ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1526/2022

Ședința publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 februarie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C. prin reprezentant legal B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q., au chemat în judecată pe pârâta R. S.A. și pe intervenientul forțat S., solicitând obligarea acesteia la plata următoarelor sume:

- 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamanta A., în calitate de concubină a defunctului;

- 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul B., în calitate de fiu al defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamanta, C. în calitate de nepoată de fiu a defunctului;

- 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamanta D., în calitate de fiică a defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul E., în calitate de nepot de fiică a defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul F., în calitate de nepot de fiică a defunctului;

- 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamanta G., în calitate de fiică a defunctului;

- 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul H., în calitate de fiu al defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul I., în calitate de nepot de fiu al defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, in echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul J., în calitate de nepot de fiu al defunctului;

- 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamanta K., în calitate de fiică a defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul L., în calitate de nepot de fiică a defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul M., în calitate de nepot de fiică a defunctului;

- 500.000 (cinci sute de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamanta N., în calitate de fiică a defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, in echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul O., în calitate de nepot de fiică a defunctului;

- 50.000 (cincizeci de mii) de euro, in echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul P., în calitate de nepot de fiică a defunctului;

- 250.000 (două sute cincizeci de mii) de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul Q., în calitate de frate al defunctului;

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1344 din 16 mai 2019, în dosarul nr. x/2018, a respins excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată de către reclamantul B., ca neîntemeiată; a admis în parte cererea formulată de către reclamanții A., B., H., K., N., I., J., L., M., O. și P., în contradictoriu cu pârâta R. S.A. și intervenientul forțat S.; pârâta a fost obligată să plătească, cu titlu de daune morale, reclamantei A. suma de 30.000 euro și reclamantului B. suma de 9.000 euro; pârâta a fost obligată să plătească reclamanților H., K. și N. suma de 12.000 euro pentru fiecare, cu titlu de daune morale; pârâta a fost obligată să plătească fiecăruia dintre următorii reclamanți: I., J., L., M., O. și P. suma de 2.000 euro; a respins cererea formulată de reclamanții C., D., E., F., G. și T., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 40/2021 din 13 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții-reclamanți A., B., C., reprezentată legal prin tatăl său, B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q., precum și apelul formulat de apelanta-pârâtă R. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1344 din 16 mai 2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul S. (decedat).

Împotriva acestei decizii, recurenții-reclamanți A., B., C. prin reprezentant legal B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q., precum și recurenta-pârâtă R. S.A. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 4 februarie 2021.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenții-reclamanți au susținut faptul că instanța a încălcat dispozițiile art. 412 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., întrucât a constatat că intimatul S. a decedat în cursul soluționării apelului, însă nu a dispus suspendarea de drept a judecății. Așadar, Curtea de Apel București a procedat la judecata apelului, ignorând regulile de procedură imperative stabilite de art. 412 din C. proc. civ.

O altă critică vizează faptul că în mod nelegal instanța de apel a respins cererea de apelare a dosarului în regim de videoconferință, față de lipsa calității de reprezentant. Mai mult decât atât, instanța de apel a procedat la acordarea cuvântului în dezbateri apelantei-pârâte și a închis dezbaterile, reținând cauza în pronunțare pe fond, cu încălcarea principiilor (regulilor) care guvernează procedura civilă: principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare și principiul dreptului la un proces echitabil, reguli de procedură a căror încălcare se sancționează cu nulitatea absolută. În cazul în care instanța de apel ar fi constatat lipsa calității de reprezentant a avocatului, această instanță avea obligația legală să acorde un nou termen de judecată și să pună în vedere avocatului respectiv să facă dovada calității de reprezentant. Instanța de apel trebuia să invoce, din oficiu, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, iar nu să respingă cererea de exercitare a dreptului de apărare prin modalitatea apelării dosarului în regim de videoconferință, cu aplicarea art. 82 din C. proc. civ. și a Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, care prevede posibilitatea exercitării dreptului la apărare sub forma videoconferinței.

