ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2448/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2448/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile

art.

256

C. proc.

civ.

,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin contestația

înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 08

iulie

2003, contestatoarea

Camera de Comerț și Industrie Bacău a solicitat anularea deciziei

nr.

84/2003 și obligarea

intimatei Administrația Națională a Apelor Române la restituirea în natură a

imobilului situat

în Bacău, str. Cuza Vodă

, Județul Bacău.

Prin sentința civilă nr.

479 din 17 septembrie 2003, Tribunalul Bacău a declinat competența în favoarea

Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr.

4186/2003.

Prin sentința civilă nr.

315 din 29 martie 2004 Tribunalul București secția a III a civilă a respins ca

nefondată contestația reclamantei Camera de Comerț, Industrie și Agricultură

Bacău cu motivarea că aceasta nu are calitatea de persoană îndreptățită în

raport de dispozițiile art. 3 alin. (2) din legea 10/2001.

Prin decizia civilă nr.

2341 A din 04 noiembrie 2004, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă

și pentru Cauze cu Minori și Familie a respins ca nefondat apelul declarat de

apelanta Camera de Comerț și Industrie Bacău, împotriva sentinței menționate.

Înalta Curte de

Casație și Justiție – Secția Civilă și Proprietate Intelectuală prin decizia

civilă nr. 6031 din 20 iunie 2006 a admis recursul reclamantei, a casat decizia

și sentința și a trimis cauza spre rejudecare la tribunal.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de casare a reținut că, potrivit art. 1 din Decretul Lege nr. 139

din 11 mai 1990 camerele de comerț și industrie teritoriale sunt organizații

autonome destinate promovării intereselor membrilor lor, deci organizații de

drept privat, entități autonome organizate în baza unui statut propriu și

autofinanțate, aspecte care exclud de exercițiul oricărei prerogative care

implică autoritatea publică a Statului, astfel că nu fac parte din categoria

instituțiilor publice la care se referă art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Totodată a reținut că

trimiterile instanței de fond la art. 16 alin. (1) din lege sunt rămase fără

suport în contextul modificării acestora prin Legea nr. 247/2005.

În rejudecare, prin

sentința nr. 1007 din 23 iulie 2010, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă

a admis în parte contestația reclamantei Camera de Comerț Industrie și

Agricultură Bacău, a anulat decizia nr. 84 din 03 iunie 2003 emisă de intimată,

a obligat pârâta să restituie reclamantei, în natură, construcția în suprafață

de 253,2 m.p. edificată în anul 1926, situată în orașul Bacău, str. Cuza Vodă,

județul Bacău și terenul de sub construcție, a obligat pârâta să emită în

favoarea reclamantei dispoziție cuprinzând propunere de acordare de despăgubiri

pentru terenul în suprafață de 2.110,8 m.p., în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și la plata sumei de 4.029,2 lei cheltuieli de

judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța astfel,

tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Prin notificarea nr. 13326

din 17 septembrie 2002, trimisă prin B.E.J. G.N. contestatoarea a solicitat

restituirea în natură a terenului în suprafață de 6.307 m.p. și a construcției situate pe acest teren, situate în orașul Bacău, str. Cuza Vodă, care au

aparținut Camerei de Comerț din Bacău, fiind dobândite prin actul de vânzare

cumpărare.

Intimata

Administrația Națională a Apelor Române, prin decizia nr. 84 din 03 iunie 2003

a respins notificarea reclamantei, reținând că aceasta nu are calitatea de

persoană îndreptățită conform prevederilor art. 3 din lege.

Această problemă de

drept a fost rezolvată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia

civilă nr. 6031 din 20 iunie 2006, prin care a constatat că notificatoarea nu

face parte din categoria instituțiilor publice la care se referă art. 3 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei

Tribunalul a reținut că prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2361

din 26 mai 1924 Camera de Comerț din Bacău a dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului situat în orașul Bacău, str. Bacău Ocna, colț cu strada Cuza

Vodă, compus din teren în suprafață de 6.307 m.p. și casă de locuit cu dependințeiar prin Decretul nr. 74 din 25 februarie 1949 Camerele de Comerț și Industrie

au fost desființate, patrimoniile acestora fiind preluate de către Stat

potrivit art. 2 din acest act normativ.

