ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1555/2020

Ședința publică din data de 15 septembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Mureș la 4 septembrie 2015, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat, în principal, obligarea pârâtei la înlocuirea remorcii C. cu număr de identificare x cu o remorcă nouă având caracteristici similare, motivat de considerentul că în urma inspectării acestui bun a rezultat că avariile produse au determinat producerea unei daune totale, bunul fiind impropriu utilizării.

În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 17.000 euro, echivalentul a 75.480 RON, sumă calculată prin raportare la valoarea leu-euro comunicată de B.N.R. la data depunerii cererii de chemare în judecată, reprezentând contravaloarea reparației remorcii C. cu număr de identificare x;

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 84.537,6 RON calculate la valoarea creanței, la un cuantum de 0,2%/zi calendaristică, în temeiul art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2%/zi calendaristică calculate la valoarea sumei stabilite cu titlu de despăgubire, de la data introducerii acțiunii până la momentul plății integrale a acesteia, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 67.000 euro, reprezentând contravaloarea închirierii unui bun cu caracteristici similare de la data producerii evenimentului asigurat până la 4 septembrie 2015, momentul introducerii acțiunii și, în continuare, până repararea la prejudiciului cauzat.

Prin sentința nr. 96 din 22 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte acțiunea promovată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 75.480 RON echivalentul a 17.000 euro reprezentând contravaloarea reparației remorcii C. număr de identificare x, precum și 18.796 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin aceeași sentință, a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 67.000 euro reprezentând contravaloarea închirierii unei remorci începând cu data de 4 septembrie 2015 și până la repararea prejudiciului cauzat și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere. Totodată, a fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu formulată de societatea D. S.A., reprezentată legal prin administrator E..

Prin decizia nr. 59/A din 28 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis apelul declarat de pârâta societatea B. S.A. împotriva sentinței nr. 96 din 22 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în dosarul nr. x/2015 și, în consecință, s-a schimbat în parte sentința atacată în sensul obligării pârâtei societatea B. S.A. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 40.108,42 RON, reprezentând contravaloarea reparației remorcii C., în baza poliței de asigurare CASCO nr. 8066080K/2012. A fost înlăturată dispoziția privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Prin aceeași decizie, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă ă a sumei de 3.494,07 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea soluției, Curtea a reținut ca întemeiate criticile apelantei referitoare la faptul că a fost obligată la plata contravalorii unor reparații, fără ca acestea să fie dovedite conform condițiilor prevăzute în contractul de asigurare încheiat între părți, respectiv art. 5 alin. (4) din Condițiile de Asigurare privind Polița de tip CASCO.

Curtea a mai constatat că prima instanță a interpretat greșit și dispozițiile art. 2208 C. civ., reținute ca temei de drept pentru admiterea acțiunii, acest text legal consacrând obligația asigurătorului de a plăti indemnizația de asigurare în condițiile prevăzute în contract, care corelează obligația de despăgubire cu constatările inspectorului de daună, cuprinse în procesul-verbal întocmit în acest scop, iar cum printre avariile constatate de inspectorul de daună nu se regăsesc avarii ale șasiului, rezultă că societatea de asigurare nu are obligația de a le suporta.

La 5 iulie 2019, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 59/A din 28 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii apelului declarat de pârâtă.

Recurenta susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1270 C. civ. care reglementează principiul forței obligatorii a contractelor dar și a 2208 C. civ. conform căruia, în cazul producerii cazului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizația de asigurare în condițiile prevăzute în contract.

În opinia recurentei, interpretarea greșită a art. 2208 C. civ. rezidă în faptul că instanța a reținut că asigurătorul trebuia să despăgubească doar contravaloarea costurilor sau înlocuirii pieselor menționate în procesul-verbal de constatare eliberat de agentul de daună, deși acesta din urmă este doar un prepus iar constatarea astfel realizată se efectuează anterior prezentării bunului în service, în vederea constatării de specialitate.

Recurenta susține că procesul-verbal de constatare a daunelor este doar un act principial care se realizează prin simpla vizualizare a bunului, ceea ce nu poate constitui o evaluare exactă a daunelor pentru că sunt părți componente care se demontează doar în service, ocazie cu care se poate cunoaște în mod complet daunele.

Asigurătorul avea cunoștință de existența avariilor suplimentare și nu a ridicat nicio obiecție, din această perspectivă fiind încălcate prevederile art. 2208 C. civ., deoarece i-a permis unei unități service neautorizate să efectueze lucrări la șasiul remorcii, împrejurare ce contravine obligațiilor stabilite prin contractul de asigurare.

În opinia recurentei, instanța de apel a exonerat pârâta B. S.A. de la plata unei sume de bani, interpretând și aplicând greșit art. 2208 C. civ., în momentul în care a apreciat că societatea de asigurare a acționat în limitele contractului de asigurare.

