Decizia nr. 2127/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1739/2018 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 7 aprilie 2017, reclamanta Parohia Sfinții Împărați Constantin și Elena, în contradictoriu cu municipiul București, prin Primar General, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța: - să constate dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani cu privire la terenul în suprafață de 885,46 mp, situat în București, str. x, sector 1; - să constate dobândirea dreptului de proprietate prin efectul accesiunii imobiliare artificiale asupra construcțiilor situate pe terenul aflat în București, str. x, și anume corpul C1 - biserica - cu o suprafață construită la sol de 140,16 mp, corpul C2 - casa parohială - cu o suprafață construită la sol de 79,90 mp, și corpul C3 - clopotniță+lumânărar - cu o suprafață construită la sol de 12,66 mp.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1739 din 11 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1674 din 7 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta reclamantă Parohia Sfinții Împărați Constantin și Elena, a schimbat în parte sentința civilă nr. 1739/11.10.2018 pronunțată de Tribunalul București, în sensul că a admis în parte acțiunea. A constatat că reclamanta Parohia Sfinții Împărați Constantin și Elena a dobândit, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de prorietate asupra terenului în suprafață de 896 mp situat în București, str. x, astfel cum acesta este identificat prin coordonatele punctului de contur în planul de situație scara 1:3000 aflat la fila x din volumul I dosar fond, parte a raportului de expertiză întocmit de expertul topograf A., aflat la filele x din volumul I dosar fond, care este omologat de instanță. A constatat că Parohia Sfinții Împărați Constantin și Elena a dobândit prin efectul accesiunii reale imobiliare dreptul de proprietate asupra construcțiilor situate pe terenul care a făcut obiectul uzucapiunii și anume biserica cu o suprafață construită la sol de 140,16 mp, casa parohială cu o suprafață construită la sol de 79,90 mp, astfel cum acestea sunt identificate în planul de amplasament și delimitare a imobilului, aflat la fila x din din dosarul de fond, parte din raportul de expertiză întocmit de expertul B., aflat la filele x din volumul I dosar fond, care este omologat de instanță. A respins cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune cu privire la clopotnița și lumânărarul construite în anul 2010.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul municipiul București prin Primar General, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În motivare a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1846, 1847 și 1890 din vechiul C. civ., Legea nr. 422/2001 și art. 36 din Legea nr. 18/1991, arătând că este necesară întrunirea următoarelor condiții pentru ca uzucapiunea să poată opera, și anume: posesia să fie utilă: continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, să se fi împlinit termenul de 30 de ani, iar lucrul să fie susceptibil de a fi uzucapat. Bunul imobil trebuie să se afle în circuitul civil, adică să nu fie inalienabil. Susține că din prevederile art. 1 alin. (2) și art. 2 din Legea nr. 422/2001 reiese că monumentele istorice sunt proprietate publică, doar în mod excepțional acestea putând aparține domeniului privat. Or, apartenența la domeniul privat trebuie probată prin existența unui act administrativ care să ateste trecerea imobilului din domeniul public în domeniul privat al Statului sau al unității administrativ teritoriale. În ceea ce privește accesiunea imobiliară, apreciază aplicabile speței statuările Înaltei Curți din decizia nr. 13/2019 dată în recurs în interesul legii, prin care s-a reținut, în interpretarea și aplicarea art. 492 C. civ. de la 1964, că orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până la dovada contrară. În drept, a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtul municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 1674 A din 7 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fixând termen de judecată pe fond a recursului la data de 20 octombrie 2020, cu citarea părților, în ședință publică, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată că motivele de recurs, astfel cum au formulate, au fost concentrate în jurul ideii potrivit căreia imobilul în litigiu este monument istoric, încercând să se creeze impresia că acest aspect ar avea, de plano, o relevanță juridică, din perspectiva dreptului de a uzucapa. Într-adevăr, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 " Monumentele istorice fac parte integrantă din patrimoniul cultural național și sunt protejate prin lege ", însă, conform art. 4 alin. (1) din aceeași lege " Monumentele istorice aparțin fie domeniului public sau privat al statului, al județelor, orașelor sau comunelor, fie sunt proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice ". Numai bunurile care aparțin domeniului public nu sunt susceptibile de apropriere