În accepțiunea recurenților-reclamanți, încălcarea regulilor de procedură care guvernează procesul civil, cum sunt art. 82, art. 6, art. 13, art. 14, art. 15 și art. 20 din C. proc. civ. se sancționează cu nulitatea absolută, astfel că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Recurenții-reclamanți au mai susținut faptul că este incident și motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură, deoarece motivarea deciziei instanței de apel este una generică, lacunară, care dovedește o studiere insuficientă a dosarului cauzei și a situației de fapt. Sub acest aspect, au arătat că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel invocate de apelanții-reclamanți și de apelanta-pârâtă, rezumându-se la a face o analiză superficială, la comun, a celor două apeluri, ceea ce înseamnă că motivarea nu există.

Revenind la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel le-a respins proba testimonială și solicitarea de a depune la dosar înregistrarea ședinței de judecată de la termenul la care au fost audiați martorii în primă instanță. Procedând astfel, instanța de apel le-a încălcat apelanților-reclamanți dreptul la apărare. Probele solicitate de către reclamanți au fost respinse fără o motivare concretă, pertinentă și care să fie în folosul respectării dreptului la un proces echitabil și al bunei administrări a justiției, mai ales că instanța de apel face o judecată proprie a fondului cauzei deduse judecății.

Recurenții-reclamanți au precizat că, ulterior pronunțării soluției de către tribunal, au aflat că unul dintre martori suferă de hipoacuzie și că este foarte plauzibil ca acesta să nu fi înțeles în întregime care au fost întrebările adresate de judecător și de părți, la momentul audierii sale în fața primei instanțe.

În acest sens, s-a depus un document medical care atestă starea medicală și afecțiunea de hipoacuzie de care suferă respectivul martor, înscris care, de asemenea, a fost ignorat de instanța de apel, impunându-se și pentru acest motiv casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel din perspectiva nemotivării, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica formulată vizează, în primul rând, nemotivarea hotărârii recurate, potrivit exigențelor impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. coroborate cu art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cu respectarea principiilor care guvernează procesul civil.

Autoarea căii de atac apreciază că motivarea deciziei atacate reflectă fie faptul că aceasta nu a stabilit corect situația de fapt la care să aplice legea, fie prezintă motive vădit contradictorii. Practic, hotărârea recurată, deși structurată pe mai multe pagini, este nemotivată pe aspectul daunelor morale, instanța de apel nefăcând nicio referire la jurisprudență, ceea ce înseamnă că nu pot fi cunoscute motivele pentru care instanța de apel a considerat că sumele de bani acordate în primă instanță reclamanților sunt corespunzătoare și reflectă criteriile stabilite în jurisprudența constantă a instanțelor.

Totodată, recurenta-pârâtă a solicitat să se observe faptul că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a prevederilor legale ce reglementează acordarea acestor despăgubiri, raportat la art. 1391 alin. (2) din C. civ.. Aceasta echivalează cu o nemotivare a hotărârii, nefiind posibilă nici exercitarea controlului judiciar.

În evaluarea prejudiciului moral nepatrimonial, instanța de apel a reținut, în motivarea soluției, că dispozițiile art. 1391 alin. (2) din C. civ. instituie o prezumție relativă în ceea ce privește durerea încercată prin moartea victimei.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere anumite împrejurări în funcție de care se apreciază despăgubirile pentru prejudiciul nepatrimonial: să țină cont de împrejurarea că este vorba de o faptă săvârșită sub forma culpei; să stabilească dacă persoanele prejudiciate depindeau de victimă, dacă erau minore în stare de nevoie sau dacă aveau tulburări sufletești dovedite cu rapoarte psihologice care să arate dimensiunea traumei suferite.

Au fost redate dispozițiile art. 1391 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora "instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu".

S-a arătat că art. 26 alin. (1) lit. b) din Norma ASF nr. 20/2017 privind asigurările auto din România prevede că:

"la stabilirea despăgubirilor pe cale amiabilă în cazul vătămărilor integrității corporale sau sănătății sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele: (i) cheltuieli directe și indirecte prilejuite de înmormântare, probate cu documente justificative; (ii) veniturile nete nerealizate și alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului și până la data decesului, prevăzute la lit. a), dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului; (iii) prejudicii nepatrimoniale".