Din suprafața de

teren menționată o suprafață de 1.888 m.p. a fost afectată Centrului de

Colectare Date Hidrometeorologice, sistem informațional laboratoare dispecer

pentru gospodărirea apelor din bazinul hidrografic Siret, conform deciziei nr. 259/1982

a Consiliului Popular Bacău.

De asemenea, s-a mai

avut în vedere că, în prezent, Direcția Apelor Siret, aflată în subordinea

A.N.A.R., deține suprafața de 2.364 m.p. din terenul menționat, pe care se află

edificate mai multe clădiri: C1 – 253 m.p., utilizat de S.G.A., C2 – 509,3 m.p. utilizat ca sediul de D.A. Siret, C3 – 26,3 m.p. Centrală termică, C4 – 20,6 m.p. clădire grup electrogen, C5 – 16,2 m.p. turn zăbrelit pentru comunicații precum și 4 garaje

mobile, astfel cum rezultă din raportul de expertiză topografică întocmit de

expert T.A. (filele 117-122 dosar).

Din același raport de

expertiză a rezultat că restul terenului revendicat în suprafață de 3.248 m.p. se află în incinta utilizată de Ministerul Justiției, fiind afectat Judecătoriei și

Tribunalului Bacău, iar o suprafață de 330 m.p. se află în incinta Inspectoratului Școlar Bacău.

În ceea ce privește clădirea

aflată pe teren, potrivit actului de vânzare cumpărare din 26 mai 1924, aceasta

este în deținerea intimatei prin unitățile subordonate menționate, în decursul

timpului aceasta nesuferind modificări sau adăugiri constructive ci doar

lucrări de îmbunătățire, construcție și instalații constând în refacerea

parțială a finisajelor brute și de suprafață, compartimentări, tavane false,

placaje cu gresie și faianță, înlocuirea cercevelelor, refacere pardoseli,

înlocuirea încălzirii cu sobe cu încălzire centrală cu radiatoare din fontă și

aluminiu, refacerea instalației electrice, instalații noi în grupul sanitar, în

valoare de 204.507 lei, astfel cum rezultă din raportului de expertiză

construcții întocmit de expert S.C.

Tribunalul a apreciat

că preluarea imobilului a fost abuzivă în sensul art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001

iar sub aspectul modalităților de restituire, a reținut că, potrivit art. 1 și art.

9 din Legea nr. 10/2001, în principiu, imobilele preluate abuziv se restituie

în natură, dacă este posibil și dacă nu sunt incidente cazurile în care

restituirea în natură nu poate fi dispusă.

Din această

perspectivă, Tribunalul a constatat, în ceea ce privește construcția în

suprafață de 253,2 m.p., că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 9 din Legea

nr. 10/2001 fiind posibilă restituirea în natură, nefiind incidente cauze care

să împiedice această modalitate de restituire.

În ceea ce privește

aplicabilitatea art. 16 alin. (1) cu raportare la Anexa 2 lit. a) pct. 3 din Legea nr. 10/2001, invocată de intimată, Tribunalul a apreciat că

nu se justifică, întrucât o parte semnificativă a acestei construcții este

folosită de alte instituții, astfel: suprafața de 123,6 m.p. pentru o sală de ședință a Tribunalului Bacău, în baza unui contract de închiriere; o altă

suprafață este utilizată de Institutul Național de Meteorologie – Serviciul de

prognoză a Vremii Bacău.

Față de această

împrejurare instanța de rejudecare a apreciat că nu se poate reține faptul că

această clădire este necesară pentru asigurarea activității pârâtei, instituție

de interes public, întrucât aceasta își poate asigura desfășurarea activității

în clădirea proprie, astfel că nu mai poate fi atinsă finalitatea urmărită de art.

