ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 604/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 272/2019 pronunțată în dosar nr. x/2018 Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea modificată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și în consecință:

A dispus rezoluțiunea contractului de vânzare nr. x din 25.10.2016 încheiat între părți;

A dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului și în consecință:

A obligat pârâta la restituirea sumelor încasate ca preț al contractului în cuantum de 48.000 Euro echivalentul în RON la cursul B.N.R. valabil la data plății, la care se adaugă dobânda legală de la data rămânerii definitive a sentinței.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat schimbarea hotărârii apelate și pe cale de consecință, admiterea apelului și respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a Civilă prin decizia nr. 59/2020 din 20 februarie 2020 a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 272/2019 pronunțată de Tribunalul Sibiu, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a obligat intimata S.C. A. S.R.L. la 5.780,50 RON cheltuieli de judecată în apel către apelantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă susține că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 22 alin. (5) și (6) C. proc. civ., precum și cu încălcarea prevederilor art. 397 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a pretins eronat că s-ar fi pronunțat asupra unor alte motive de rezoluțiune decât cele cu care a fost sesizată.

Reclamanta a investit instanța de judecată cu două motive de rezoluțiune și nu cu unul, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

Eronat s-a reținut și neîndeplinirea culpabilă de către pârâtă a obligației de predare a utilajelor vândute și împiedicarea ulterioară a ridicării faptice de către reclamantă.

Modalitatea de soluționare a acțiunii, adoptată de către instanța de apel se circumscrie unei pronunțări formale asupra fondului cauzei, echivalând cu nemotivarea deciziei pronunțate, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. civ., corelativ cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil.

Se mai arată că obiectul contractului era reprezentat de vânzarea de bunuri imobile prin destinație, la momentul încheierii contractului, părțile neprevăzând nimic cu privire la obținerea autorizațiilor de desființare necesare ridicării utilajelor de pe proprietatea societății pârâte. Pârâta a refuzat în mod constant să își îndeplinească obligația legală în realizarea contractului, pretinzând în mod inechitabil că sarcina de a obține autorizațiile administrative de desființare ar cădea în sarcina reclamantei.

Sub al doilea aspect, recurenta-reclamantă mai susține încălcarea prevederilor de drept substanțial, reprezentate de art. 1685, art. 1686 alin. (1) și (2), art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, întrucât reclamanta nu poate fi constrânsă să preia obligații ce incumbă proprietarului, titular al unui drept real asupra imobilului, iar pe de altă parte lipsa autorizațiilor administrative de desființare constituie un impediment major în executarea contractului, împiedicând predarea bunului.

Instanța de apel a ignorat aspectul că atitudinea pârâtei a excedat contractului, reclamanta fiind în imposibilitate de a onora obligațiile de ridicare a utilajelor, tocmai datorită neîndeplinirii propriilor obligații de către pârâtă.

Sub un alt aspect se susține interpretarea eronată a actului juridic dedus judecății, respectiv fișa de intervenție a Poliției Agnita, mistificând realitatea celor reținute de organul de poliție.

Se mai susține că pârâta este de drept în întârziere, în acord cu prevederile art. 1523 alin. (2) lit. a) și c) C. proc. civ., rezoluțiunea operând de drept.

Ultima critică formulată vizează cheltuielile de judecată acordate pârâtei de către instanța de apel.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului și casarea deciziei recurate, iar în rejudecare respingerea apelului pârâtei și admiterea apelului reclamantei și a acțiunii.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 29 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 ianuarie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantei, ca nefondat, pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute, întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantei și de respingere în tot a acțiunii.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care a apreciat potrivit art. 22 alin. (5) C. proc. civ. că prima instanță a judecat cauza analizând alt motiv decât cel cu care a fost sesizată.

A punctat Curtea asupra faptului că cererea de modificare a acțiunii a vizat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2016 și repunerea părților în situația anterioară pentru nerealizarea obiectului contractului, datorită conduitei culpabile a vânzătoarei (pârâta S.C. B. SRL).

Instanța de apel a mai reținut că prima instanță a invocat un alt motiv de rezoluțiune a contractului, respectiv realizarea obiectului contractului datorită neîndeplinirii obligațiilor pârâtei de obținere a autorizației de desființare și nu pe cel invocat de reclamantă în modificarea de acțiune, respectiv că utilajele au rămas demontate și supuse intemperiilor o durată mare de timp.

