ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2395/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349 și urm. C. civ., Legea nr. 136/1995.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că acțiunea formulată de către reclamant este una în răspundere civilă delictuală, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În cauză, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de accidentul de circulație produs în data de 24/07/2011, soldat cu decesul tatălui reclamantului, prin urmare faptul ilicit și existența prejudiciului erau cunoscute la data decesului victimei accidentului de circulație, moment de la care începe să curgă termenul de prescripție .

Susținerile că nu a fost cunoscută persoana răspunzătoare de producerea accidentului, că au existat tensiuni cu familia decedatului, a reținut prima instanță, nu pot fi primite, în condițiile în care intervenirea prescripției reprezintă tocmai o sancțiune pentru persoana care nu dă dovadă de diligență în a promova acțiunea într-un termen determinat de lege, sancționând persoanele care, având deschis dreptul la acțiune, omit să procedeze în consecință.

Reținând că debutul termenului de prescripție este legat de momentul la care se naște dreptul la acțiune, astfel cum prevede art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acțiunea fiind promovată la data de 14/02/2017 după expirarea termenului legal de prescripție de trei ani, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca fiind prescrisă.

Prin decizia nr. 3236 din 27 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub același număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 427A din 11 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 120 din 13 martie 2018 a Tribunalului Teleorman, secția Civilă.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește momentul la care a fost cunoscută paguba, în apel nu a fost contestată data reținută de prima instanță - data la care a avut loc accidentul rutier.

Instanța de apel a reținut, în ceea ce privește momentul la care a fost cunoscută sau trebuia să fie cunoscută persoana care răspunde de pagubă, în condițiile în care în accident au fost implicate un autoturism și o motocicletă, deci doi conducători de autovehicule, că acest moment nu poate fi considerat chiar data producerii accidentului. În aprecierea instanței de apel, momentul la care mama reclamantului trebuia să cunoască persoana care răspunde de pagubă este data de 28.11.2011, la care a fost soluționat dosarul penal constituit ca urmare a accidentului; ca urmare a finalizării anchetei penale, la data menționată reprezentantul legal al reclamantului ar fi trebuit să cunoască circumstanțele producerii accidentului, persoana din vina căreia accidentul a avut loc, autoturismul condus de aceasta, societatea care a încheiat polița de asigurare de răspundere civilă auto pentru autoturismul respectiv.

Faptul că reprezentantul legal al reclamantului nu a cunoscut, în concret, elementele menționate, este exclusiv consecința culpei acestuia. În acest sens, instanța de apel a constatat, pe de o parte, că din probele administrate în cauză nu reiese că reclamantul, prin reprezentantul său, ar fi întreprins vreun demers în vederea identificării persoanei responsabile de accident și a persoanei ținute să răspundă pentru aceasta până la data de 13.02.2017, la care a fost formulată acțiunea care face obiectul prezentului dosar, iar pe de altă parte, că demersurile legale pentru stabilirea filiației (recunoașterea legăturii de rudenie cu defunctul, care ar fi permis reclamantului să solicite informații în legătură cu circumstanțele accidentului) au fost inițiate de-abia la data de 21.03.2016 (potrivit mențiunii de la pagina 2 a sentinței civile nr. 534/28.03.2017 pronunțate de Judecătoria Bolintin Vale în dosarul nr. x/2016, dosar fond), deci după mai mult de 4 ani de la data decesului tatălui și de la data finalizării anchetei penale.

Pentru stabilirea datei la care a început să curgă termenul de prescripție în cazul acțiunii în repararea pagubei produse printr-o faptă ilicită, a reținut instanța de apel, interesează momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de aceasta, din acest moment titularul dreptului la reparație fiind în măsură să întreprindă demersurile necesare valorificării respectivului drept, inclusiv demersurile vizând stabilirea legăturii de rudenie cu persoana decedată (în cauză, reclamantul nu a probat că ar fi fost împiedicat să introducă acțiunea în stabilirea filiației la scurt timp după ce aflat de decesul tatălui). A admite că de-abia la momentul stabilirii definitive a filiației se naște dreptul la acțiune ar echivala cu a lăsa la latitudinea reclamantului curgerea prescripției extinctive, acesta putând proroga sine die începutul termenului de prescripție prin omisiunea introducerii cererii de stabilire a filiației. Or, în viziunea Decretului nr. 167/1958 (art. 1 alin. (3), art. 18), chestiunea prescripției extinctive era una de ordine publică.