16 – aceea de a da posibilitatea instituției de interes public să funcționeze

și să își desfășoare activitatea.

Nici aspectul că

intimata a adus îmbunătățiri construcției, nu a fost reținut întrucât nu

reprezintă un impediment la restituire, nefiind aplicabile dispozițiile art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât aceste îmbunătățiri nu constituie

construcții noi în sensul acestei dispoziții legale.

Cu privire la cererea

formulată de intimată la 27 aprilie 2006 întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 pentru a-i fi achitată contravaloarea acestor lucrări

instanța a reținut că nu poate fi soluționată în prezentul cadru procesual,

aceasta având la îndemnă o acțiune separată pentru recuperarea investițiilor

făcute.

Referitor la terenul

în suprafață de 2.364 m.p., aflat în deținerea intimatei, Tribunalul a

constatat, sub un prim aspect, că partea de teren aflată sub construcție se

impune a fi restituită în natură, odată cu construcția.

În ceea ce privește

diferența de 2.110,8 m.p. Tribunalul a constatat că terenul este ocupat de

rețele de canalizare și linii electrice, de suprafețe de transport, alei și

parcări, astfel că în raport de modul acestora de dispunere evidențiat în

schița plan anexă a raportului de expertiză, terenul este ocupat funcțional,

ceea ce atrage aplicabilitatea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

neputând fi restituit în natură, ci impunându-se a fi restituit prin echivalent

în condițiile legii speciale – art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin decizia civilă nr.

321A din 26 septembrie 2012, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de

pârâta

Administrația

Națională „Apele Române”, împotriva sentinței civile nr. 1007 din 23 iulie 2010,

pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.

A admis apelul

declarat de reclamanta Camera de Comerț și Industrie Bacău, a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârâtă să restituie în natură

terenul în suprafață de 1.301,48 mp (în care este inclus și terenul de sub

construcție) reclamantei.

A obligat pârâta să

emită propunere de acordare de despăgubiri pentru terenul în suprafață de

1.062,52 mp în condițiile Legii nr. 247/2005 și la plata a 4.000 lei cheltuieli

de judecată în apel către apelanta – reclamantă.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a examinat, prioritar, susținerea pârâtei referitoare la

faptul că reclamanta a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate abia

după data de 24 noiembrie 2006, ceea ce impunea respingerea notificării,

deoarece acestea trebuiau depuse potrivit dispozițiilor art. 23 din legea nr.

10/2001, până, cel mai târziu, la data soluționării cererii și a constat că

această critică este neîntemeiată întrucât actele doveditoare ale dreptului de

proprietate au fost depuse odată cu notificarea formulată de reclamantă.

De asemenea, instanța

de apel a constat că, în mod corect a reținut tribunalul că reclamanta a făcut

dovada dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul notificării

prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2361/1924 de Tribunalul

Bacău secția notarială ( act aflat la filele 23 - 24 dosar 4186/2003) și că

acest imobil a fost preluat abuziv de stat in temeiul decretului 74/1949.

S-a mai reținut că

ambele părți au formulat critici cu privire la restituirea în natura a

imobilului compus din teren și clădire, apelanta - reclamantă apreciind că, în

mod greșit nu i-a fost restituit în natură și terenul, iar apelanta - pârâtă

apreciind că, restituirea în natura a clădirii era condiționată de aplicarea

dispozițiilor art. 16 alin. (1) din legea nr. 10/2001, anexa 2 lit. a) și că au

fost încălcate dispozițiile art. 10 alin. (5) din lege la soluționarea cererii

sale de reparare a prejudiciului cauzat de retrocedarea clădirii.

Instanța de apel a

avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (2) din legea nr. 10/2001 potrivit

cărora în cazul în care, pe terenul pe care s-au aflat construcțiile preluate

abuziv s-au edificat construcții noi, autorizate, persoana îndreptățită va

obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru

suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor

amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent.

