ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2478/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin decizia nr. 3166 din 3 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii apelantului A. de sesizare a Curții Constituționale. Hotărârea a fost dată cu drept de recurs cu privire la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, în 48 ore de la comunicare.

A fost respins ca nefondat, apelul formulat de contestatorul A. împotriva sentinței civile nr. 379 din 28 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2020. Hotărârea este definitivă cu privire la soluția de respingere a apelului

Împotriva deciziei nr. 3166 din 3 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, a fost declarat recurs de către A., cu privire la respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din 13 noiembrie 2020, a dispus comunicarea recursului către intimați, fiind fixat termen de judecată la data de 19 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat de recurentul A.. S-a dispus ca recurentului să i se pună în vedere să depună un exemplar al cererii de recurs care să conțină semnătura sa, în original, sub sancțiunea anulării acesteia, conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

Înalta Curte urmează a analiza cu prioritate aspectul referitor la nesemnarea cererii de recurs, întrucât acesta privește legalitatea învestirii instanței, astfel că nu se pot analiza alte probleme legate de judecarea litigiului dedus spre soluționare înainte de satisfacerea acestei obligații.

Conform dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic.

Alin. (3) al aceluiași text de lege dispune că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În cauza de față, deși recurentului i s-a comunicat prin citația comunicată la data de 16 noiembrie 2020 obligația de a depune un exemplar al cererii de recurs care să conțină semnătura sa, în original, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 196 C. proc. civ., partea nu s-a conformat obligației dispuse de instanță.

În lipsa semnăturii părții, o atare cerere, privată de unul dintre elementele necesare și esențiale, nu poate determina o legală învestire a instanței de judecată.

Analizând cauza și din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că, învestită cu constatarea unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, în contextul anulării unei cereri de chemare în judecată, în procedura de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanță nu este unul absolut, acesta putând fi supus limitărilor legale, cu condiția ca dreptul să nu fie afectat în substanța sa. O limitare a dreptului de acces la instanță nu se conciliază cu art. 6 din Convenție decât dacă urmărește un scop legitim și există un raport de rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Astfel, prin decizia din 15 aprilie 2014, în cauza Lefter împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a prevederilor art. 6 din Convenție. S-a reținut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare și nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmărește a impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege și urmărește buna administrare a justiției. Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la instanță (art. 6 din Convenție), reținând că reclamanta a fost informată de instanță asupra omisiunii sale și de sancțiunea susceptibilă a-i fi aplicată.

Deși în speța redată se face vorbire despre anularea unei cereri de chemare în judecată în faza de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, aceasta poate fi apreciată ca reprezentând poziția, de principiu, a instanței de contencios european cu privire la soluțiile de anulare a cererilor pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, cum este și cazul în speță, atunci când limitările impuse îndeplinesc condițiile enunțate și standardele Curții în această materie.

Având în vedere normele procesuale anterior menționate, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., anume anularea cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 3166 din 3 noiembrie 2020 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, cu privire la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.