ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1158/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la data de 9 septembrie 2016, sub nr. x/2016, petentul BEJ A. a solicitat, la cererea creditorului intervenient, asociația de proprietari bloc Z 25, în contradictoriu cu debitorii B. și C., admiterea cererii de intervenție și încuviințarea executării silite în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă 563 din 26 ianuarie 2016 a Judecătoriei Sectorului 6 București.

Prin Sentința civilă nr. 7238 din 21 septembrie 2016, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București, cererea fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 9 noiembrie 2016.

După declinare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sector 3 București sub nr. x/2016.

Prin Sentința civilă nr. 15819 din 1 noiembrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 3 București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București și, constatând ivit conflictul de competență, a înaintat cauza Tribunalului București pentru soluționarea acestuia.

Pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017 la data de 17 ianuarie 2017, pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin Sentința civilă nr. 70 din 23 ianuarie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis sesizarea formulată de către Judecătoria Sectorului 3 București privind soluționarea conflictului negativ de competență, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București și a dispus înaintarea dosarului către Judecătoria Sectorului 6 București pentru continuarea soluționării cauzei.

Prin încheierea din 24 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâta C., a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în practicaua Sentinței civile nr. 70 din 23 ianuarie 2017, în sensul că ivirea conflictului negativ de competență a avut loc între Judecătoria Sectorului 3 București și Judecătoria Sectorului 6 București.

Prin Încheierea din 19 iunie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâta C. și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în practicaua Sentinței civile nr. 70 din 23 ianuarie 2017, în sensul că numele pârâtului este B. și nu B., cum din eroare s-a menționat.

La data de 27 iunie 2017, pârâta C. a formulat cerere de îndreptare eroare materială privind numele debitorului B., în loc de B.

Prin Încheierea din 26 iulie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, ca fiind vădit neîntemeiată și în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. a dispus amendarea petentei C. cu suma de 1.000 RON, pentru introducerea cu rea-credință a cererii.

Împotriva acestei ultime încheieri a formulat recurs pârâta C. care a fost înregistrat la Tribunalul București și înaintat la Curtea de Apel București, care însă și-a declinat competența se soluționare în favoarea Înaltei Curți.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția i civilă, la data de 26 februarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11.

Prin rezoluția completului din data de 27 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 29 martie 2018, m vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

încheierea supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal într-un litigiu având ca obiect îndreptare eroare materială - conflict competență - încuviințare executare silită.

Potrivit dispozițiilor art. 424 alin. 5 C. proc. civ. încheierea este o hotărâre dată de instanță.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3, cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată revizuită în mod neechivoc faptul că, Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar m cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența, altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți Ia cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge ia o regulă noua de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indica titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced., se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de Lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul București revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de către pârâta C. împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 26 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2018.

Procesat de GGC - LM