ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2039/2022
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2039/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Ședința publică din data de 18 octombrie 2022
Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, la data de 13 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., prin reprezentant tatăl A., G., H., I., J., K. și L. au chemat în judecată pârâta M. și pe N., în calitate de intervenient forțat, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta să plătească: pentru A., în calitate de fiu, suma de 800.000 RON cu titlu de daune morale și suma de 8.094,15 RON cu titlul de daune materiale; pentru B., în calitate de fiică, suma de 800.000 RON cu titlul de daune morale; pentru C., în calitate de fiu, suma de 800.000 RON cu titlul de daune morale; pentru D., în calitate de fiică, suma de 800.000 RON cu titlul de daune morale; pentru E., în calitate de nepot, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale; pentru F., în calitate de nepot, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale; pentru G., în calitate de nepot, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale; pentru H., în calitate de nepot, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale; pentru I., în calitate de nepoată, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale; pentru J., în calitate de nepoată, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale; pentru K., în calitate de nepot, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale; pentru L., în calitate de nepot, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale.
Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în procent de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 22 septembrie 2017, conform dispozițiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.
Prin cererea modificatoare depusă la data de 16 octombrie 2019, reclamanții au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii penalizatoare și la actualizarea despăgubirilor cu rata inflației BNR, începând cu data producerii faptei ilicite și până la plata efectivă, și nu la plata penalităților de întârziere.
Prin sentința civilă nr. 1267 din 22 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, fiind obligată societatea de asigurare sa plătească următoarele sume: reclamantului A. suma de 8.094,15 RON, cu titlu de daune materiale și suma de 120.000 RON, cu titlu de daune morale; reclamanților B., C. și D., câte 120.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale; reclamanților E., F., G., H., I., J., K. și L. câte 50.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale, precum și penalități de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra sumelor de bani mai sus menționate, începând cu data de 22 septembrie 2017 și până la data plății efective a debitului principal.
La 28 decembrie 2020, împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta M. S.A., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate, reducerea cuantumului daunelor morale la 100.000 RON pentru A., câte 90.000 RON pentru B., C. și D. (copiii victimei), câte 25.000 RON pentru reclamanții E. și F. și câte 20.000 RON pentru G., H., I., J., K. și L. (nepoții victimei), precum și obligarea la plata penalităților de întârziere începând cu 10 zile de la data comunicării hotărârii definitive și până la achitarea integrală a sumelor, către reclamanți.
La 12 ianuarie 2021, împotriva aceleiași sentințe civile au formulat apel incident reclamanții I., J., F. prin reprezentant legal A., E., C., A., H., G., B., L., K. și D., prin care au solicitat admiterea apelului incident și schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor morale,
Prin decizia civilă nr. 546A din 25 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul principal formulat de pârâtă, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamanților penalități de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra sumelor de bani stabilite cu titlu de despăgubiri materiale și morale, începând cu a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive în cauza de față și până la data plății efective a debitului principal datorat și au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
Totodată, a fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de reclamanți.
La 2 decembrie 2021, reclamanții au formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 546A din 25 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
În susținerea recursului, reclamanții au precizat că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 37 alin. (4) și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, art. 20 alin. (4) din Legea nr. 136/1995 și art. 1381 alin. (2) și (3) și art. 1535 alin. (1) C. civ., obligând pârâta să plătească reclamanților penalități de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra sumelor de bani stabilite cu titlu de despăgubiri materiale și morale, începând cu a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive și până la data plății efective a debitului principal datorat.
În esență, recurenții-reclamanți susțin că penalitățile de întârziere trebuiau acordate începând cu data de 22 septembrie 2018 având în vedere faptul că toate documentele necesare stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciului au fost comunicate intimatei-pârâte la 11 septembrie 2018, fără însă ca aceasta să ofere un răspuns.
În acest sens, potrivit dispozițiilor legale evocate, recurenții-reclamanți arată că despăgubirea se plătește în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei.
