ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1640/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a Civilă la data de 15 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. prin administrator special și prin administratorul judiciar C. S.P.R.L. să se constate nulitatea încetării contractului de mandat nr. x din 13.05.2009 dispusă prin Adresa/Denunțare contract mandat/Notificare emisă la data de 16.09.2015 și să fie obligată pârâta la plata sumelor reprezentând cuantumul drepturilor bănești reprezentând remunerația lunară stabilită conform art. 4 pct. 4.1.1 din Contractul de mandat, neîncasate din luna iulie 2015 până la data plății efective.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 2009 și următoarele și art. 2030 și următoarele din C. civ., Codul Muncii, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și insolvența și Legea nr. 31/1990.

Prin încheierea de ședință din 21 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a III-a Civilă a admis excepția necompetenței funcționale invocată din oficiu și a înaintat cauza către Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 03 octombrie 2016, sub nr. x/2016*.

La 26 octombrie 2016, reclamantul a depus la dosarul nr. x/2016 cerere precizatoare și completatoare prin care a solicitat nulitatea încetării contractului de mandat nr. x din 13.05.2009 dispusă prin "Adresa/Denunțare contract mandat/Notificare" emisă la data de 16.09.2015 și obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând cuantumul drepturilor bănești, respectiv remunerația lunară stabilită conform art. 4, pct. 4.1.1 din Contractul de mandat, neîncasate din luna iulie 2015 în cuantum de 32.173 RON (brut) pentru perioada 01 iulie - 15 septembrie 2015 plus concedii de odihnă neefectuate, cât și salariile pe perioada încetării abuzive a contractului de mandat până la data plații efective în cuantum de 112.464 RON calculate pentru perioada iulie 2015- septembrie 2016.

Prin încheierea de ședință din 04 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VII-a Civile a Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă la data de 26 aprilie 2017, sub nr. x/2016**.

Prin sentința civilă nr. 1730 din 19 martie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a admis excepția tardivității și a respins acțiunea precizată ca tardiv formulată.

Împotriva sentinței civile nr. 1730 din 19 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2016, a formulat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe sau unei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție.

De asemenea, a declarat apel și împotriva încheierii de ședință din data de 18 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a Civilă în același dosar, prin care instanța a respins excepția necompetenței funcționale a Tribunalului București, secția a VII-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 58/2019 din 10 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelantul contestator A. împotriva sentinței civile nr. 1730 din 19 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2016 și a încheierii de ședință din data de 18 septembrie 2017, în contradictoriu intimatele pârâte B. S.A. prin administrator special D. și B. S.A., prin lichidator judiciar E. I.P.U.R.L., ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței de apel, la 20 martie 2019, contestatorul A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, desființarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

După prezentarea situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, recurentul susține că, în mod nelegal, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au respins acțiunea ca tardiv formulată.

În esență, recurentul susține că a învestit instanța cu o acțiune în constatarea nulității unui contract de mandat, care nu intră în sfera de interpretare/calificare a unor măsuri dispuse de administratorul judiciar, întrucât, la momentul deschiderii procedurii generale a insolvenței, i s-a confirmat mandatul, iar, după numirea noului administrator judiciar nu s-a ridicat și nici nu s-a propus prin raport judecătorului sindic denunțarea acestui contract.

Totodată, consideră că, în procedura de reorganizare, însuși termenul de "administrare a procedurii" este greșit ales/interpretat, întrucât practicianul în insolvență nu administrează procedura, ci o intermediază, controlând și desfășurând o activitate de supraveghere a activității debitorului supus procedurii.

Prin urmare, recurentul susține că a învestit instanța nu cu analiza îndeplinirii unor atribuții ale administratorului judiciar din perspectiva luării unor măsuri, ci cu modul de încetare a unui contract de mandat care are ca aplicabilitate dispozițiile C. civ. și a altor legi speciale și nu cele prevăzute de legea insolvenței.

Astfel, arată că, în conformitate cu dispozițiile din C. civ., raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale executive sunt supuse prin analogie regulilor mandatului, dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel.

Recurentul apreciază că, în mod greșit, instanța de apel a interpretat apărările cu privire la comunicarea notificării privind denunțarea unilaterală a contractului de mandat, întrucât, atât în cererea de chemare în judecată, cât și în motivele de apel, a învederat faptul că notificarea a fost comunicată doar pe adresa de e-mail a societății și nu la adresa sa de domiciliu, deși el nu a mai avut acces în incinta sediului societății, aspect recunoscut și de pârâtă.

O altă critică se referă la faptul că instanța nu s-a pronunțat pe motivul de apel formulat împotriva încheierii din data de 18 septembrie 2017, prin care instanța de fond a respins excepția necompetenței funcționale a Tribunalului București, secția a VII-a civilă.

Recurentul consideră că obiectul cererii deduse judecății constă în pretenții decurgând din revocarea abuzivă a unui contract de mandat comercial, invocând ca temei juridic prevederi ale Legii nr. 31/1990, astfel că natura juridică a litigiului dedus judecății este aceea a unui litigiu între profesioniști, iar competența de soluționare aparține secției având această specializare și nu secției a VII-a Civilă.

Cu toate că, la 10 mai 2019, cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte B. S.A. prin administrator special D. și B. S.A., prin lichidator judiciar E. I.P.U.R.L., intimatele nu au depus întâmpinare.

Prin rezoluția completului din 20 iunie 2019, s-a dispus, în baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului către părți, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) din Cod.