în nici o formă și pe nici o cale, ele fiind inalienabile, imprescriptibile și insesizabile potrivit art. 120 alin. (2) din Legea nr. 215/2001(în forma în vigoare la momentul introducerii acțiunii). Monumentele istorice care fac obiectul dreptului de proprietate privată, fie că aparțin domeniului privat al statului, județelor, orașelor sau comunelor, fie că sunt în proprietatea privată a unor persoane fizice ori juridice, pot fi uzucapate, din moment ce sunt în circuitul civil. Trecerea unui bun din domeniul privat al statului sau al unității administrativ terititoriale în domeniul public al acestora se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a Consiliului județean sau local, conform art. 8 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. Din probatoriul administrat în cauză, astfel cum a fost reținut de instanța de apel, mai exact din conținutul adresei nr. x/04.09.2019 emisă de PMB - Direcția Patrimoniu, reiese că imobilul în speță nu este cuprins în categoria bunurilor aparținând domeniului public al municipiului București, nefiind inclus în anexa HCGMB nr. 186/2008 privind însușirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al municipiului București. Totodată, instanța de apel a constatat că din cuprinsul adresei nr. x/26.09.2019 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, imobilul din București, str. x, sector 1 nu a fost identificat nici în inventarele centralizate ale bunurilor proprietate publică/privată a statului. În raport de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că nu s-a făcut dovada apartenenței imobilului în litigiu la domeniul public al statului, neexistând o hotărâre a Consiliului General al municipiului București prin care imobilul în litigiu să fie trecut în domeniul public, apartenență ce ar fi împiedicat dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin prescripție achizitivă, astfel încât, acest imobil este susceptibil de posesia cerută de lege pentru a uzucapa și, în considerarea argumentelor deja expuse, putea face obiectul unei acțiuni în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă. Astfel, urmează a fi respins motivul de recurs vizând caracterul inalienabil al imobilului situat în București, str. x. Cât privește celelalte condiții instituite prin art. 1890 C. civ. de la 1864, referitoare la calitatea celui ce solicită constatarea intervenirii uzucapiunii, durata posesiei și întinderea bunului asupra căreia a fost exercitată, acestea au fost analizate de instanța de apel, care a concluzionat că au fost îndeplinite, aspecte care au prins putere de lucru judecat prin lipsa criticilor în recurs sub acest aspect. Cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel pe petitul doi al acțiunii, recurentul-pârât a susținut că a fost greșit aplicată instituția accesiunii imobiliare, fiins aplicabile speței dispozițiile din decizia nr. 13/2019 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până la dovada contrară, precum și că lipsa autorizației de contruire constituie un impediment la recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii. Or, în ceea ce privește cele două construcții edificate după data modificării Legii nr. 50/1990, prin Legea nr. 453/2001, (clopotnița și lumânărarul) curtea de apel a constatat că acestea au fost construite în lipsa autorizației de construire, și a respins cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune cu privire la acestea, dând eficiență astfel statuărilor obligatorii din Decizia nr. 13/2019 a Înaltei Curți invocată. Cât privește biserica și casa parohială, acestea au fost edificate înainte de 1 august 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001, nefiindu-le aplicabile dispozițiile acestei legi. Pe cale de consecință, instanța de apel, constatând dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului, a făcut aplicarea chiar a dispozițiilor art. 492 C. civ., conform cărora "orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contră". Aceste dispoziții nu se referă la accesiunea imobiliară artificială doar ca mod de dobândire a proprietății, ci dispensează pe proprietarul terenului de dovada proprietății asupra construcției, în baza unei prezumții de proprietate, aplicare a principiului superficies solo cedit potrivit căruia lucrul principal este terenul și, prin accesiune, proprietarul terenului devine și proprietarul construcției. Față de aceste considerente, criticile formulate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sunt nefondate, și Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 1674 A din 7 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Cererea formulată de intimata Parohia Sfinții Constantin și Elena, de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat urmează a fi admisă iar, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., va obliga pe pârâtul municipiul București prin Primarul General la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanta Parohia Sfinții Constantin și Elena, conform dovezilor depuse la dosarul cauzei în ședință publică.