S-a reținut de

asemenea că potrivit situației de fapt stabilite de prima instanță și

necontestată de părți, terenul aflat în deținerea apelantei – pârâte este în

suprafață de 2364 mp., teren pe care se află edificate mai multe clădiri, din

care clădirea C1 în suprafața de 253 mp. aparține fostei proprietăți revendicate,

iar clădirile C2 – C 5 sunt clădiri noi, edificate în baza autorizației de

construcție, precum și patru garaje mobile.

Cu privire la teren a

fost efectuata în apel, o nouă expertiză de către expertul D.G. care, a concluzionat

că, poate fi restituit în natură nu numai terenul aflat sub construcția

retrocedată, ci și o parte din terenul aferent, teren care este liber și

neafectat de utilități, fiind formate două loturi, lotul nr. 1 în suprafață de 1453

mp. ce poate fi restituit și lotul nr. 2 în suprafață de 1135 mp. care nu poate

fi restituit în natură. Pe de altă parte, expertul a arătat că, din lotul în

suprafață de 1453 mp. ce poate fi restituit a delimitat o suprafață de 152 mp.

între punctele 1-2-3-4-5-3-4bis-3bis-1bis, conform schiței aflate la fila 73

dosar apel, teren ce rămâne în proprietatea apelantei - pârâte și nu va fi

restituit în natură, fiind necesar acesteia pentru accesul auto la clădirea

proprietatea sa.

Față de această

situație, curtea a constatat că sunt întemeiate criticile apelantei –

reclamante privind nerestituirea terenului aferent clădirii sale, în condițiile

în care, prin modalitatea stabilită de instanța de fond aceasta nu poate să-și

folosească propria clădire, ce îi fusese restituită în natură întrucât nu are

cale de acces la ea.

De altfel, s-a

reținut că potrivit legii, restituirea în natură se limitează la acele

suprafețe libere, care nu conțin căi de acces, amenajări sub și supraterane,

dar nici nu afectează accesul și utilizarea normală a clădirii noi edificate,

sub acest aspect, expertiza efectuată în apel constatând că suprafața de teren

ce constituie lotul nr. 1 în suprafață de 1453,27 mp. poate fi restituită în

natură. Din această suprafață, curtea a reținut că terenul de 152 mp.

identificat conform schiței între punctele 1-2-3-4-5-4bis-3bis-1bis ce este

necesară pentru accesul auto al apelantei – pârâte nu poate fi restituită în

natură, astfel că a stabilit că suprafața de teren liberă este de 1301, 48 mp.

în care este inclus și terenul de sub construcția C1 restituită.

Nu au fost primite

criticile apelantei – pârâte privind aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 16

din legea nr. 10/2001 întrucât potrivit probatoriului administrat în cauză

clădirea restituită reclamantei nu este folosită decât parțial de pârâtă, care

de altfel are propria clădire edificată pe lotul 2 rămas în proprietatea sa.

S-a reținut că nu

este întemeiată critica vizând neaplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (5) din

lege întrucât aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauză, ci au în

vedere situația terenurilor pe care au fost edificate construcții noi

autorizate, care se restituie în natură fostului proprietar împreună cu aceste

construcții ce nu mai sunt necesare unității deținătoare, pentru aceste

construcții fostul proprietar fiind obligat la plata despăgubirilor. Ori, în

cauză apelanta – pârâtă solicită contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la

imobilul restituit în natură, cerere ce nu se circumscrie dispoziției legale

arătate anterior.

Pe de altă parte,

curtea a constatat că, abia la data de 27 aprilie 2006, prin precizările

formulate în fața tribunalului, după casare, apelanta – pârâtă a solicitat ca,

în situația restituirii în natură a clădirii să fie obligată reclamanta la

achitarea costurilor aferente acestor îmbunătățirii, cerere formulată tardiv în

raport de dispozițiile art. 132 C. proc. civ.

