ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 676/2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a III-a civilă sub nr. x/3/2017 la 20.01.2017, reclamanta Parohia A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin prescripția achizitivă asupra terenului în suprafață de 464,40 mp situat în București, B-dul (...), sector 1, și prin accesiune imobiliară asupra construcțiilor denumite: Capelă (C 2) în suprafață de 128,38 mp și Clopotniță (C2) în suprafață de 4,36 mp.

2.Primul ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 59/17.01.2018, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta Parohia A în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, și, pe cale de consecință, a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafață de 464,40 mp situat în București, B-dul (...), sector 1 și prin accesiune asupra construcțiilor C1 și C2 - capelă și clopotniță în suprafață de 118 mp și respectiv 5 mp. de la aceeași adresă.

Prin decizia civilă nr. 545/A/25.06.2020, Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul pârâtului împotriva sentinței civile nr. 59/17.01.2018 pronunțată de Tribunalul București-Secția a III-a civilă în dosarul nr. x/3/2017, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 586/22.03.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția I civilă a admis recursul reclamantei împotriva deciziei nr. 545/A/25.06.2020 pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

3.Al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 559/A/11.04.2023, Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul pârâtului împotriva sentinței civile nr. 59/17.01.2018 pronunțată de Tribunalul București-Secția a III-a civilă în dosarul nr. x/3/2017, ca nefondat.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 559/A/11.04.2023 pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primar General.

Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și admiterea apelului exercitat de acesta.

În susținerea motivului de recurs, recurentul a arătat că decizia curții de apel a fost pronunțată cu încălcarea art. 1846, art. 1847, art. 1890 și art. 1858 alin. (2) C. civ., care configurează juridic o intervertire a detenției precare în posesie utilă.

În mod greșit, a concluzionat instanța de apel că în perioada ulterioară anului 1961 și cu caracter de certitudine după anul 1992, terenul în litigiu ar fi fost stăpânit de către intimata-reclamantă, care ar fi întrunit în persoana sa atât elementul material, corpus, cât și elementul psihologic, animus, stăpânirea bunului fiind exercitată pentru sine, sub nume de proprietar și nefiind echivocă, pe o durată de peste 30 de ani, fără întreruperi.

În ceea ce privește intervertirea detenției precare în posesie utilă și incidența în cauză a prevederilor art. 1858 pct. 2 C. civ. de la 1864, instanța de apel s-a raportat la un înscris al Arhiepiscopiei Bucureștilor din anul 1961, prin care s-ar atesta posesia Parohiei A asupra imobilului din Bd (...), deși la prima instanță de fond au fost depuse înscrisuri ale Arhiepiscopiei Bucureștilor din anul 1969, respectiv listele de inventariere nr.4 și nr.5, în care se menționează cu privire la clădire (capela, clopotnița și magazia) că au fost atribuite de Serviciul Juridic al Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor cu nr.7481/1961 (în lista de inventariere nr.4), iar cu privire la teren, la rubrica „Alte indicații” se menționează că „Parohia nu posedă niciun fel de teren”, terenul în litigiu, situat în Bd-ul (...), sector 1, fiind proprietatea Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Chiar dacă raportarea s-ar face la H.G. nr. 53/2008 privind Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (art. 170 pct. 2, solicită a se avea în vedere că acesta se referă la lăcașuri de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc), odoare și veșminte bisericești, cărți de ritual, cimitire, etc și nicidecum la terenuri.

Totodată, în evidențele instituției, întocmite pe bază de declarații la nivelul anului 1986, terenul în litigiu figurează ca având posesor de parcelă Departamentul Cultelor, iar nu pe intimata-reclamantă din prezentul litigiu.