Din coroborarea probelor administrate chiar de către reclamanți, cu aplicarea prezumțiilor instituite de lege, a rezultat că starea de sănătate a victimei, în vârstă de 80 de ani, era precară la data producerii accidentului rutier, fiind evident că speranța de viață nu ar fi fost foarte mare. Or, acest element este important pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor. Instanța de fond nu a avut în vedere aceste constatări medicale corecte și obiective la momentul la care ą stabilit despăgubirile.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susținut faptul că reclamanții nu au depus nicio dovadă din care să reiasă ce venituri avea defunctul la data decesului, ceea ce înseamnă că suma de 30.000 euro, acordată concubinei victimei, reprezintă o despăgubire excesivă, fără legătură cu scopul și principiile unei astfel de despăgubiri.

Autoarea căii de atac consideră că nu este justificată suma de 12.000 euro ce a fost acordată fiecăruia dintre copiii victimei, în condițiile în care aceștia locuiau separat, împreună cu familia lor. De asemenea, suma de 9.000 euro acordată fiului concubinei victimei nu își găsește o justificare obiectivă, neexistând o dovadă în sensul că acesta ar fi suferit vreun prejudiciu efectiv.

În finalul cererii de recurs, s-a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în astfel de cazuri.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022 s-a respins excepția netimbrării și excepția nulității cererii de recurs, invocate de către recurenta-pârâtă R. S.A.; s-au admis, în principiu, recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., B., C. prin reprezentant legal B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q., precum și de recurenta-pârâtă R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 40/2021 din 13 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, stabilindu-se termen la data de 24 februarie 2022, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 24 februarie 2022, s-a amânat soluționarea cauzei la data de 14 aprilie 2022 pentru a da posibilitatea recurenților-reclamanți să facă demersurile necesare, în vederea stabilirii cadrului procesual.

Recurenții-reclamanți au depus la dosar, la data de 24 martie 2022, o adresă, comunicată de Primăria Comunei Umbrărești, județul Galați, din care rezultă componența familială a intimatului decedat S.; totodată, se menționează că la Primăria Comunei Umbrărești nu s-au prezentat documente care să ateste faptul că succesiunea a fost dezbătută .

Înalta Curte a dispus, la termenul de judecată din 14 aprilie 2022, citarea succesibililor intimatului S., respectiv soția supraviețuitoare și fiii acestuia, cu mențiunea de a face dovada calității de moștenitori, pentru termenul din 16 iunie 2022, însă numiții U., V., W. și X., în calitate de descendenți de gradul 1 ai defunctului S., respectiv Y., în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului S., prin avocat Z., au transmis la dosar acte de stare civilă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Cu titlu prealabil, instanța de recurs reține că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 136/1995, întrucât contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă, în temeiul căruia recurenta-pârâtă este chemată să răspundă în prezenta cauză, a fost perfectat la data de 30 octombrie 2016. Astfel, potrivit dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016 (act normativ, la rândul său, abrogat ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 132/2017) actele și faptele juridice încheiate sau, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a acestei ordonanțe de urgență (19 septembrie 2016), rămân supuse legii vechi. În egală măsură, sunt incidente prevederile Normei A.S.F. nr. 23/2014, potrivit art. 38 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2016.

Primul motiv de recurs invocat de către recurenții-reclamanți vizează faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 412 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., întrucât a constatat că intimatul S. a decedat în cursul soluționării apelului, însă nu a dispus suspendarea de drept a judecății.

Înalta Curte constată că introducerea în cauză a persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați, potrivit dispozițiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, este o formă a intervenției forțate prevăzute de art. 78 alin. (1) din C. proc. civ., iar nu o modalitate de atragere în litigiu a unui nou pârât.