Nu poate fi reținută nici susținerea potrivit căreia termenul de prescripție ar trebui calculat de la data de 18.02.2014 (data la care dosarul nr. x/2012 privind pretențiile formulate de părinții și surorile defunctului împotriva asigurătorului de răspundere civilă au fost definitiv soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv data la care s-a stabilit, în mod definitiv, persoana care se face vinovată de producerea accidentului și la care a fost cunoscut asigurătorul acesteia), a mai arătat instanța de prim control judiciar, în condițiile în care identitatea persoanei vinovate de producerea accidentului și a asigurătorului ținut să răspundă pentru aceasta nu a reprezentat o chestiune litigioasă în dosarul nr. x/2012, cauza respectivă privind doar cuantumul concret al daunelor materiale și morale la plata cărora B. S.A. putea fi ținută în calitate de asigurător de răspundere civilă al persoanei vinovate de producerea accidentului.

În concluzie, a reținut instanța de apel, data la care reclamantul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de aceasta, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, este data de 28.11.2011 (data finalizării anchetei penale privind circumstanțele producerii accidentului); termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în repararea pagubei, de 3 ani, a început să curgă la data de 28.11.2011 și s-a împlinit la data de 28.11.2014; cererea de chemare în judecată, depusă la poștă la data de 13.02.2017, a fost formulată ulterior împlinirii termenului de prescripție.

Recurentul-reclamant a susținut că soluțiile pronunțate de instanțele de fond sunt criticabile, fiind excesivă interpretarea instanței de apel potrivit căreia ar fi putut lua cunoștință de actele întocmite de organele de cercetare penală, deoarece reclamantul nu a participat și nu a avut nicio calitate în dosarul penal.

De asemenea, considerentele instanței de apel referitoare la necesitatea formulării cererii de stabilire a paternității încă de la momentul decesului sunt excesive și exced raționamentului avut în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării instituției prescripției și a stabilirii paternității.

Recurentul consideră că instanța de judecată a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material cu privire la momentul la care mama reclamantului trebuia să cunoască persoana care răspunde de pagubă ca fiind data finalizării dosarului penal, respectiv 28.11.2011, în opinia acestuia momentul nașterii dreptului la acțiune fiind reprezentat de data la care instanța de judecată a stabilit filiația reclamantului cu tatăl acestuia, respectiv 28.03.2017, nicidecum data finalizării dosarului penal

În condițiile în care instanța de apel a apreciat data de 28.11.2011 ca fiind cea la care reclamantul ar fi putut să cunoască persoana care răspunde de pagubă, instanța ar fi trebuit să constate, totodată, că acesta este momentul la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantului, context în care ar fi trebuit făcută aplicarea dispozițiilor art. 1394 C. civ.

O altă critică se referă la împrejurarea că instanța ar fi trebuit să constate faptul că prescripția extinctivă este suspendată pe toată perioada de minoritate a reclamantului, potrivit art. 1876 C. civ. de la 1864, rezultând astfel că nici termenul de prescripție extinctivă nu se putea împlini.

În final, recurentul a invocat faptul că la 18.02.2014, în cadrul doarului nr. 349/87/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, în mod definitiv, că S.C. B. S.A. urmează să răspundă în calitate de asigurător pentru plata despăgubirilor morale solicitate de către rudele defunctului C. și de alte persoane pe care nu le cunoaște.

În condițiile în care instanța de recurs va trece peste argumentele expuse anterior, rezultă că data de 18.02.2014 reprezintă momentul în care reclamantul ar fi putut să cunoască asiguratorul persoanei care se face vinovată de producerea accidentului.

Mai mult, analizând termenul de prescripție prin raportare la data la care a fost dosarul soluționat, hotărârea judecătorească pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas definitivă la 18.02.2014, în timp ce acțiunea reclamantului a fost înregistrată la 14.02.2014, înainte de împlinirea termenului general de 3 ani, prevăzut în materia prescripției extinctive.

De asemenea, s-a solicitat să se rețină că, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, data la care reclamantul trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de acesta este data producerii accidentului.