Deși hotărârea instanței de apel este amplu motivată, și chiar dacă au fost avute în vedere prevederile HG nr.53/2008, precum și actele normative adoptate la nivelul anilor 1950, în cauză nu s-a probat intervertirea detenției precare în posesie utilă cu privire terenul în litigiu și implicit, întrunirea condițiilor cumulative pentru exercitarea unei posesii utile, netulburate, publice, continue și sub nume de proprietar mai mult de 30 de ani. La momentul introducerii cererii de chemare în judecată (anul 2018) termenul de 30 de ani nu era împlinit, având în vedere că, potrivit evidențelor fiscale existente la nivelul anului 1992, în perioada anterioară (1951-1992), intimata - reclamantă a avut doar calitate de detentor, iar nu de posesor.

5.Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 05.03.2024, intimata-reclamantă a invocat excepțiile nulității recursului, pentru netimbrare și pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de lungă durată, întreținerea locașului de cult și a terenului aferent demonstrează că posesia s-a făcut sub nume de proprietar, intimata are deschis rol fiscal pentru acest imobil din anul 1951, iar din actele de administrare rezultă că este de notorietate faptul că imobilul și construcțiile edificate pe acesta aparțin Parohiei A. Din anul intrării imobilelor în posesia intimatei și până în prezent nicio persoană nu a invocat vreun drept real asupra acestora, iar intimata deține, de peste 65 de ani, o posesie neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar, desfășurând activități specifice cultului creștin ortodox.

Prin confundarea unor probe, omiterea altor probe, interpretarea defectuoasă a unor acte normative și scoaterea din context recurentul încearcă să inducă în eroare instanța de recurs, însă nu poate contrazice dovada dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune al intimatei.

6.Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Intimata-reclamantă a formulat punct de vedere la raport prin care a reiterat excepțiile netimbrării și nulității recursului, invocate prin întâmpinare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din 15.01.2025, completul de filtru a respins excepția nulității și excepția netimbrării recursului pârâtului Municipiul București, prin Primar General, invocate de intimata-reclamantă Parohia A.

A admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr.559/A/11.04.2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 19 martie 2025, ora 900, completul x, cu citarea părților.

II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul-pârât Municipiul București, prin Primar General, apreciază că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1846, art. 1847, art. 1890 și art. 1858 pct. 2 C. civ. din 1864, respectiv, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, în sensul că reclamanta nu ar fi dovedit intervertirea detenției precare în posesia utilă cerută de lege pentru a uzucapa.

Critica este nefondată și nu poate fi primită.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 1846 C. civ. „Orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii. Posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru”, iar conform art. 1847 C. civ. „Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar...”.

De asemenea, dispozițiile art. 1858 C. civ. normează că „Posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesiune utilă, decât prin vreunul din următoarele patru moduri:1.când deținătorul lucrului primește cu bună-credință de la o a treia persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privința lucrului de deține; 2.când deținătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ține posesiunea prin acte de rezistență la exercițiul dreptului său; 3.când deținătorul strămută posesiunea lucrului, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul care este de bună-credință; 4.când transmisiunea posesiunii din partea deținătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună-credință.”

Totodată, art. 1890 C. civ. statuează că „Toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i se poată opune reaua-credință.”

Pretinzând o aplicare greșită a dispozițiilor legale antereferite, recurentul-pârât susține că, în cauză, nu s-a realizat o intervertire a detenției precare a reclamantei într-o posesie utilă (nefiind, deci, îndeplinite condițiile pentru a uzucapa), întrucât din înscrisurile depuse la dosar ar rezulta că terenul în litigiu se afla, la nivelul anului 1969, în proprietatea Arhiepiscopiei Bucureștilor, că dispozițiile art. 170 pct. 2 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române se referă la lăcașuri de cult și nu la terenuri, că din evidențele instituției recurentului bazate pe declarații la nivelul anului 1986 terenul în discuție figurează în posesia Departamentului Cultelor și că evidențele fiscale din perioada 1951-1992 nu demonstrează intervertirea detenției precare în posesie utilă.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că, din probele administrate de către instanțele devolutive, care nu mai pot fi analizate sau reapreciate în calea extraordinară de atac a recursului, rezultă că terenul și construcțiile edificate pe acesta astfel cum au fost descrise de reclamantă prin cererea introductivă de instanță se află în posesia și folosința sa de peste 30 de ani, fiind stăpânite în toată această perioadă în mod continuu, public, pașnic și sub nume de proprietar, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1890 C. civ., raportat la art. 1847 din același act normativ.

