ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1205/2020

Ședința publică din data de 30 iunie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, secția Civilă, la 12 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.I.I. B. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 836.600,63 RON derivată din contractul de împrumut nr. 15 din 5 ianuarie 2013, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 30 iulie 2014 și contractul de închiriere nr. x din 30 aprilie 2012, încheiate între părți.

Prin sentința civilă nr. 307F din 27 februarie 2018, Tribunalul Ialomița, secția Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. și a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 207.840 RON reprezentând contravaloare produse; a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar.

Prin decizia civilă nr. 2083A din 24 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamantă prin administrator judiciar și a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 662.769,37 RON.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta S.C. C. S.R.L., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

După prezentarea istoricului cauzei și a soluțiilor pronunțate, recurenta-pârâtă susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 87 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta susține că este valabil contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 23 iunie 2017, având în vedere că încheierea acestuia nu reprezintă o depășire a limitelor activităților curente și, ca urmare, nu intervine obligativitatea avizării acestui contract de către administratorul judiciar. Totodată, recurenta arată că semnificația sintagmei de "supraveghere a activității debitorului" a fost definită în cadrul art. 5 la pct. 66 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, supravegherea exercitată de administratorul judiciar, în condițiile în care nu s-a ridicat dreptul de administrare al debitorului constă în analiza permanentă a activității acestuia și avizarea prealabilă atât a măsurilor care implică patrimonial debitorul, cât și a celor menite să conducă la restructurarea/reorganizarea acesteia. Prin urmare, susține recurenta, dacă avizarea are la bază o raportare întocmită de administratorul special, rezultă că administratorul special este cel care verifică legalitatea, oportunitatea și temeinicia operațiunii, avizul administratorului judiciar fiind necesar doar pentru confirmarea celor constatate de administratorul special.

De aceea, apreciază că nulitatea contractului nu poate interveni doar pentru lipsa avizului administratorului judiciar, atâta timp cât celelalte condiții de valabilitate ale contractului sunt îndeplinite și verificate de administratorul special. Dispozițiile Legii nr. 85/2014 prevăd necesitatea avizului la încheierea contractelor, utilizând un termen general, fără a menționa categoria de contracte unde este obligatoriu avizul administratorului judiciar, acest aspect fiind lăsat la latitudinea instanței de judecată.

Recurenta-pârâtă consideră că, în speță, pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23 iunie 2017 nu era necesar și avizul administratorului judiciar având în vedere că administratorul special a verificat și a constatat că sunt îndeplinite condițiile privind realitatea și oportunitatea operațiunii juridice, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest contract a fost încheiat cu recurenta care face parte din același grup de firme "D.", recurenta a fost de bună-credință, recunoscând debitul real și au fost respectate la încheierea acestui contract condițiile de fond și de formă prevăzute de Noul C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 februarie 2020, recursul a fost admis în principiu, stabilindu-se termen de judecată în sedință publică la 24 martie 2020.

Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea judecății cauzei de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020. Ulterior, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020, s-a fixat termen la 30 iunie 2020, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat obligarea recurentei-pârâte C. S.R.L. la plata sumei de 836.600,63 RON, reprezentând pretenții izvorâte din contractul de închiriere nr. x din 30 aprilie 2012 (7.721,37 RON), din contractul de împrumut nr. 15 din 5 ianuarie 2013 (73.961 RON) și din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 30 iulie 2014 (755.048 RON). Din considerentele deciziei recurate (ca urmare a stabilirii situației de fapt de către instanța de apel), rezultă că recurenta-pârâtă a achitat suma de 100.000 de RON prin transfer bancar drept pentru care intimata-reclamantă și-a restrâns pretențiile la suma de 736.600,36 RON.

Constatând că instanța de apel a stabilit în mod corect situația de fapt, Înalta Curte observă că suma la plata căreia a fost obligată recurenta-pârâtă prin decizia atacată, respectiv 662.769,37 RON, reprezintă pretenții născute în temeiul contractului nr. x din 30 aprilie 2012 (factura nr. x din 31 martie 2016 în valoare de 7.721,37 RON) și al contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 30 iulie 2014 (facturile neachitate în valoare totală de 755.048 RON) din care a fost scăzută plata efectuată de 100.000 de RON.

