ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2307/2019

Ședința publică din data de 6 decembrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 29 iunie 2016, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 20.000 euro în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune materiale, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamant în urma vătămărilor, la plata sumei de 50.000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, reprezentând prejudiciul de ordin moral constând în traumele fizice și psihice suferite ca urmare a accidentului, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 228 din 6 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul C., ca prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că potrivit art. 2517 Noul C. civ., termenul general de prescripție este de 3 ani, prescripția începând să curgă în condițiile art. 2528 din același cod, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În opinia tribunalului, momentul de la care reclamantul a cunoscut persoana vinovată de producerea pagubei, precum și pagubele produse a fost încă de la momentul producerii accidentului, 12.08.2011, așa încât, întrucât acțiunea a fost promovată la 06.10.2016, termenul de prescipție a dreptului de a solicita despăgubiri s-a împlinit cu aproximativ doi ani înainte de introducerea acțiunii.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel, iar prin decizia nr. 518/2018 din 13 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, s-a admis apelul reclamantului, s-a anulat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Sub un prim aspect, instanța de apel a reținut, în esență, că, în raport de momentul producerii accidentului rutier - 12.08.2011, evenimentul rutier producându-se anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., în analizarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar nu cele ale art. 2500 și urm. C. civ.

S-a apreciat că data începerii curgerii termenului de prescripție de 3 ani nu poate fi data producerii accidentului (12.08.2011) și nici cea a eliberării certificatului medico-legal, întrucât, deși la acel moment reclamantul a cunoscut numărul de îngrijiri medicale de care a avut nevoie, nu a cunoscut cu certitudine persoana răspunzătoare de producerea pagubei.

Prin urmare, s-a reținut că, în aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, data curgerii prescripției este data la care apelantul reclamant a cunoscut concluziile organelor de specialitate, respectiv data comunicării ordonanței din 17.04.2014, dată în dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia de Aramă, iar în raport de această dată, acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 30.06.2016 a fost formulată înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani.

La 13 iunie 2018, pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 518/2018 din 13 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și menținerea sentinței primei instanțe.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurenta a susținut, în esență, că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864 și ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Accidentul de circulație a cărui victimă a fost intimatul-reclamant s-a produs la data de 12.08.2011, iar potrivit datelor din dosarul penal care a avut ca obiect cercetarea accidentului, rezultă că autorul accidentului - C., care are calitatea de intervenient forțat în acest dosar, a fost găsit la locul producerii accidentului, fiind identificat la aceeași dată.

Așadar, intimatul-reclamant a cunoscut persoana vinovată de accident, implicit persoana care i-a provocat un prejudiciu moral și material, chiar la data de 12.08.2011, când s-a produs accidentul de circulație, dată de la care a început să curgă termenul de prescripție, ce avea să se împlinească 3 ani mai târziu.

Certificatul medico-legal, care atestă zilele necesare de îngrijiri medicale pentru reclamant, a fost eliberat la data de 15.08.2011, așadar, data de la care a început să curgă termenul de prescripție este cel mai târziu 15.08.2011 și s-a împlinit la 15.08.2014.

Din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958, recurenta arată că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, în opinia sa, nu poate fi primită motivarea instanței de apel în sensul că "prescripția nu poate curge înainte de finalizarea dosarului penal și că data curgerii prescripției este data la care apelantul reclamant a cunoscut concluziile organelor de specialitate, respectiv data comunicării ordonanței din 17.04.2014 data in dosarul x/2011"

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., iar prin încheierea din camera de consiliu de la 7 decembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019, constatându-se că recursul pârâtei este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a stabilit termen la 6 decembrie 2019, pentru soluționarea recursului, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate, ținând cont și de apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. este fondat, pentru următoarele considerente:

În speță, se observă că problema de drept care se ridică în soluționarea excepție prescripției dreptului material la acțiune nu vizează durata termenului de prescripție ori temeiul juridic al acestuia, sub aceste aspecte atât părțile, cât și instanța de apel fiind de acord că este vorba despre termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1954, aplicabil speței, față de prevederile art. 6 alin. (4) C. civ. coroborate cu art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Ceea ce susține recurenta-pârâtă, în contradicție cu motivarea instanțelor de apel, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, recurenta apreciind că acest termen a început să curgă chiar din 12.08.2011, data când s-a produs accidentul de circulație, sau cel mai târziu din 15.08.2011, data eliberării certificatului medico-legal, care atestă zilele necesare de îngrijiri medicale pentru reclamant.

Sunt fondate criticile recurentei sub aspectul greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive în ipoteza acțiunii în răspundere civilă pentru prejudiciile cauza prin fapte ilicite, consacrată în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Or, reclamantul a cunoscut la data producerii accidentului persoana care răspunde de pagubă (potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958), astfel că termenul de prescripție de 3 ani al dreptului material la acțiune a început să curgă de la data de 12.08.2011, fiind împlinit la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de accidentul având ca autor pe intervenientul forțat C., accident soldat cu daune materiale și vătămarea corporală a reclamantului, care a necesitat 45-50 zile de îngrijiri pentru vindecare.

În mod greșit instanța de apel a reținut că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate apelantului reclamant nu putea curge înainte de finalizarea dosarului penal, doar ulterior acestui moment considerându-se a fi stabilite cu certitudine modalitățile de producere a accidentului de circulație, vinovățiile, cât și persoanele răspunzătoare.

Aceasta deoarece răspunderea civilă a persoanei vinovate de producerea accidentului poate fi angajată indiferent dacă fapta acestuia constituie sau nu infracțiune, așa încât, de la data când persoana vătămată a cunoscut paguba și persoana care răspunde de ea, acesteia i se naște dreptul material la acțiune pentru repararea prejudiciului.

"Finalizarea dosarului penal" nu are nicio relevanță în speță sub aspectul pretențiilor, întrucât împotriva intervenientului forțat C., vinovat de producerea accidentului, s-a început urmărirea penală în dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia de Aramă, iar prin Ordonanța din 17.04. 2014 s-a dispus clasarea cauzei în baza art. 315 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 314 alin. (1) lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b), reținându-se neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii în persoana făptuitorului.

În măsura în care fapta persoanei vinovate constituie și infracțiune devin incidente dispozițiile art. 19 C. proc. pen.

Totodată, reclamantul nu s-a constituit parte civilă în dosarul de urmărire penală.

Dacă reclamantul ar fi dorit recuperarea prejudiciului produs, inclusiv a daunelor morale, în dosarul de urmărire penală, ar fi trebuit să formuleze pretenții la acel moment. Dacă s-ar fi dorit repararea prejudiciului într-un dosar civil, acțiunea ar fi trebuit să fi fost formulată până în data de 12.08.2014, pentru a nu putea fi considerată ca fiind prescrisă.

Dreptul la acțiune s-a născut din momentul producerii accidentului, când persoana vinovată a fost cunoscută, iar acest moment s-a produs în data de 12.08.2011.

Astfel, faptul ilicit cauzator de prejudicii, existența prejudiciului și persoana care răspunde de ea au fost cunoscute de reclamant la data producerii accidentului, 12.08.2011.

Ca urmare, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă din 12.08.2011 și a curs neîntrerupt, împlinindu-se la data de 12.08.2014, anterior promovării cererii de chemare în judecată la 28 iunie 2016.

Este de amintit că în ceea ce privește instituirea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ș.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 518/2018 din 13 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu prilejul rejudecării, instanța de apel va ține cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 518/2018 din 13 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2019.