Dispozițiile legale subsumate de către recurentul-pârât cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au fost în mod just interpretate și aplicate de către instanța de apel, care a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor posesiei exercitate de reclamantă prin conturarea stării de fapt, pe baza probatoriului administrat în litigiul pendinte, în scopul valorificării și acordării eficienței juridice în stare de drept, asupra bunurilor în litigiu (teren și construcții).

Prin hotărârea recurată s-a statuat, pe baza probelor administrate, cu privire la situația de fapt a fiecăruia dintre imobilele pentru care s-a pretins dobândirea dreptului de proprietate, respectiv, terenul în suprafață de 464,40 mp situat în București, B-dul (...), sector 1 (prin uzucapiune) și imobilele Capelă, în suprafață de 128,38 mp și Clopotniță, în suprafață de 4,36 mp (prin accesiune imobiliară), constatându-se, în mod corect, că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru a uzucapa și că prezumția legală instituită de art. 492 C. civ., potrivit căruia „orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala lui și că sunt ale lui până ce se dovedește din contră”, nu a fost răsturnată, astfel încât reclamanta devenită proprietar asupra terenului prin uzucapiune, a devenit și proprietară asupra imobilelor capelă și clopotniță, prin accesiune imobiliară artificială.

Înalta Curte reține că uzucapiunea este mijlocul originar de dobândire a dreptului de proprietate, prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru, ca urmare a unui fapt juridic complex, constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul și în condițiile prevăzute de lege.

Uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890 C. civ.) operează indiferent de atitudinea proprietarului, important fiind ca cel ce o invocă să exercite o posesie utilă pe această perioadă de timp, fără a fi obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință.

Ca efect al uzucapiunii, uzucapantul va fi considerat ca proprietar nu din momentul împlinirii termenului legal al prescripției achizitive, ci din momentul în care a intrat în posesia lucrului, uzucapiunea producând efecte retroactive.

Posesia constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun cu intenția și voința de a se comporta față de toți ceilalți ca un proprietar.

Astfel, pentru existența unei posesii în condițiile art. 1847 C. civ. este necesar ca cel ce tinde să uzucapeze să dovedească întrunirea elementului material corpus cu cel intențional animus.

Elementul material constă în totalitatea faptelor materiale, de stăpânire și folosință, executate direct asupra bunului, în timp ce elementul intențional constă în intenția sau voința celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar și se dobândește numai în momentul în care cel care are detențiunea materială a bunului își manifestă intenția de păstra lucrul pentru sine, săvârșind acte pe care numai proprietarul le-ar putea face, care să nu lase vreo îndoială asupra caracterului lor.

În cauză, elementele posesiei exercitate de către reclamantă care au justificat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune au rezultat din înscrisurile depuse la dosar, care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală, dar pe baza cărora instanța de apel a pronunțat o soluție conformă dispozițiilor legale incidente.

În acest sens, instanța de apel a reținut că „În referatul întocmit la data de 02 ianuarie 1961 de Arhiepiscopia București se menționează, cu privire la situația juridică a imobilului din Bd. (...), faptul că acest imobil a intrat în posesia Parohiei A pe baza unei repartizări făcută de fostul Oficiu de Închirieri nr. I de pe lângă Comitetul provizoriu al orașului București și că ulterior imobilul a fost transformat în „local de cult” în baza autorizației nr. 951 din 07 mai 1951 emise de Primăria Municipiului București prin diligențele depuse de Arhiepiscopia Bucureștilor și de Parohia A. Se mai arată în acest document că de la data finalizării lucrărilor de transformare și după sfințirea imobilului, respectiv de la data de 10 iunie 1951 și până la data emiterii referatului, imobilul a fost folosit pentru nevoile cultului, „fiind trecut în rolul fiscal al parohiei care a plătit și plătește impozit pe clădiri .”