Instanța supremă mai reține că prin încheierea de ședință din 5 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul nr. x/2016 a fost deschisă procedura insolvenței împotriva intimatei-reclamante A. S.R.L. și că la 23 iunie 2017, între părți a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 44 (prin care recurenta-pârâtă, în calitate de vânzătoare, urma să livreze intimatei-reclamante, în calitate de cumpărătoare, cereale al căror preț urma să fie compensat cu debitul deja existent) în temeiul căruia au fost emise ordinele de compensare din 19 decembrie 2017 prin care recurenta-pârâtă arată că ar fi stins parțial pretențiile intimatei-reclamante. La semnarea acestui contract, intimata-reclamantă a fost reprezentată de administratorul special.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Din perspectiva acestui motiv de recurs se invocă încălcarea dispozițiilor art. 87 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 deoarece instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că ordinele de compensare născute în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23 iunie 2017 nu produc efecte întrucât contractul este nul, nefiind avizat de administratorul judiciar.

Criticile sunt nefondate.

Instanța de apel a aplicat corect prevederile Legii nr. 85/2014 atât în ceea ce privește tipul de creanțe ce pot fi compensate în raport de data nașterii lor, cât și în ceea ce privește atribuțiile administratorului judiciar și efectele juridice ale rolului de supraveghere a acestuia asupra actelor încheiate de societatea în insolvență în perioada de observație.

Art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 (Compensarea legală a creanțelor) statuează că orice creditor (în speță C. S.R.L.) are dreptul a invoca compensarea creanței sale față de debitorul aflat în insolvență (în speță A. S.R.L.) cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală (art. 1615 C. civ.) sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii (în speță 5 februarie 2016). Întrucât recurenta-pârâtă a solicitat compensarea creanțelor pe care le deține față de intimata-reclamantă în temeiul contractului nr. x din 23 iunie 2017, dată ulterioară deschiderii procedurii insolvenței, cu creanțele pe care intimata-pârâtă le deține față de aceasta, care sunt cel puțin parțial aferente perioadei anterioare deschiderii procedurii insolvenței, rezultă că la data deschiderii procedurii insolvenței societății A. S.R.L. nu sunt îndeplinite condițiile compensației legale prevăzute de art. 1615 C. civ., fiind corectă concluzia instanței de apel în sensul că nu se poate invoca compensația creanțelor anterioare deschiderii procedurii cu cele ulterioare acestui moment.

În ceea ce privește creanțele aferente raporturilor juridice desfășurate după data deschiderii procedurii insolvenței, recurenta-pârâtă invocă ordinele de compensare emise la 19 decembrie 2017 în temeiul unui contract semnat cu intimata-pârâtă la 23 iunie 2017, deci după data deschiderii procedurii, în timpul perioadei de observație. Văzînd dispozițiile art. 84 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, Înalta Curte reține că toate actele, operațiunile și plățile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii insolvenței sunt nule de drept, cu trei excepții: (i) se înscriu în unul din cazurile de la art. 87, (ii) au fost autorizate de judecătorul-sindic sau (iii) au fost avizate de administratorul judiciar. Cum în cauză nu este vorba de o autorizare a judecătorului sindic, iar administratorul judiciar a arătat că nu a avizat nici contractul, și nici ordinele de compensare, devin relevante prevederile art. 87 din Legea nr. 85/2014, pentru a stabili dacă, în speță, recurenta-pârâtă putea să încheie contractul nr. x și să emită ordinele de compensare numai în baza semnăturii administratorului special. Debitorului nefiindu-i ridicat dreptul de administrare, rezultă că acesta poate continua activitatea curentă și poate face plăți către creditorii cunoscuți sub supravegherea administratorului judiciar, supraveghere care constă în analiza permanentă a activității debitorului și avizarea prealabilă a măsurilor care implică patrimonial debitorul (între care art. 5 pct. 66 din aceeași lege include plățile, încheierea contractelor în perioada de observație, operațiunile care implică diminuarea patrimoniului).

Față de faptul că operațiunile în discuție, respectiv încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23 iunie 2017 și emiterea ordinelor de compensare în luna decembrie 2017, reprezintă operațiuni de tipul celor care se desfășoară sub supravegherea administratorului judiciar și care necesită avizarea prealabilă a acestuia și față de lipsa oricărei aprobări prealabile din partea organului abilitat cu privire la efectuarea acestor operațiuni, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect legea și că nu pot fi reținute argumentele aduse de recurenta-pârâtă în sensul că acest aviz nu era necesar pe motiv că cele două părți contractante sunt din același grup, că recurenta-pârâtă a fost de bună-credință sau că au fost respectate condițiile de fond și de formă prevăzute de C. civ.. Aspectele legate de relațiile dintre părți sau de buna lor credință nu au relevanță în cauză, iar prin încheierea contractului fără avizul administratorului judiciar, recurenta-pârâtă nu a respectat tocmai condițiile de fond, angajându-se într-un raport juridic cu nerespectarea unor prevederi legale prevăzute sub sancțiunea nulității.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2083A din 24 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2083A din 24 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 iunie 2020.