Consideră recurenții-reclamanți că prin obligarea asigurătorului la penalități începând cu a 11-a zi de la data primirii de către acesta a hotărârii judecătorești definitive, intenția expresă a legiuitorului în sensul aplicării de penalități, în situația în care asigurătorul nu dă curs cererilor de despăgubire sau diminuează în mod nejustificat despăgubirile, ar fi anihilată.
La 30 decembrie 2021 intimata-pârâtă M. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.
Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:
Recursul recurenților-reclamanți a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Subsumat acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 37 alin. (4) și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, art. 20 alin. (4) din Legea nr. 136/1995 și art. 1381 alin. (2) și (3) și art. 1535 alin. (1) C. civ., obligând pârâta să plătească reclamanților penalități de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra sumelor de bani stabilite cu titlu de despăgubiri materiale și morale, începând cu a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive și până la data plății efective a debitului principal datorat.
Totodată, recurenții susțin că au solicitat sancționarea pârâtei pentru nerespectarea termenului de trei luni în care era obligată să soluționeze avizarea de daună, într-una din formele expres prevăzute de lege.
Cu privire la acordarea penalităților, recurenții-reclamanți au arătat că acestea trebuiau acordate începând cu data de 22 septembrie 2018 având în vedere faptul că toate documentele necesare stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciului au fost comunicate intimatei-pârâte la 11 septembrie 2018, fără însă ca aceasta să ofere un răspuns.
În acest sens, potrivit dispozițiilor legale evocate, recurenții-reclamanți arată că despăgubirea se plătește în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei.
Analizând critica referitoare la momentul de la care societatea de asigurare datorează penalitățile de întârziere, Înalta Curte constată că nu pot fi reținute argumentele privind încălcarea de către instanța de control judecătoresc a prevederilor art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014.
Dispozițiile art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014 reglementează scadența obligației de plată a despăgubirilor de care este ținut asigurătorul RCA, precum și dreptul persoanei păgubite de a pretinde penalități de întârziere, cu titlu de sancțiune legală, în ipotezele în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligația de plată a despăgubirilor în termenele prevăzute.
Intenția edictării acestei reglementări a fost aceea de a asigura celeritatea în îndeplinirea obligațiilor de plată ce le revin societăților de asigurare autorizate care încheie polițe de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie.
Penalitățile de întârziere la care se referă art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 au rolul de a acoperi prejudiciul încercat de creditorul obligației de plată a despăgubirilor, ca urmare a achitării acestor despăgubiri cu o mare întârziere față de scadența stabilită prin aceeași normă.
Conform art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
Textul evocat distinge două momente în raport cu care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.
Instanța de apel a reținut în mod expres că, în cauză, după înregistrarea cererii de despăgubiri la data de 11.09.2018, pârâta M. S.A. avea la dispoziție un interval de 3 luni, conform art. 37 alin. (1) din norma ASF nr. 24/2014, de a transmite persoanelor prejudiciate un răspuns și, eventual, o ofertă de despăgubiri. Or, conform corespondenței electronice purtate între societatea de asigurare și avocatul reclamanților la data de 15.11.2018, adică după 2 luni de la avizarea daunei, asigurătorul RCA a transmis reclamanților o ofertă de despăgubiri, pe care aceștia au înțeles să nu o accepte. Prin urmare, în interiorul termenului de 3 luni, societatea de asigurare pârâtă a transmis un răspuns față de cererea de despăgubiri, prezentând persoanelor prejudiciate indirect prin accidentul rutier o ofertă de despăgubiri. În consecință, dreptul reclamanților la încasarea penalităților de întârziere nu s-a născut conform primei teze a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, deoarece, în interiorul termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului rutier, prevăzut la alin. (1), asigurătorul RCA a îndeplinit obligația de a răspunde cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată. Pe cale de consecință, dreptul reclamanților la perceperea penalităților de întârziere se poate naște doar în condițiile celei de-a doua teze a art. 37 alin. (4) din norma ASF aplicabilă, respectiv după 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive cu privire la suma de despăgubire pe care societatea de asigurare este obligată să o plătească.
