ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1959/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței să constate intervenită decăderea pârâtei, în baza dispozițiilor art. 76 și art. 102 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2006, din dreptul de a-și realiza creanța născută anterior deschiderii procedurii insolvenței împotriva reclamantei, având drept izvor acordul de transfer înregistrat la F.R.F. cu nr. x din 28 iunie 2013 și actul adițional la acesta, iar pe cale de consecință, să constate inexistența dreptului de creanță al pârâtei asupra reclamantei pentru suma de 270.000 euro, reprezentând în echivalent suma de 1.222.803 RON.

Prin sentința civilă nr. 423 din 4 aprilie 2018 tribunalul a admis acțiunea astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 676/A din 24 octombrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul pârâtei B. S.A., prin lichidator judiciar Lichidator C., fiind schimbată în tot sentința de fond în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii formulează prezentul recurs reclamanta.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar în ședința din camera de filtru din 29 aprilie 2020 recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen în ședință publică pentru soluționare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Astfel, recurenta consideră că instanța de apel în mod greșit a recalificat raportul contractual dintre părți, deși nu a fost învestită în acest sens, considerând că acordul de transfer a dat naștere unui drept real, văzut ca drept de proprietate asupra unui bun viitor, dar și că, același acord de transfer, a dat naștere unui raport de mandat, recurenta acționând în calitate de mandatar al intimatei, încălcând astfel dispozițiile art. 477 C. proc. civ. care stabilește limitele judecății apelului.

În opinia recurentei motivele care au format convingerea instanței au fost altele decât cele susținute de apelant prin motivele de apel și prin concluziile scrise, aceste motive nefiind puse în discuția părților.

Recurenta consideră că instanța de apel avea obligația ca în dezlegarea chestiunilor juridice deduse judecății, să aibă în vedere reglementările speciale prevăzute în Regulamentele și reglementările sportive, astfel cum s-a prevăzut în art. 5.1 din acordul de transfer.

Se invocă o serie de dispoziții din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorului de Fotbal adoptat de Federația Română de Fotbal care, în opinia recurentei, nu au fost avute în vedere de instanța de apel la soluționarea cauzei.

Recursul este nefondat pentru considerentele următoare.

Referitor la primul motiv de recurs, susținerile recurentei nu pot fi reținute.

Se invocă încălcarea principiului disponibilității prin aceea că instanța de apel a recalificat raportul contractual dintre părți, deși nu a fost învestită în acest sens.

Criticile sunt nefondate având în vedere că instanța de apel a răspuns motivelor de apel formulate de către pârâtă, motive care vizau calificarea dreptului de creanță care izvora din acordul de transfer încheiat de către cele două părți.

Instanța de apel încercând să răspundă criticilor formulate folosește o argumentație preponderent teoretică, ceea ce îngreunează ușor înțelegerea raționamentului logico-juridic avut în vedere, însă fără a se încălca principiul disponibilității.

Pornind de la petitele cererii de chemare în judecată, astfel cum au fost stabilite de însăși recurenta reclamantă, având în vedere clauzele acordului de transfer încheiat înregistrat sub nr. x din 28 iunie 2013, acord care a reprezentat izvorul pretinsei creanțe, instanța de apel a calificat corect aceste raporturi contractuale considerând că sunt aplicabile dispozițiile Noului C. civ. intrat în vigoare la 1 noiembrie 2011.

Instanța de apel reține, în esență, că cedenta B. nu avea la data deschiderii procedurii insolvenței față de debitoarea A. S.A. (11 iunie 2014) o creanță asupra averii acesteia și că aceasta nu trebuia să se înscrie la masa credală cu suma de 270.000 euro, astfel că nici sancțiunea decăderii prevăzută de art. 76 din Legea nr. 85/2006 nu a operat în privința drepturilor acesteia câtă vreme transferul jucătorului de fotbal și încasarea indemnizației de transfer au avut loc ulterior încheierii procedurii insolvenței (prin sentința nr. 7211 din 23 septembrie 2015).

Ca atare, nu se poate vorbi despre o încălcare a vreunei reguli de procedură, respectiv încălcarea principiului disponibilității, astfel încât să poată fi reținut acest motiv de casare.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs prin care se critică aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a unor Regulamente interne și internaționale aplicabile în materia transferului jucătorilor de fotbal, Înalta Curte constată că a fost invocat formal, hotărârea instanței de apel nefiind întemeiată pe aceste dispoziții, cum de altfel niciuna dintre părți nu a invocat pe parcursul litigiului aplicabilitatea vreuneia dintre aceste norme. Recurenta invocă pentru prima dată în recurs faptul că nu au fost respectate aceste norme de drept material.

Reținem în acest sens că potrivit art. 488 alin. (2) motivele de casare nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului (...), ceea ce în speță nu poate fi reținut.

Formal este invocat și cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta nearătând în niciun fel la ce se referă contradictorialitatea motivării, care sunt acele argumente străine de natura cauzei, astfel încât nici acest motiv nu poate fi reținut.

Față de cele mai sus arătate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ. va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea cheltuielilor de transport efectuate, potrivit dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 676/A din 24 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. la plata sumei de 404 RON către intimata-pârâtă S.C. B. S.A., prin Lichidator judiciar C.., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.