După prezentarea situației de fapt și a etapelor procedurale, recurenta-pârâtă a susținut că interesul său în promovarea prezentului recurs incident rezidă în faptul că prin recursul principal, recurentul-reclamant a susținut că prin raportare la data reținută de instanța de apel ca fiind momentul începerii curgerii prescripției - 28.11.2011, data finalizării anchetei penale, în speță ar fi incidente dispozițiile noului C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, iar nu cele ale Decretului nr. 167/1958.

Așadar, cum o astfel de împrejurare ar fi de natură să schimbe coordonatele în raport de care urmează a fi soluționată problema prescripției, interesul justificat de S.C. B. S.A. constă în aceea că, odată stabilit faptul că prescripția curge de la momentul producerii accidentului - 24.07.2011, iar nu de la momentul finalizării anchetei penale - 28.11.2011, motivul de recurs bazat pe aplicarea prevederilor art. 1394 din Noul C. civ. va rămâne fără fundament.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat, pe cale de excepție, respingerea recursului ca inadmisibil, iar pe fondul recursului respingerea acestuia.

Sub un prim aspect, intimata a arătat că în cauză sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864 și că nu sunt incidente dispozițiile art. 1394 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 și art. 1876 din C. civ. de la 1864, fiind inadmisibilă invocarea unor motive de casare, care nu au fost dezvoltate în apel, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Intimata a mai arătat că, apărările reclamantului dezvoltate prin cererea de apel au fost fundamentate pe art. 8 din Decretul nr. 167/1958, nefiind invocate cele două temeiuri arătate în cererea de recurs.

Pe fondul recursului părții adverse, intimata a susținut că momentul de la care reclamantul trebuia să cunoască paguba și persoana responsabilă de producerea acesteia este reprezentat de data producerii accidentului, respectiv 24.07.2011 și că nu pot fi reținute argumentele recurentului în sensul că dreptul la acțiune s-ar fi născut la unul dintre momentele indicate, respectiv 28.03.2017 - data stabilirii definitive a filiației, data de 18.02.2014 - când s-a soluționat definitiv acțiunea în pretenții ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, fie data de 28.11.2011, când s-a finalizat dosarul penal.

Cu privire la critica referitoare la suspendarea termenului de curgere a prescripției, intimata a susținut că nu este întemeiată, deoarece prevederile art. 1876 C. civ. de la 1864 au fost abrogate odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958, norma fiind înlocuită cu prevederile art. 14 din Decret.

Totodată, în raport de prevederile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, intimata a solicitat să se observe că reclamantul are reprezentant legal, în persoana mamei sale, motiv pentru care în cauză nu există un caz de suspendare a prescripției.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 12 mai 2020 s-a admis în principiu recursul principal declarat de reclamant și recursul incident promovat de pârâtă, totodată, s-a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu pentru 3 noiembrie 2020.

I. Referitor la recursul principal formulat de reclamant, se reține că cele trei critici invocate sunt nefondate:

I.1. În ceea ce privește critica generală referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil în cauză) sub aspectul stabilirii momentului de la care curge termenul de prescripție extinctivă pentru valorificarea dreptului la acțiune, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, deoarece instanța de apel a făcut o corectă și judicioasă aplicare a dispozițiilor legale astfel invocate.

Astfel, se reține că instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care reclamantul (prin reprezentantul său legal, respectiv prin mama acestuia) a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea. În speță, situația de fapt stabilită de instanța de apel nu a fost de natură a conduce la aplicarea greșită a acestei legi (art. 8 din Decretul nr. 167/1958).

Pe de altă parte, stabilirea unui moment sau altul de la care se consideră de către instanță că începe să curgă termenul de prescripție depășește sensibil cadrul de legalitate în care instanța de recurs poate cenzura hotărârea instanței de apel, controlul în calea de atac extraordinară a recursului fiind limitat doar la aspectele de nelegalitate. Cu alte cuvinte, nemulțumirea recurentului-reclamant cu privire la alegerea de către instanța de apel a unui anumit moment de la care s-a considerat că reclamantul (prin reprezentantul său legal) a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (dintre mai multe posibile) nu reprezintă propriu-zis o critică de nelegalitate, astfel că instanța de recurs va analiza o atare critică doar din perspectiva modului de aplicare, interpretare, a acestor dispoziții legale.

În acest cadru, Înalta Curte constată că prin decizia din apel s-a determinat în condițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, momentul subiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripție, considerând că de la data de 28.11.2011 reprezentantul legal al reclamantului ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, nefiind în acest fel încălcat textul de lege la care recurentul face trimitere în cadrul acestui motiv de recurs, ci acesta fiind aplicat întocmai în ce privește cea de-a doua teză.