Așadar, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a analizat pretinsa neîndeplinire de către societatea de asigurare pârâtă a obligației de a răspunde în termen de trei luni solicitării recurenților-reclamanți, constatând că nu se poate reține în sarcina acesteia vreo culpă de natură să justifice obligarea sa la plata penalităților sub acest aspect.
Astfel, critica recurenților-reclamanți potrivit căreia societatea de asigurare și-a îndeplinit în mod defectuos obligațiile, în sensul că nu a oferit un răspuns comunicării emise de reclamanți la data de 11.09.2018, prin care au fost transmise pârâtei documentele necesare stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciului, va fi înlăturată, având în vedere că la data de 15.11.2018, în interiorul termenului de trei luni prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, pârâta a transmis apărătorilor reclamanților, prin e-mail, o ofertă de despăgubiri, care însă a fost respinsă.
În consecință, soluția primei instanțe cu privire la data de la care pârâta poate fi obligată la plata penalităților a fost schimbată de instanța de apel ca urmare a faptului că nu s-a putut reține culpa pârâtei pentru neîndeplinirea obligației de a răspunde în termenul legal, într-una din formele expres prevăzute de lege, solicitării reclamanților, și nu pentru că instanța de apel nu s-ar fi raportat în mod corect la conținutul obligației a cărei nerespectare a fost invocată în cauză.
Totodată, practica judiciară invocată și depusă de recurenți la dosarul cauzei, cu privire la această chestiune, este lipsită de relevanță, câtă vreme situația de fapt reținută în speță, respectiv lipsa culpei societății de asigurare în respectarea obligației de a formula un răspuns potrivit dispozițiilor legale la solicitarea reclamantului, este diferită de cea reținută în hotărârile judecătorești indicate.
În plus, cu privire la momentul acordării penalităților de întârziere, în mod corect s-a stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți la perceperea acestora începând cu a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive în cauza pendinte, fiind relevant că, în interiorului unui termen de 3 luni calculat de la avizarea producerii evenimentului asigurat, asigurătorul a transmis persoanelor prejudiciate o ofertă de despăgubiri ce a fost refuzată.
Ca atare, se constată că obligația de plată a penalităților de întârziere a fost întemeiată în drept pe dispoziții legale a căror aplicabilitate a fost corect realizată de instanța de apel, instanța prezentând în mod detaliat argumentele în susținerea raționamentului juridic efectuat și a aplicabilității dispozițiilor Normei ASF 23/2014.
Faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenții și-au structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care au repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.
Prin recursul formulat, recurenții-reclamanți au invocat și aplicarea greșită a prevederilor art. 1381 alin. (2) și (3) și art. 1535 alin. (1) C. civ., însă aceștia nu au expus argumentele din care să reiasă nelegalitatea hotărârii instanței de apel din perspectiva textelor de lege invocate.
Față de toate aceste considerente, se constată că nu se confirmă niciunul dintre motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 488 din C. proc. civ., instanța de apel dând în mod corect eficiență normelor de drept procedural și material incidente speței.
Pentru aceste motive, constatând că nu este întemeiat motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții I., J., F., prin reprezentant legal A., E., C., A., H., G., B., L., K. și D. împotriva deciziei civile nr. 546A din 25 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.
Constatând culpa procesuală a recurenților-reclamanți în promovarea recursului și în raport cu solicitarea intimatei-pârâte M. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenților-reclamanți I., J., F., prin reprezentant legal A., E., C., A., H., G., B., L., K. și D. la plata sumei de 5.950 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, către intimata-pârâtă M. S.A., conform înscrisurilor aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții I., J., F., prin reprezentant legal A., E., C., A., H., G., B., L., K. și D. împotriva deciziei civile nr. 546A din 25 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.
Obligă recurenții-reclamanți să achite intimatei-pârâte M. S.A. suma de 5.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 octombrie 2022.