Cu referire la acest înscris, în mod corect, instanța de apel a reținut că „...respectivul act întocmit de Arhiepiscopia Bucureștilor în anul 1961 poate fi interpretat ca reprezentând o manifestare de voință a reclamantei prin care se neagă titlul proprietarului în sensul prevederilor art. 1858 pct. 2 C. civ. de la 1864 și care configurează juridic o intervertire a detenției precare în posesie utilă.”

Recurentul pretinde că instanța de apel s-a raportat, în mod eronat, la un înscris al Arhiepiscopiei Bucureștilor din 1961, în timp ce potrivit unui alt înscris, provenind de la aceeași entitate dar din anul 1969, ar rezulta că reclamanta nu deținea în posesie terenul în litigiu.

Contrar acestei susțineri, Înalta Curte reține că instanța de apel nu și-a format convingerea în ce privește posesia exercitată de reclamantă pentru a uzucapa pe existența unui singur înscris, cum este cel la care face trimitere recurentul, ci a analizat toate probele administrate de părți, pe care le-a coroborat, inclusiv declarații de martori și care au dovedit, în final, o concluzie contrară așteptărilor recurentului-pârât, dar în acord cu situația de fapt dedusă judecății și cu dispozițiile legale incidente.

Astfel, instanța de apel a reținut că „Intenția reclamantei Parohia A de a se comporta ca un adevărat proprietar asupra imobilului reiese atât din împrejurarea că aceasta nu a achitat, pe parcursul posesiunii exercitate, chirie specifică locațiunii sau alte taxe și impozite percepute de autoritățile locale pentru folosința unui imobil ce se află în proprietatea privată a statului, în acest sens adresa DITL Sector 1 de la fila 23 din dosarul de apel, dar și din faptul înscrierii Capelei și Clopotniței în Lista de inventar a clădirilor și construcțiilor proprietate și a înscrierii terenului în Lista de inventar a terenurilor proprietate a Parohiei A, liste de inventar întocmite la data 1 noiembrie 1969 și în care la rubrica ”situația juridică - modul de dobândire a proprietății”, atât terenul cât și capela figurează ca fiind atribuite de Serviciul juridic al Arhiepiscopiei Bucureștilor prin actul nr. 7481/1961, toate aceste demersuri de apropriere a imobilului constituind acte de dispozitie care neagă dreptul apelantului-pârât asupra imobilului în cauză.”

Instanța de apel a mai reținut că, potrivit Adresei nr. 234477/08.02.2023, emisă de Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1, a rezultat că „...imobilul situat la adresa poștală Str. (...), sector 1, figurează înregistrat în evidența fiscală cu suprafață totală de 396 mp, pe această suprafață figurând Casa parohială (2 camere) și capela, iar în urma verificării evidențelor fiscale a reieșit că pentru acest imobil a fost plătit impozit pe clădiri în anul 2016 și 2017. De asemenea în aceeași adresă se precizează că pentru acest imobil sunt aplicate scutiri de la plata a impozitului atât pentru teren cât și pentru clădire în procent de 100%, în conformitate cu prevederile art. 456 alin. (1) lit. d), respectiv art. 464 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal.”