Intervenientul forțat se citează în proces doar pentru opozabilitate, în considerarea fie a soluționării amiabile, ulterior litigiului, a eventualelor pretenții între societatea de asigurare și persoana vinovată de producerea accidentului, fie a dobândirii de către hotărârea judecătorească a autorității de lucru judecat asupra problemelor de fapt și de drept tranșate definitiv, spre a nu mai fi repuse în discuție într-un litigiu viitor între societatea de asigurare și persoana vinovată de producerea accidentului.

În speță, decesul intimatului-intervenient forțat S. a intervenit la data de 10 noiembrie 2020, iar Curtea de Apel București a constatat că nu se impune citarea moștenitorilor acestuia, față de calitatea procesuală a acestei persoane și dispozițiile speciale care consacră citarea sa în proces.

Reținând că în persoana recurenților-reclamanți nu s-a produs niciun prejudiciu procesual prin faptul că instanța de apel a constatat că nu se impune citarea moștenitorilor intimatului-intervenient forțat S., față de scopul urmărit prin edictarea dispozițiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, Înalta Curte va înlătura critica referitoare la pretinsa ignorare a regulilor de procedură imperative stabilite de art. 412 din C. proc. civ.

Este nefondată și critica ce vizează faptul că în mod nelegal instanța de apel a respins cererea de apelare a dosarului în regim de videoconferință, față de lipsa calității de reprezentant a doamnei avocat AA..

Curtea de Apel București a constatat că solicitarea formulată de doamna avocat AA., transmisă prin fax la dosar, în data de 7 ianuarie 2021, nu este însoțită de dovada calității de reprezentant, pentru susținerea apelului, a persoanei care a formulat cererea, în calitate de avocat.

Recurenții-reclamanți consideră că instanța de apel a procedat la acordarea cuvântului în dezbateri apelantei-pârâte și a închis dezbaterile, reținând cauza în pronunțare pe fond, cu încălcarea principiilor (regulilor) care guvernează procedura civilă: principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare și principiul dreptului la un proces echitabil, reguli de procedură a căror încălcare se sancționează cu nulitatea absolută.

Contrar celor susținute de recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că instanța de apel nu avea obligația legală să acorde un nou termen de judecată și să pună în vedere avocatului respectiv să facă dovada calității de reprezentant, întrucât este vorba doar despre respingerea unei cereri de apelare a dosarului în regim de videoconferință.

Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant este o excepție de procedură (vizează o neregularitate procedurală), absolută (se încalcă norme de ordine publică) și peremptorie (admiterea excepției conduce la împiedicarea soluționării fondului cererii), care însă debutează cu un efect dilatoriu, cauza amânându-se pentru a se depune dovada calității de reprezentant.

Lipsa dovezii calității de reprezentant la care face referire art. 82 din C. proc. civ., subsumează instituției reprezentării din perspectiva probării pe plan procesual, atât înscrisul doveditor al calității de reprezentant, cât și dovedirea calității de reprezentant sub aspectul condițiilor impuse de lege în persoana reprezentantului, lipsa oricăruia dintre aceste elemente conducând la aplicarea sancțiunii nulității.

Întrucât instanța de apel nu a aplicat sancțiunea nulității cererii de apel formulate de apelanții-reclamanți, dispozițiile art. 82 din C. proc. civ. nu au fost încălcate.

Prin urmare, instanța de apel nu trebuia să invoce, din oficiu, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a doamnei avocat AA..

Înalta Curte reține că la termenul la care au avut loc dezbaterile asupra fondului cererilor de apel, procedura de citare a părților a fost legal îndeplinită, iar instanța nu are îndatorirea de a amâna cauza în cazul părții absente, în lipsa unei norme legale în acest sens, părțile având dreptul de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului, potrivit dispozițiilor art. 10 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății.

Principiul contradictorialității constituie o garanție a respectării dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Un prim aspect al respectării principiului contradictorialității îl constituie citarea sau înfățișarea părților. Pentru ca principiul contradictorialității să fie respectat nu este necesar ca partea să își fi exprimat efectiv opinia, ci este suficient să i se fi conferit această posibilitate.

Recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel le-a respins proba testimonială și solicitarea de a depune la dosar înregistrarea ședinței de judecată de la termenul la care au fost audiați martorii în primă instanță. Procedând astfel, instanța de apel le-a încălcat apelanților-reclamanți dreptul la apărare. Probele solicitate de către reclamanți au fost respinse fără o motivare concretă, pertinentă și care să fie în folosul respectării dreptului la un proces echitabil și al bunei administrări a justiției, mai ales că instanța de apel face o judecată proprie a fondului cauzei deduse judecății.

Analiza actelor dosarului relevă că, la termenul de dezbateri din 13 ianuarie 2021, Curtea de Apel București a respins proba cu martori, solicitată de apelanții-reclamanți, reținând că nu există un motiv temeinic pentru suplimentarea probatoriului în apel. De asemenea, cererea apelanților-reclamanți de a se solicita de către instanță înregistrarea ședinței de judecată de la termenul la care au fost audiați martorii în fața tribunalului a fost respinsă, în considerarea prevederilor art. 231 alin. (5) din C. proc. civ.. Așadar, instanța de apel a reținut că reclamanții aveau posibilitatea să solicite ei înșiși acea înregistrare, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Din perspectiva pretinsei încălcări a dreptului la apărare și a lipsei sau încălcării rolului activ al instanței în soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că astfel de critici nu sunt compatibile cu premisa analizată, întrucât simpla respingere a unei probe nu poate fi prin ea însăși un argument în sensul încălcării dreptului la apărare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, instanța de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra cererii de probatorii solicitate de către părți, are la îndemână inclusiv soluția respingerii lor, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 258 raportat la art. 255 din C. proc. civ., dispoziții aplicabile și în apel, potrivit art. 482 din același cod.

Încuviințarea probelor solicitate reprezintă o prerogativă a instanței ce se exercită în mod critic, în condițiile prevăzute de lege; mai mult decât atât, conținutul procedural al dreptului la apărare al părților în procesul civil rezultă din dispozițiile art. 13 C. proc. civ., iar din perspectiva probelor, dreptul la apărare presupune dreptul la propunerea probelor, nu și garanția încuviințării oricărei probe solicitate de către părți, întrucât admisibilitatea, încuviințarea și administrarea probelor sunt obiect al unor alte norme procedurale, anterior menționate.

În considerarea celor ce preced, criticile subsumate de recurenții-reclamanți motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu pot fi reținute.

Recurenții-reclamanți au mai susținut faptul că este incident și motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură, deoarece motivarea deciziei instanței de apel este una generică, lacunară, care dovedește o studiere insuficientă a dosarului cauzei și a situației de fapt. Sub acest aspect, au arătat că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel invocate de apelanții-reclamanți și de apelanta-pârâtă, rezumându-se la a face o analiză superficială, la comun, a celor două apeluri, ceea ce înseamnă că motivarea nu există.

Procedând la examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată.

Judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

În mod corespunzător, în legislația națională, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prevăd obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea de către instanța de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluționarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Înalta Curte reamintește că pentru a se reține incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În cauză, din lecturarea deciziei recurate rezultă că au fost respectate exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât s-au arătat considerentele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției de respingere ca nefondate a apelurilor formulate de apelanții-reclamanți și apelanta-pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1344 din 16 mai 2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

De asemenea, se constată că hotărârea pronunțată de către instanța de prim control judiciar nu cuprinde motive contradictorii și nici străine de natura cauzei și, prin urmare, nu este susceptibilă de a fi casată pentru acest motiv.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă R. S.A. a indicat, în mod expres, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii și când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a arătat că motivarea deciziei atacate reflectă fie faptul că aceasta nu a stabilit corect situația de fapt la care să aplice legea, fie prezintă motive vădit contradictorii.

Autoarea căii de atac consideră că hotărârea recurată, deși structurată pe mai multe pagini, este nemotivată pe aspectul daunelor morale, instanța de apel nefăcând nicio referire la jurisprudență, ceea ce înseamnă că nu pot fi cunoscute motivele pentru care instanța de apel a considerat că sumele de bani acordate în primă instanță reclamanților sunt corespunzătoare și reflectă criteriile stabilite în jurisprudența constantă a instanțelor.