Raportul a fost comunicat părților la 25 mai 2020, respectiv, la 28 mai 2020 și 5 iunie 2020, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul de recurs.

Părțile nu și-au exprimat poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport.

Prin rezoluția din 21 iulie 2020, Completul de filtru nr. 5 a stabilit termen în vederea examinării recursului, la data de 22 septembrie 2020.

La termenul din 22 septembrie 2020, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare cu privire la excepția inadmisibilității recursului în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

Așadar, legalitatea căilor de atac presupune că o hotărâre judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, neputând fi folosite alte mijloace procedurale în scopul obținerii reformării sau retractării unei hotărâri judecătorești.

Totodată, legalitatea căilor de atac este, în egală măsură, atât un principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României, republicată, stipulând în sensul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de normele legale, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii, cât și un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

În concret, cu referire la litigiul pendinte, Înalta Curte are în vedere faptul că, potrivit celor reținute în decizia recurată pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, prin încheierea din 02 aprilie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VII-a Civilă a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței prevăzută de Legea nr. 85/2014 împotriva debitoarei S.C. B. S.A. și numirea în calitate de administrator judiciar a F. I.P.U.R.L.

Prin încheierea de ședință din data de 07 septembrie 2015, judecătorul sindic a luat act de confirmarea C. S.P.R.L. în calitate de administrator judiciar al debitoarei, conform Hotărârii Adunării Creditorilor din data de 21.07.2015 publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 13070/22.07.2015.

În exercitarea atribuțiilor sale, prin adresa din data de 15.09.2015 administratorul judiciar C. S.P.R.L. a notificat reclamantului A. încetarea contractului de mandat din data de 13.05.2009, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale, începând cu data de 15.09.2015, temeiul de drept invocat în cuprinsul notificării fiind art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, motivul revocării fiind maximizarea averii debitoarei.

La data de 16 septembrie 2015, reclamantul a primit din partea pârâtei S.C. B. S.A. o adresă/notificare, prin care i s-a adus la cunoștință faptul că, începând cu data de 15 septembrie 2015, încetează contractul de mandat încheiat între reclamant și S.C. B. S.A.

Prin încheierea de ședință din data de 06 noiembrie 2017, judecătorul sindic a luat act că, prin hotărârea Adunării Asociaților din data de 25.07.2017, s-a schimbat forma de organizare a administratorului judiciar din C. S.P.R.L. în E. I.P.U.R.L., dosarul de insolvență nr. 4112/3/2015 fiind preluat de E. I.P.U.R.L.

Anterior, însă, prin acțiunea, astfel cum a fost precizată la data de 26 octombrie 2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. prin administrator special și administratorul judiciar al S.C. B. S.A., C. S.P.R.L., a solicitat să se constate nulitatea încetării contractului de mandat nr. x din 13.05.2009 dispusă prin actul emis la data de 16.09.2016 intitulat "adresă/denunțare contract mandat/notificare" și să se dispună obligarea pârâtei la plata remunerației lunare stabilită conform art. 4 pct. 4.1.1 din contractul de mandat începând cu luna iulie 2015 până la data plătii efective, plus concedii odihnă neefectuate, precum și salariile cuvenite pentru perioada cuprinsă de la data încetării abuzive a contractului de mandat și până la data plății efective.

Cererea a fost înregistrată inițial pe rolul secției a III-a Civilă a Tribunalului București, aceasta declinându-și competența în favoarea secției a VI-a Civilă, care, la rândul ei, și-a declinat competența în favoarea secției a VII- a Civilă.

Având în vedere că, în baza art. 123 alin. (1) și art. 58 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar are atribuția denunțării unor contracte în derulare încheiate de debitor, iar împotriva măsurii administratorului judiciar de denunțarea a unui contract se poate formula contestație conform art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, în termenul prevăzut la art. 59 alin. (6) din același act normativ, Înalta Curte constată că, în speță, actul contestat a fost emis de administratorul judiciar al pârâtei în exercitarea atribuțiilor conferite de art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, iar cererea de chemare în judecată a fost promovată după data deschiderii procedurii insolvenței.

Fiind o cerere de competența judecătorului sindic, acțiunea este guvernată inclusiv de dispozițiile procedurale speciale ale Legii nr. 85/2014, astfel încât, vor fi avute în vedere dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia, soluționarea contestațiilor oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar este de competența judecătorului sindic, art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia, "Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii și pot fi atacate, separat, numai cu apel", precum și cele prevăzute de art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în conformitate cu care "Curtea de apel va fi instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic. Hotărârile curții de apel sunt definitive", în forma în vigoare de la data introducerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței debitoarei S.C. B. S.A., respectiv, 9 februarie 2015.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că hotărârile prin care se soluționează contestațiile împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar sunt supuse numai apelului.

Mai mult, potrivit dispozițiilor art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea 2/2013 cu referire la art. 483 alin. (2), teza finală, din C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile în primă instanță sunt supuse numai apelului".

Cum art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede că hotărârile curții de apel sunt definitive, rezultă că decizia instanței de apel este o hotărâre definitivă în sensul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, instanța supremă are în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive (…) orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs" și că, în baza alin. (2) al aceluiași articol "hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării".

Reținând, așadar, incidența criteriului materiei, din coroborarea dispozițiilor evocate, rezultă că decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță, fiind operant principiul legalității căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse și având în vedere dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 58/2019 din 10 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 58/2019 din 10 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2020.