De aceea, sub acest prim aspect, decizia din apel este apreciată ca fiind legală, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

I. 2. De asemenea, susținerea recurentului privind faptul că reclamantul fiind minor în perioada scursă de la data producerii accidentului (acesta fiind născut la data de x, iar accidentul rutier în care tatăl său a decedat s-a produs la y), în temeiul art. 1876 din vechiul C. civ., împotriva acestuia nu a curs termenul de prescripție, operând o suspendare a acestuia, este nefondată, întrucât textul de lege evocat se completează cu dispozițiile speciale cuprinse în art. 14 alin. (2) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 în sensul că "Prescripția este suspendată: a) cât timp cel lipsit de capacitate de exercițiu nu are reprezentant legal […]".

Or, în cauza de față, Înalta Curte constată că reclamantul nu s-a aflat într-o atare situație care să conducă la aplicarea normei legale privind suspendarea termenului de prescripție, de vreme ce acesta, minor fiind, a beneficiat de reprezentarea legală a mamei sale, inclusiv la data formulării cererii de chemare în judecată.

I. 3. În fine, critica recurentului-reclamant privind greșita reținere a altui moment de la care curge prescripția, decât cel la care a fost soluționat definitiv Dosarul penal nr. x/2012, adică 18.02.2014, este nefondată, deoarece momentul subiectiv stabilit de către instanța de apel ca fiind cel la care reclamantul, prin reprezentantul său legal "trebuia" să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, se circumscrie pe deplin dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, iar stabilirea unei alte situații de fapt decât cea tranșată de către instanțele de fond devolutive (primă instanță și apel) excede cadrului legal al recursului, limitat exclusiv la critici de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

În concluzie, cele trei critici subsumate de către recurentul-reclamant motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate, astfel că recursul principal va fi respins ca atare.

II. În ceea ce privește recursul incident, formulat de către pârâtă, de asemenea, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

Critica subsumată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. concretizată în aceea că din perspectiva recurentei-pârâte singurul moment de la care putea fi calculat termenul de prescripție este data producerii accidentului, este nefondată.

Astfel, așa cum am reținut mai sus, stabilirea momentului de la care curge prescripția constituie o operațiune de stabilire a unei situații de fapt, în raport cu care instanța a făcut aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel că această critică excede cadrului de legalitate în care instanța de recurs ar putea efectua controlul judiciar al deciziei din apel.

Pe de altă parte, sub aspectul legii aplicabile prescripției extinctive în cauza de față, respectiv fie C. civ. din 1864 și Decretul nr. 167/1958 sau Noul C. civ. (2010) intrat în vigoare în octombrie 2011, Înalta Curtea reține că în mod corect a apreciat instanța de apel că se aplică legea veche, în raport cu data producerii accidentului, adică data săvârșirii faptei ilicite, momentul de la care curge termenul de prescripție extinctivă nefiind esențial în determinarea legii aplicabile, în realitate legea aplicabilă fiind cea în baza căreia se stabilește în instanță momentul de la care curge termenul de prescripție, momentul nașterii dreptului material la acțiune și alte elemente ce se circumscriu acțiunii civile în ansamblu.

În ceea ce privește aprecierea recurentei-pârâte în sensul că unicul moment de la care se calculează termenul de prescripție extinctivă în cazul dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală este dat de data producerii accidentului, adică de data săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, aceasta este contrazisă de chiar textul de lege care reglementează începutul prescripției în cazul acestor tipuri de acțiuni, respectiv art. 8 din decretul nr. 167/1958 care stabilește că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea."

Contrar celor susținute de către recurenta-pârâtă prin recursul incident, începutul prescripției poate să opereze la momente diferite, în raport cu fiecare situație de fapt ce rezultă din probele administrate, astfel că nu se poate considera că art. 8 din Decret reglementează obiectiv un singur moment pe care instanța îl poate avea în vedere la stabilirea momentului de început al prescripției, fiind circumstanțe subiective ce trebuie analizate de către instanțele devolutive în determinarea acestui moment, ceea ce în cauza de față s-a și realizat, în concordanță cu regula ce decurge din norma legală evocată.

De aceea, Înalta Curte, constatând că nu este incident motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge și recursul incident ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 427A din 11 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 427A din 11 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2020.