile Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate.

Respinge cererea privind suspendarea judecății, ca neîntemeiată.

Admite excepția inadmisibilității.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. prin reprezentant A., C., D., E., F., G., H. și I., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții considerând că sentința apelată este netemeinică și nelegală și se impune admiterea apelului, anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe de fond.

Apelanții au formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărârii prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept referitoare la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 cu privire la natura termenului de 90 de zile; procedurile prevăzute de art. 13 alin. (6) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213 - 2015 sunt alternative și dacă procedura administrativă prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este sau nu obligatorie.

De asemenea, apelanții au formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 503/2004 și art. 12 alin. (1), (15) alin. (2), (3) și (4), art. 14 alin. (1) și Capitolul III din Legea nr. 213/2015 art. 13 - 18 din Legea nr. 213/2015.

Asupra acestei din urmă cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța de apel s-a pronunțat prin încheierea de ședință din 23.03.2018 sesizând Curtea Constituțională cu cererea apelanților asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

Prin Decizia nr. 669 din 23 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept relativ la interpretarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) și art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.

A respins apelul formulat de apelanții-reclamanți C., E., A., B., D., F., G., I., H., în contradictoriu cu intimata-pârâtă Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva Sentinței civile nr. 3462/06.10.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C., G., D., H., A., E., I., B., prin reprezentant legal A., și F. și au invocat motivele de nelegalitate înscrise în art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, reclamanții au invocat, în esență, următoarele critici:

Instanța de apel a respins greșit apelul sub argumentația că dispozițiile Legii nr. 213/2015, Normele ASF nr. 16/2015, precum și dispozițiile Legii nr. 503/2004 prevăd o procedura specială pe care creditorii de asigurări care aleg să se adreseze fondului sunt obligați să o parcurgă pentru a obține plata despăgubirii. Astfel, potrivit art. 193 alin. (1) C. proc. civ., sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta, iar dovada parcurgerii procedurii prealabile se va anexa cererii de chemare în judecată;

Soluția instanței de apel este nelegală, întrucât încalcă liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil pentru reclamanți, principii care guvernează procedura civilă și a căror încălcare atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârilor judecătorești care s-au dat cu încălcarea acestor dispoziții imperative;

Instanța de fond a admis, eronat, excepția inadmisibilității formulării acțiunii, raportat la împrejurarea că reclamanții nu au urmat procedura administrativă reglementată de Norma ASF nr. 16/2015 și de dispozițiile Legii nr. 213/2015, ca și etapa premergătoare demarării acțiunii în față instanței, soluție pe care reclamanții o consideră nelegală.

Sub acest aspect, reclamanții consideră că jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite, aceștia nefiind ținuți de o eventuală soluție dată de organul administrativ, în speța, Fondul de Garantare al Asiguraților, având oricând posibilitatea de a formula acțiune în instanță pentru valorificarea drepturilor conferite de lege.

Consideră recurenții - reclamanți ca instanțele fondului aveau obligația de a aplica cu prioritate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene care garantează caracterul efectiv al accesului liber la justiție, art. 21 din Constituția României, precum și cele ale art. 193 C. proc. civ.

În consecință, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, admiterea apelului, respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanța de judecata în vederea soluționării cauzei în fond.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la data de 27 decembrie 2018 la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și, constatându-se că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 31 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, reținând dispozițiile art. 493 alin. (5) și (6) și art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de reclamanții C., G., D., H., A., E., I., B., prin reprezentant legal A. și F. împotriva Deciziei civile nr. 669 din 23 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, fixând termen de judecată la 7 martie 2019 cu citarea părților, în ședință publică.

În ceea ce privește încadrarea criticilor formulate, Înalta Curte constată că, deși recurenții și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., aspectele invocate de aceștia, în dezvoltarea motivelor de recurs, sunt susceptibile a fi încadrate în cazurile de casare instituite de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., întrucât se referă la încălcarea principiilor care guvernează procesul civil referitoare la liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil (pct. 5), precum și la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și a Normelor ASF nr. 16/2015 coroborat cu art. 193 C. proc. civ. relativ la parcurgerea etapei premergătoare demarării acțiunii în față instanței (pct. 8), soluție pe care reclamanții o consideră nelegală.

Examinând criticile formulate, Înalta Curte va constata că recursul formulat este neîntemeiat.

Relativ la motivele de nelegalitate înscrise în art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. referitoare la modul de soluționare a cererii reclamanților formulată în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte reține că instanțele fondului au efectuat o corectă interpretare și aplicare a legii, astfel încât criticile evocate se vădesc a fi nefondate.

Dispozițiile înscrise în Legea nr. 213/2015 (art. 14) instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, care stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."

Astfel, în urma analizării cererii de plată, Fondul va emite o decizie care, în situația în care petentul nu este mulțumit de modalitatea de soluționare a cererii de plată (în sensul respingerii parțiale sau totale a cererii de plată), aceasta poate fi contestată la Curtea de Apel București, în termen de 10 zile, fiind astfel garantat dreptul de acces la justiție.

Exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată. În acest sens este Legea nr. 213/2015, care stabilește o procedură necontencioasă prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Or, procedura administrativă de plată a despăgubirilor reglementată prin actul normativ sus menționat a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Actul normativ sus evocat prevede, în mod obligatoriu, sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de despăgubire sau de plată însoțită de documente justificative, deoarece Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv prin procedura administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale, de vreme ce între Fondul de Garantare a Asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există niciun raport juridic.

Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului.

Potrivit art. 13 alin. (3) și (4) din Legea nr. 213/2015, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Potrivit art. 13 alin. (5) din același act normativ, împotriva deciziei emisă de comisia specială din cadrul fondului se poate formula contestație, în condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 503/2004, instanței de judecată, respectiv Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, în virtutea competenței speciale atribuită, în acest sens, de legiuitor.

Așadar, Înalta Curte reține că dreptul la despăgubire a creditorilor de asigurări împotriva Fondului de garantare este prevăzut de lege, însă acest drept poate fi exercitat numai în condițiile Legilor nr. 503/2004 și nr. 213/2015, care instituie o procedură specială, caracterizată printr-o etapă administrativă, urmată, dacă este cazul, de una judiciară.

Prin urmare contextul normativ special instituit de legiuitorul român nu a reglementat posibilitatea exercitării unei acțiuni directe a creditorilor de asigurare împotriva Fondului de garantare și, întrucât obligația de despăgubire a acestuia din urmă a luat naștere în temeiul legii (și nu a unui contract, ca în cazul asigurătorului), care reglementează strict condițiile de exercitare a drepturilor asiguraților, în mod corect instanțele fondului au apreciat că cererea reclamanților adresată direct instanței de drept comun este inadmisibilă.

Instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenția europeană. Astfel, din perspectivă convențională, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane " dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluționată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări poate fi supusă controlului de către instanța de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicție deplină și efectivă, în fapt și drept, a legalității deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și, implicit, a pretențiilor creditorilor de asigurări.

În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 80/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, în examinarea excepției de neconstituționalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, Curtea constatând că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților, prin formularea unei cereri de plată. În această modalitate este declanșată procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Astfel, Curtea Constituțională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabilește o procedură necontencioasă prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

În consecință, pentru considerentele sus arătate, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., drept pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C., G., D., H., A., E., I., B., prin reprezentant legal A., și F. împotriva Deciziei civile nr. 669 din 23 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C., G., D., H., A., E., I., B., prin reprezentant legal A., și F. împotriva Deciziei civile nr. 669 din 23 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 martie 2019.

Procesat de GGC - GV