Statuând, așadar, asupra faptului că potrivit art. 22 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic al cererii, instanța de apel nu avea temei pentru a analiza că ridicarea faptică era condițioată de obținerea autorizației de desființare, astfel cum susține recurenta pentru prima oară în cadrul apelului.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, sau de o motivare succintă și neconcludentă, cum susține recurenta.

În concluzie, Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat la o examinare efectivă și reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1)pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Sub aspectul motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține încălcarea dispozițiilor de drept substanțial care vizează forța obligatorie a contractului, susținând în esență că atitudinea pârâtei a excedat contractului, reclamanta fiind în imposibilitate de a-și executa obligația de ridicare a utilajelor datorită neîndeplinirii propriilor obligații de către pârâtă.

Critica este nefondată.

Între reclamanta S.C. A. S.R.L. în calitate de cumpărător și pârâta S.C. B. S.R.L. în calitate de vânzător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2016, având ca obiect utilaje second-hand, la prețul de 40.000 euro plus TVA, cu plata unui avans de 18,505-7.400 Euro cu TVA și plata restului de 39.120 euro cu TVA în termen de 90 de zile de la semnare.

În contractul de vânzare nu s-a stipulat nimic cu privire la situația juridică a bunurilor vîndute, respectiv dacă sunt construcții provizorii sau înscrise în CF, iar ulerior încheierii contractului, părțile au purtat discuții cu privire la regimul acestor bunuri, pârâta obținând certificatul de urbanism, care atestă calitatea de imobile prin destinație.

De asemenea, potrivit art. 10.2.2 din contract, cumpărătorul era obligat să notifice vânzătorul cu privire la neglijarea îndeplinirii obligațiilor contractuale.

Potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ. contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Potrivit art. 1672 C. civ., vânzătorul are, pe lângă celelalte obligații principale și pe aceea de a preda bunul, iar potrivit art. 1685 C. civ., predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziția cumpărătorului, împreună cu tot ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă și neîngrădită a posesiei.

În considerarea dispozițiilor privind forța obligatorie a contractului și a corespondenței purtate între părți, în mod corect a reținut instanța de apel că obligația de a efectua demersurile referitoare la autorizațiile cu caracter administrativ au fost preluate de cumpărătoare, în speță pârâta.

În ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor rezoluțiunii, instanța de apel a apreciat în mod legal că la data încheierii contractului, reclamanta a acceptat calitativ starea în care se aflau bunurile, fiind transferat dreptul de proprietate asupra acestora la 25.05.2017.

În raport de aceste considerente, în mod just a reținut instanța de apel că nu sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii prevăzute de art. 1549 alin. (1) C. civ., neexecutarea obligației principale de predare a bunului fiind determinată de atitudinea culpabilă a vânzătoarei.

Criticile vizând interpretarea probelor, respectiv fișa de intervenție a Poliției Agnita nu se poate constitui într-o critică de nelegalitate în recurs, interpretarea probelor reprezentând atributul instanțelor devolutive.

În ceea ce privește criticile recurentei prin care se susține că pârâta este de drept în întârziere, rezoluțiunea operând de drept, Înalta Curte le apreciază nefondate.

Prin clauza prevăzută la art. X se prevede obligația de notificare a celeilalte părți în cazul în care se solicită rezoluțiunea înainte de orice litigiu între părți.

Acțiunea introductivă a avut ca obiect obligarea la rezoluțiunea contractului, instanța analizând condițiile rezoluțiunii față de nerealizarea obiectului contractului, din cauză că utilajele au rămas demontate și expuse intemperiilor, fiind deteriorate.

Sub un ultim aspect, recurenta a criticat decizia instanței de apel sub aspectul soluției pronunțate în ceea ce privește apelul reclamantei, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data încasării sumelor.

În ceea ce privește daunele interese, se reține că rezoluțiunea operează pentru viitor, de la data rămânerii definitive a hotărârii, pârâta nefiind de drept în întârziere în executarea obligației.

Față de obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în apel, se constată că această critică reprezintă o chestiune de netemeincie care nu poate face obiect de analiză în această etapă procesuală.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 59/2020 din 20 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei pentru declanșarea litigiului de față, Înalta Curte în considerarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va admite cererea intimatei și va obliga recurenta S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost solicitate și justificate de către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 59/2020 din 20 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Obligă recurenta S.C. A. S.R.L la plata sumei de 3.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea cu intimatei S.C. B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2021.