Cu privire la pretinsele motive contradictorii ale deciziei atacate, invocate de recurentă, instanța supremă apreciază, principial, că teza a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. presupune existența unei contradicții între considerente, care să aibă drept consecință adoptarea a două sau mai multor soluții diferite ori existența unei contradicții între soluția care se prefigurează din parcurgerea considerentelor și cea reținută în dispozitiv.

Niciuna din aceste două situații nu se identifică în cauză.

Înalta Curte constată că sub aparența unei insuficiente motivări a hotărârii atacate, recurenta-pârâtă supune analizei modul în care instanța de apel a examinat cauza sub aspectul cuantumului daunelor morale, chestiunea pusă în discuție reprezentând aspecte de nemulțumire cu privire la cuantumul lor.

Referitor la daunele morale acordate în speță apelanților-reclamanți, instanța de prim control judiciar a reținut că sunt nefondate atât criticile părților reclamante, cât și cele ale pârâtei.

Principiile teoretice generale statuate în doctrină și jurisprudență cu privire la acest aspect nu sunt contestate în speță, ci, dimpotrivă, sunt expuse de ambele părți.

Potrivit acestor principii, afirmate în mod constant în doctrină și aplicate în practica instanțelor, daunele morale trebuie evaluate în funcție de rolul compensatoriu, iar nu punitiv. Deși nu pot fi probate, la stabilirea lor trebuie să se țină cont de toate împrejurările obiective și subiective relevante în stabilirea unei sume suficiente și echitabile, instanțele având obligația să țină cont de rolul compensatoriu al acestora, să mențină proporționalitatea cu gradul de lezare a valorilor protejate și să evite transformarea acestora într-o sursă de câștiguri exagerate și nejustificate pentru victime.

În practică, instanțele de judecată au o largă putere de apreciere a cuantumului daunelor morale, prin raportare la situația de fapt concretă din fiecare speță.

Aspectul referitor la jurisprudență, invocat atât de apelanții-reclamanți, cât și de apelanta-pârâtă, are o aplicabilitate limitată cât timp practica instanțelor este extrem de diversă. Legislația stabilește doar cadrul răspunderii civile delictuale, iar jurisprudența nu este încă stabilizată, astfel încât să se poată asigura și garanta compensarea unitară a tuturor categoriilor de victimele.

Curtea de Apel București a subliniat, de asemenea, că imposibilitatea evaluării suferinței morale nu echivalează cu posibilitatea persoanelor vătămate de a solicita orice sumă cu acest titlu și nici cu obligația instanței de a acorda sumele astfel cerute în integralitatea lor.

La dimensionarea acestor daune, instanța de apel a avut în vedere că rolul lor, în situații precum cea din speță, este de a ameliora suferința psihică prin oferirea unor condiții materiale care să permită persoanelor vătămate să depășească, pe cât posibil, șocul emoțional al morții subite a unei rude apropiate și să se adapteze la traiul zilnic în lipsa persoanei pierdute.

Având în vedere principiile menționate și făcând o apreciere proprie a situației de fapt a acestor reclamanți, necontestată în speță, Curtea de Apel București a constatat că este corectă soluția instanței de fond cu privire la cuantumul daunelor morale acordate concubinei victimei, fiilor și nepoților victimei, precum și fiului concubinei victimei. În acest sens, a apreciat că sumele sunt rezonabile și echitabile, contrar susținerilor apelanților-reclamanți. Prima instanță a dimensionat în mod corect despăgubirile în acord cu natura și durata conviețuirii concubinei cu victima, relațiile afective strânse dintre copii, respectiv nepoți și victimă, dar și faptul că este vorba despre copii majori, care aveau propriile familii și locuiau separat, precum și intensitatea mai redusă a suferinței persoanelor în grad de rudenie mai îndepărtat (nepoți). De asemenea, în mod corect a reținut instanța de fond existența unei legături de afecțiune suficiente între victimă și fiul concubinei care a locuit o perioadă cu victima, care a contribuit la educarea sa.