În ce privește susținerea recurentului că, la nivelul anului 1986, terenul în litigiu se afla în posesia Departamentului Cultelor, Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită, întrucât instanța de apel a avut în vedere acest aspect și a reținut că „în adresa nr. 165939/14.11.2022 emisă de Primăria Municipiului București-Direcția Patrimoniu-Serviciul Evidență Patrimoniu se menționează că potrivit planului cadastral de la nivelul anului 1986 imobilul cu adresa B-dul (...), sector 1 cu teren în suprafață de 457 mp din care construcții corp A cu un nivel în suprafață de 125 mp figurează ca proprietate religioasă, categoria de folosință ”culte” cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor Departamentul Cultelor...”. Însă instanța de apel a avut în vedere faptul că prin aceeași adresă, se menționează că „...potrivit datelor transmise de Administrația Financiară Sector 1 în anul 1992 Parohia A era înscrisă ca titular de rol fiscal la adresa din B-dul (...) cu suprafața de 396 mp teren în proprietate.”

Înscrisurile depuse la dosar în etapele procesuale anterioare au fost coroborate de către instanța de apel, cu declarațiile de martori, persoane care au frecventat Biserica A de peste 60 de ani, și care au învederat că „...imobilele capelă cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, clopotnița și terenul pe care acestea sunt amplasate, situate la adresa din București, Bd. (...), au fost cunoscute și percepute ca aparținând Parohiei A, fiind folosite în tot acest timp potrivit destinației, parohia comportându-se în tot acest timp ca un proprietar, nefiind niciodată tulburată în posesia sa de către o altă persoană.”

La rândul lor, declarațiile de martori au fost analizate și interpretate de către instanța de apel „în legătură cu extrasele din registrul pentru înscrierea înmormântărilor aferent anilor 1945-2001, registrul pentru înscrierea născuților și botezurilor aferente anilor 1950-1975, registrul pentru înscrierea botezaților aferent anilor 1975-2000 și registrul de căsătoriți aferent anilor 1983-2011, depuse de intimata-reclamantă în apel în completarea probatoriului administrat în cauză...”. Referitor la aceste extrase, instanța de apel a reținut că au confirmat „...durata și continuitatea activităților bisericești specifice desfășurate în cadrul parohiei.”

Recurentul mai învederează că dispozițiile art. 170 pct. 2 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Orodoxe Române, text legal menționat în considerentele deciziei de casare dar și în cele ale instanței de apel în rejudecare, se referă la lăcașuri de cult, iar nu la terenuri.

Înalta Curte reține că potrivit art. 170 pct. 2 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, „Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească, iar cedarea folosinței poate fi acordată pe un termen de până la 3 ani, cu posibilitate de reînnoire.”

Potrivit pct. 3 din același act normativ „Sunt bunuri sacre cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcașurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele, etc), odoarele și veșmintele bisericești, cărțile de ritual, cimitirele, etc.”

Instanța de apel a valorificat textul legal urmare a îndrumărilor primite prin decizia de casare și l-a aplicat în ce privește construcțiile referitor la care reclamanta a solicitat a se constata dreptul de proprietate, respectiv capelă și clopotniță, prin raportare și la dispozițiile art. 492 C. civ. privind accesiunea imobiliară, dar și la probatoriile administrate în cauză care au atestat existența și destinația acestora.

Prin urmare, constatarea uzucapiunii de 30 de ani cu privire la terenul de 464,40 mp nu s-a făcut prin raportare la aceste norme speciale, cum eronat afirmă recurentul ci, așa cum s-a arătat deja, prin raportare la starea de fapt dovedită cu acte și martori, avându-se în vedere dispozițiile din Codul civil de la 1864 privind condițiile, pe care posesia exercitată de neproprietar trebuie să le îndeplinească pentru ca aceasta să conducă la recunoașterea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Recurentul mai arată că nici prin raportare la evidențele fiscale din 1992 nu se poate aprecia că la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (2018) s-a împlinit termenul de 30 de ani pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Înalta Curte constată însă că, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, indiferent dacă termenul de 30 de ani se calculează raportat la anul 1961 sau la anul 1992, acesta era împlinit la momentul pronunțării deciziei din apel (2023), astfel încât data acțiunii introductive de instanță indicată de către recurent ca reper în calculul acestui termen este lipsită de relevanță.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 559/A din 11 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 559/A din 11 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 martie 2025.