ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2053/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin plângerea înregistrată la 20.09.2018 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, petenții A., B., C., D. și E. au solicitat, în contradictoriu cu S.C. F. S.R.L., desființarea rezoluției nr. 21527/31.08.2018, pronunțată de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța și respingerea cererii de înmatriculare a S.C. F. S.R.L. în registrul comerțului.

La 27.11.2018, G. și H., I., J., K. și L. au formulat cereri de intervenție principală, prin care au solicitat admiterea plângerii și respingerea cererii de înmatriculare a S.C. F. S.R.L.

Prin încheierea din 28.11.2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis în principiu cererile de intervenție, iar prin încheierea din 12.12.2018 a respins excepțiile inadmisibilității plângerii și lipsei calității procesuale active.

Prin sentința civilă nr. 69/13.02.2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis cererile de intervenție formulate de G., H., I., J., K. și L., a admis plângerea formulată de petenții A., B., C., D. și E., a desființat rezoluția nr. 21527/31.08.2018, pronunțată de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța și a respins ca nefondată cererea S.C. F. S.R.L. privind autorizarea constituirii, înmatricularea și înregistrarea datelor din declarația tip pe propria răspundere; a dispus radierea din registrul comerțului a tuturor mențiunilor efectuate în baza rezoluției desființate, dar și comunicarea încheierii către persoana juridică la sediul social, Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Direcției Generale a Finanțelor Publice Constanța, pe cale electronică, precum și afișarea pe pagina de internet a Oficiul Național al Registrului Comerțului și la sediul Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța.

Împotriva încheierilor din 28.11.2019 și 12.12.2018, precum și a sentinței civile sus-menționate, S.C. F. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 577/11.11.2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată excepția inadmisibilității plângerii, precum și apelul.

Împotriva acestei decizii, S.C. F. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, după prezentarea situației de fapt, a susținut că acțiunea dedusă judecății este una în regularizare, care se încadrează în dispozițiile art. 48 din Legea nr. 31/1990, sens în care, cu titlu prealabil, a solicitat instanței să o califice ca atare, urmând a se face aplicarea dispozițiilor prevăzute de lege într-o astfel de situație.

A arătat recurenta că petenții au sesizat instanța de judecată cu scopul constatării nelegalității S.C. F. S.R.L. pentru lipsa actului constitutiv valabil încheiat.

În susținerea acțiunii au fost invocate prevederile art. 6 din O.U.G. nr. 116/2009, precum și cele ale Ordinului Ministrului Justiției nr. 2594/C/2008.

Recurenta a afirmat că judecătorul nu se poate pronunța asupra validității actului constitutiv al societății înmatriculate, în acest caz legea prevăzând o altă acțiune, cea în regularizare, reglementată de art. 48 din Legea nr. 31/1990, dar și că intimații și instanțele de judecată au apreciat rezoluția nr. 21527/31.08.2018 ca fiind nelegală, motivat de faptul că actul constitutiv al societății nu este valabil, ci lovit de nulitate absolută.

Totodată, a mai arătat că nu au fost respectate prevederile art. 6 alin. (6) din O.U.G. nr. 116/2008, potrivit cărora instanța soluționează plângerea în complet alcătuit dintr-un singur judecător, în camera de consiliu, fără citare.

A subliniat că în condițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanța are posibilitatea de a califica actele și faptele deduse judecății, făcând aplicarea dispozițiilor legale incidente prin raportare la situația de fapt expusă în cererea introductivă, în prezenta cauză situația de fapt dedusă judecății încadrându-se în ipoteza reglementată de art. 48 din Legea nr. 31/1990.

În drept, a indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimații D., C., A., E. și B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei capacității de folosință a recurentei, deoarece hotărârea pronunțată de instanță este executorie și are drept efect imediat radierea din evidențele registrului comerțului a înregistrării persoanei juridice, potrivit art. 6 alin. (6) din O.U.G. nr. 116/2009, dar și excepția inadmisibilității recursului, conform art. 6 alin. (7) din O.U.G. nr. 116/2009, având în vedere că hotărârea pronunțată în soluționarea plângerii este executorie și este supusă numai apelului.

Pe fondul recursului, au solicitat respingerea acestuia, subliniind că acțiunea în regularizare prevăzută de art. 48 din Legea nr. 31/1990 nu privește obiectul prezentei acțiuni.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în C. proc. civ., în art. 457.

În speță, Tribunalul Constanța a fost învestit la 20.09.2018 cu o plângere împotriva rezoluției nr. 21527/31.08.2018, pronunțată de persoana desemnată de către directorul Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța, întemeiată pe dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 116/2009.

Prin punctul de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, recurenta a susținut că plângerea formulată de reclamanți trebuie calificată drept o acțiune în regularizare, așa cum este aceasta reglementată de art. 48 din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte notează că reclamanții, în baza principiului disponibilității, au înțeles să învestească instanța cu o plângere întemeiată pe dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 116/2009. Totodată, ia act că pârâta nu a solicitat calificarea acțiunii în fața primei instanțe, pe calea întâmpinării.

Dincolo de faptul că, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, instanța supremă constată că pârâta nu a invocat greșita calificare a acțiunii nici în apel, prin criticile aduse sentinței tribunalului, instanțele anterioare fundamentându-și hotărârile pe dispozițiile O.U.G. nr. 116/2009.

Așa fiind, solicitarea recurentei în sensul schimbării obiectului acțiunii în etapa procesuală a recursului este lipsită de suport legal.

Analizând admisibilitatea recursului din perspectiva temeiului de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte reține că potrivit art. 6 alin. (3) teza I din O.U.G. nr. 116/2009, împotriva rezoluției directorului și/sau persoanei sau persoanelor desemnate se poate formula plângere, iar conform art. 6 alin. (7) din aceeași ordonanță, hotărârea pronunțată în soluționarea plângerii este executorie și este supusă numai recursului.

Textele de lege anterior evocate reglementează reguli de procedură în materia cererilor întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 116/2009.

Având în vedere că O.U.G. nr. 116/2009 a fost adoptată anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ., iar plângerea a fost formulată ulterior, devin pe deplin incidente dispozițiile relevante din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă, de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.

Conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este supusă recursului sau că poate fi atacată cu recurs ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 și ale art. 6 alin. (7) din O.U.G. nr. 116/2009, rezultă că hotărârile pronunțate în soluționarea plângerilor îndreptate împotriva rezoluțiilor emise de directorul/persoana desemnată din cadrul oficiului registrului comerțului sunt supuse numai apelului.

Or, conform art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Prin urmare, având în vedere că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 116/2009, decizia pronunțată de instanța de apel este o hotărâre definitivă în sensul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ar constitui o încălcare a principiului legalității căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege sus-menționate, cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. F. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 577/11.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2020.