În ceea ce privește singurele împrejurări concrete invocate de pârâtă în susținerea criticilor sale, respectiv starea de sănătate precară și vârsta înaintată a victimei, Curtea de Apel București a considerat că, deși acestea pot fi, teoretic, relevante în dimensionarea daunelor morale, întrucât intensitatea suferinței celor apropiați poate depinde și de intensitatea șocului resimțit, ca urmare a unui deces neașteptat, dimensionarea daunelor morale de către tribunal este echitabilă prin raportare la aceste aspecte.

Argumentele hotărârii instanței de apel, astfel cum au fost expuse în precedent, sunt în deplină concordanță unele cu altele și fundamentează în mod corespunzător soluția cuprinsă în dispozitiv, de respingere a apelului declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a făcut o greșită interpretare a prevederilor legale ce reglementează acordarea acestor despăgubiri, raportat la art. 1391 alin. (2) din C. civ.. În evaluarea prejudiciului moral nepatrimonial, instanța de apel a reținut, în motivarea soluției, că dispozițiile art. 1391 alin. (2) din C. civ. instituie o prezumție relativă în ceea ce privește durerea încercată prin moartea victimei. Consideră că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere anumite împrejurări în funcție de care se apreciază despăgubirile pentru prejudiciul nepatrimonial: să țină cont de împrejurarea că este vorba de o faptă săvârșită sub forma culpei; să stabilească dacă persoanele prejudiciate depindeau de victimă, dacă erau minore în stare de nevoie sau dacă aveau tulburări sufletești dovedite cu rapoarte psihologice care să arate dimensiunea traumei suferite.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat eficiență juridică dispozițiilor art. 1391 din C. civ., făcând o corectă aplicare a acestor dispoziții legale, chiar dacă în considerentele hotărârii nu le-a invocat expres.

Curtea de Apel București a apreciat în concret și corect asupra posibilității de a acorda despăgubiri morale pentru prejudiciul încercat, aplicând criteriile enunțate cu prilejul cercetării criticilor din recursul declarat de reclamanți, constatând că legiuitorul a avut în vedere un nivel comun, obișnuit al relațiilor sociale, în care legăturile de rudenie implică și legături emoționale și de sprijin, nefiind, totuși, excluse excepțiile.

Înalta Curte reține că, deși datorită legăturii de rudenie dintre reclamanți și victimă, prejudiciul moral produs prin moartea acesteia este prezumat de art. 1391 alin. (2) C. civ., această prezumție nu a fost răsturnată de pârâtă, astfel că în privința persoanelor vătămate condițiile angajării răspunderii civile delictuale în ceea ce privește obligația de reparare a prejudiciului moral sunt îndeplinite.

În realitate, prin criticile formulate în calea extraordinară de atac, recurenta-pârâtă încearcă să redimensioneze cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților, susținând faptul că aceștia nu au depus nicio dovadă din care să reiasă ce venituri avea defunctul la data decesului, ceea ce înseamnă că suma de 30.000 euro, acordată concubinei victimei, reprezintă o despăgubire excesivă, fără legătură cu scopul și principiile unei astfel de despăgubiri.

Autoarea căii de atac consideră că nu este justificată suma de 12.000 euro ce a fost acordată fiecăruia dintre copiii victimei, în condițiile în care aceștia locuiau separat, împreună cu familia lor. De asemenea, apreciază că suma de 9.000 euro acordată fiului concubinei victimei nu își găsește o justificare obiectivă, neexistând o dovadă în sensul că acesta ar fi suferit vreun prejudiciu efectiv.

Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, toate aceste aspecte fiind avute în vedere de către instanța de apel la stabilirea sumei acordate cu acest titlu. Asupra lor instanța de apel a avut o marjă de apreciere care nu poate fi în mod absolut stabilită, ci se evaluează cazual, aspecte care nu vor fi reevaluate în recurs.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., B., C. prin reprezentant legal B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q., precum și de recurenta-pârâtă R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 40/2021 din 13 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2022.