Nici criticile

apelantei – reclamante privind neacordarea tuturor cheltuielilor de judecată, nu

au fost primite reținându-se că în mod corect instanța de fond nu a acordat cheltuielile

în sumă de 2625 lei, reprezentând „ cheltuieli cu consilierii juridici pentru

documentare, pregătire dosar, formulare concluzii și formalități procedurale”

în lipsa oricăror dovezi cu privire la efectuarea lor.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal,

pârâta Administrația Națională „Apele

Române” pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, pârâta a criticat hotărârea instanței de apel ca fiind dată cu interpretarea

greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Astfel pârâta a

susținut că printr-o interpretare greșita, a fost respinsă solicitarea acesteia

de reparare a prejudiciului cauzat prin retrocedarea clădirii, cu motivarea că

potrivit dreptului comun, există calea unei acțiuni separate, fapt ce nu suplinește

obligația instanței de a aplica procedura speciala prevăzută de dispozițiile art.

10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, pârâta

a considerat că instanța nu s-a pronunțat asupra fondului solicitării acesteia,

respingând-o nemotivat.

Recurenta reclamantă

a criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva faptului că, deși a

învederat și dovedit că în acea clădire își desfășoară activitatea o subunitate

a instituției pârâte, care asigură un serviciu public de interes național,

aceasta nu a dat curs dispozițiilor art. 16 alin. (1), raportat la Anexa 2 lit. a), reținând, în mod nejustificat, că unele spații ar fi folosite de terțe

persoane.

Pe fondul

contestației, pârâta a considerat că actele deduse judecații, raportat la

temeiurile legale care au guvernat soluționarea administrativă fac ca aceasta

să fie nefondată, întrucât la dosarul privind notificarea nu au fost depuse

actele doveditoare, decât după data de 24 noiembrie 2006, lucru de care

instanța de fond nu a ținut cont.

Înalta Curte,

analizând decizia prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate, conform

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., constată caracterul nefondat al recursului pentru argumentele

ce succed.

Cu titlu preliminar,

este de observat că recurenta pârâtă a invocat numai formal motivul prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se

subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează – interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății, în înțelesul lui material (negotium juris).

În fapt, criticile

recurentei vizează pronunțarea hotărârii recurate cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel că recursul se

încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui

perspectivă va fi analizat în continuare.

Înalta Curte observă

că în fața primei instanțe, după casare, la data de 27 aprilie 2006, prin

precizările formulate, ( filele 29-31 dosar fond) pârâta a solicitat să-i fie achitată

contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire efectuate la imobilul revendicat, în

temeiul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Sub un prim aspect, Înalta

Curte, reține, față de momentul depunerii cererii precizatoare, că aceasta este

formulată tardiv, raportat la prevederile art. 132 C. proc. civ.

În altă ordine de

idei, critica este nefondată și din interpretarea prevederilor art. 10 alin. (2)

și (5) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, dispozițiile art.

10 alin (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd că „În cazul în care pe terenurile pe

care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi

construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură

a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții

noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică

ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent.”

Art. 10 alin. (5) din

aceeași lege prevede că „

Se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au

edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare,

dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea

de piață a construcției respective, stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare”.

Or, noțiunea de

„constucții noi” prevăzută de dispozițiile legale mai sus menționate, nu

echivalează cu noțiunea de „îmbunătățiri”, pentru ca art. 10 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 să fie aplicabil în speță.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte constată că, în cauză s-a făcut o aplicare corectă a legii

pe aspectul contestat și că, astfel, nu sunt îndeplinite cerințele motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care recursul se va

respinge, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În baza art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe pârâta Administrația Națională

„Apele Române” la plata sumei de 4.250 lei cheltuieli de judecată către

intimata reclamantă Camera de Comerț Industrie și Agricultură Bacău, astfel cum

au fost dovedite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta Administrația Națională „Apele Române” împotriva

deciziei nr. 321A din data de 26 septembrie 2012 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe pârâta

Administrația Națională „Apele Române” la 4.250 lei cheltuieli de judecată

către intimata reclamantă Camera de Comerț Industrie și Agricultură Bacău.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 aprilie 2013.