În acest sens, s-a mai susținut că unitatea service a solicitat la plată aceste reparații efectuate la șasiu, conform devizului de lucrări întocmit de D. S.A., nerezumându-se doar la constatările cuprinse în procesul-verbal de constatare a daunelor.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că interpretarea și aplicarea greșită a art. 2208 C. civ. este și o consecință a modului de interpretare a probatoriului administrat în cauză. Astfel, s-a învederat că instanța a încuviințat și a dispus efectuarea unei expertize tehnice auto, însă aceasta nu a clarificat aspectele relevante soluționării litigiului, motiv pentru care recurenta apreciază că soluționarea dosarului nu se poate fundamenta pe concluziile acestei lucrări, deoarece expertul nu a răspuns obiectivului nr. 1 stabilit de către instanța de judecată, respectiv dacă remorca a fost reparată conform standardelor tehnice.

La 2 septembrie 2019, intimata D. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală, raportat la faptul că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză.

La 19 septembrie 2019, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimată prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 iunie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată la 15 septembrie 2020, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă nelegalitatea deciziei atacate, susținând că, decizia instanței de apel ar fi rezultatul interpretării și aplicării greșite a art. 1270 și art. 2208 C. civ., iar ca o consecință a acestui fapt pârâta B. S.A. ar fi fost exonerată de la plata integrală a indemnizației, apreciindu-se greșit că societatea de asigurare a acționat în limitele contractului de asigurare încheiat de părți.

Potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Conform art. 2208 alin. (1) C. civ. în cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizația de asigurare în condițiile prevăzute în contract.

Dispozițiile art. 2217 alin. (1) C. civ. prevăd în mod expres că despăgubirile care se plătesc de către asigurător se stabilesc în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, despăgubirile neputând depăși prejudiciul efectiv suferit.

Prin art. 5 și art. 6.b din Condițiile de Asigurare privind Polița de tip CASCO este stipulat faptul că societatea de asigurare va despăgubi contravaloarea costurilor reparațiilor sau înlocuirii pieselor care au fost menționate în procesul-verbal de constatare eliberat de inspectorul de daună.

Ca atare, prin convenția lor, părțile au dat valoare juridică exclusivă procesului de constatare daunăca act juridic determinant al stabilirii obligațiilor de plată ale asigurătorului, în cazul producerii riscului asigurat, recunoscând, totodată, competența inspectorului de daune de a determina reparațiile a căror contravaloare o suportă societatea de asigurare.

Limitele de despăgubire prevăzute în procesul-verbal de constatare daună, ca parte integrantă acontractului de asigurare, sunt obligatorii pentru părți Consecința acestui fapt este aceea că, lucrările de reparații care nu au fost menționate în procesul-verbal de constatare daună, nu intră în obligațiile de despăgubire asumate de asigurător prin contractul de asigurare.

În acest context, susținerile recurentei privind faptul că asigurătorul avea cunoștință de existența avariilor suplimentare și, cu toate acestea, nu ar fi ridicat nicio obiecție, nu sunt fondate, atâta timp cât, pentru aceste avarii, societatea de asigurare și-a manifestat refuzul expres, motivat de limitele contractuale agreate de părți.

Prin urmare, faptul că unitatea service a solicitat la plată aceste reparații, fără a se rezuma doar la constatările cuprinse în procesul-verbal de constatare a daunelor, nu prezintă relevanță juridică și nu are căderea să modifice obligațiile de plată asumate de asigurător.

Nu poate fi reținută calificarea dată de recurenta-reclamantă procesului-verbal de constatare daună ca fiind un act intermediar stabilirii lucrărilor de reparații, față de dispozițiile contractuale amintite, respectiv art. 5 și art. 6.b din Condițiile de Asigurare privind Polița de tip CASCO, unde acest act este indicat expres ca fiind temeiul acordării despăgubirilor.

Față de considerentele reținute, rezultă că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu stricta respectare a dispozițiilor contractuale convenite de părți, respectiv a principiului forței obligatorii a contractelor prevăzut de art. 1270 C. civ.

Critica prin care se susține că interpretarea și aplicarea greșită a art. 2208 C. civ. este și o consecință a modului de interpretare a probatoriului administrat în cauză, deoarece instanța nu a clarificat aspectele relevante soluționării litigiului, ca urmare a administrării probei cu expertiză tehnică, nu poate fi analizată de instanța de control judiciar, raportat la limitele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.,întrucât nu este o critică de nelegalitate, ci vizează situația de fapt reținută de instanța de apel.

Reanalizarea situației de fapt stabilite de instanțele devolutive în baza probelor administrate în dosar nu este permisă, situația de fapt stabilită fiind o premisă ce nu mai poate fi pusă în discuție, în controlul de legalitate din recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 59/A din 28 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, neputând fi acordate nici cheltuielile de judecată aferente acestei căi extraordinare de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 59/A din 28 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel TârguMureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,15 septembrie 2020.