ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 586/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 20.01.2017, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta Parohia Măicăneasa a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin prescripția achizitivă asupra terenului în suprafață de 464,40 mp situat în București, B-dul x nr. 2, sector 1 și prin accesiune imobiliară asupra construcțiilor denumite: Capelă (C 2) în suprafață de 128,38 mp și Clopotniță (C2) în suprafață de 4,36 mp. În drept, cererea a fost motivată pe dispozițiile Legii nr. 71/2011, ale art. 645, 1890, 1847 din C. civ. de la 1864. Pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă față de prevederile principiului de drept specialia derogant generalia și a O.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul București: Prin sentința civilă nr. 59/17.01.2018 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta Parohia Măicăneasa în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General și pe cale de consecință, a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafață de 464,40 mp situat în București, B-dul x nr. 2, sector 1 și prin accesiune asupra construcțiilor CI și C2 - capelă și clopotniță în suprafață de 118 mp și respectiv 5 mp. de la aceeași adresă.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București Împotriva acestei sentințe, la data de 31.07.2018 a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 09.11.2018. Prin decizia nr. 545A din 25 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2017 a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 59 din 17.01.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Parohia Măicăneasa; a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta Parohia Măicăneasa prin paroh preot A., criticând soluția pentru nelegalitate. Dosarul a fost înregistrat la ICCJ în data de 20 mai 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie. Prin cererea de recurs, reclamanta a solicitat admiterea recursului astfel cum este motivat; casarea în tot a deciziei recurate; menținerea în tot a sentinței primei instanțe ca fiind legală și temeinică și să se constate dobândirea prin uzucapiunea de lungă durată a dreptului de proprietate asupra imobilului - teren în suprafață de 462 mp situat în București, B-dul x nr. 2, Sector l și prin accesiune imobiliară asupra imobilelor: Capelă (Ci) - în suprafață de 118 mp, împreună cu prispă în suprafață de 13 mp și Clopotniță (C2) - în suprafață de 5 mp, edificat menționat și identificate conform expertizei judiciare întocmite de către expert B.. Consideră că soluția instanței de apel este netemeinică și nelegală pentru următoarele motive: Cu privire la viciile posesiei invocate în dauna uzucapiunii, acestea nu sunt sustenabile, întrucât parohia a avut o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar asupra suprafeței de teren pe care o uzucapează. Posesia reprezintă o stare de fapt generatoare de efecte juridice, care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun, cu intenția și voința de a se comporta, fața de toți ceilalți, ca proprietar sau titular al altui drept real. Pentru existența posesiei se cer îndeplinite cumulativ două elemente: a. unul de ordin material - corpus; b. și altul de ordin psihologic, intențional - animus. Elementul material sau corpus constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire, transformare și folosință exercitate direct asupra lucrului. În acest sens, prin adresa nr. x/31.05.1951 (aflată la dosarul cauzei), a Protoieriei "Raionului Stalin" Regiunea București se aduce la cunoștință Arhiepiscopiei Bucureștilor faptul că s-au efectuat "lucrări de amenajare", "... a fost reparat și transformat în interior", iar "Preotul paroh ~ cu ajutorul bănesc de 50.000 RON, acordat de Protoiere de la parohiile din raion și cu ajutorul diferiților creștini cari au donat obiecte de cult, a reușit să înzestreze capela cu toate cele necesare...". De asemenea, prin Adresa nr. x/21.06.1951 (aflată la dosarul cauzei), a Protoieriei "Raionul Stalin" Regiunea București se aduce la cunoștință Arhiepiscopiei Bucureștilor, faptul că în data de 10.06.1951 a avut loc sfințirea Capelei din Parohia Măicăneasa, iar Pr. Protopop precizează: "Capela a fost amenajată cu sprijinul material și moral al parohiilor din raionul Stalin". În cele exprimate mai sus prin actele de stăpânire, transformare și folosință, Parohia a demonstrat că există continuitate în exercitarea posesiei, întrucât actele de mai sus s-au făcut cu regularitate. Imobilul având destinația de locaș de cult, este evident că ținerea slujbelor în duminici și sărbători, au caracterul unor acte de stăpânire și folosință care s-au făcut regulat și fără intermitențe, după cum rezultă și din înscrisurile administrate la dosarul cauzei, respectiv Registrul pentru înscrierea înmormântărilor, Registrul pentru înscrierea născuților și botezurilor și Registrul de căsătoriți. De asemenea, întreținerea locașului de cult și a terenului aferent, împrejmuirea acestuia, toate aceste acte demonstrează că posesia s-a făcut sub nume de proprietar. 2. Elementul psihologic, intențional sau animus constă în intenția sau voința celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar ori în calitate de titular al unui alt drept real. În acest sens, Parohia Măicăneasa are deschis rol fiscal pentru acest imobil din anul 1951. De asemenea, reamintim faptul că în raport cu legislația statală a vremii, bunurile apar ca fiind proprietatea unității de cult și în Registrul Inventar din anul 1969 (acesta potrivit perspectivei legislative a perioadei respective, era mai mult decât un document intern, fiind un înscris comandat și administrat prin Ministerul Cultelor, în interesul statului comunist) cu Lista de Inventariere nr. 4 - De Clădirile și Construcțiile proprietate, la data de 01.11.1969 și Lista de Inventariere nr. 5 - A Terenurilor proprietate, la data de 01.11.1969, desfășurând în tot acest timp activități specifice cultului creștin ortodox (slujbe religioase), deservind nevoilor pastorale ale enoriașilor din zonă. Așadar, chiar autoritățile vremii recunoșteau dreptul de proprietate al Parohiei Măicăneasa. Totodată, din actele de administrare reiese că este de notorietate faptul că imobilului - teren în suprafață de 462 mp și construcțiile edificate pe acesta, respectiv Capelă (Ci) - în suprafață de 118 mp, împreună cu 13 mp și Clopotniță (C2) - în suprafață de 5 mp, situate în București, B-dul x nr. 2, Sector l, aparține Parohiei Măicăneasa, posesia fiind publică, netulburată, aceasta nefiind fondată pe violență și nici tulburată de acte de violență din partea cuiva. Totodată, posesia se dobândește prin întrunirea cumulată a celor două elemente - corpus și animus, în mâna aceleiași persoane. Or, Parohia Măicăneasa a dovedit că a stăpânit imobilul printr-o posesie utilă, continuă, netulburată și sub nume de proprietar în tot timpul prevăzut de lege. Potrivit art. 1890 din vechiul C. civ. 1864, toate acțiunile atât reale, cât și personale se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca acel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua credință". Conform prevederilor legale posesorul trebuie să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani și posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu. Reclamanta, în condițiile în care a îndeplinit cumulativ menționatele prerogative, la îndeplinirea termenului de 30 ani, în speță depășit, a probat deplin și în mod absolut existența dreptului său de proprietate imobiliară dobândit prin uzucapiune. În probațiunea posesiei, a demonstrat fără dubii faptul că Parohia stăpânește dinainte de anul 1969 terenul pentru care se solicită constatarea dreptului de proprietate. Din anul intrării imobilelor teren și construcții în posesia Parohiei și până în prezent, nicio persoană nu a invocat vreun drept real asupra acestora. Această parohie a luat ființă în anul 1951, iar în data de 10.06.1951 a fost sfințită Capela parohială cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, situată pe B-dul x nr. 2. După cum se observă, Parohia Măicăneasa și-a păstrat de-a lungul a peste 65 de ani terenul și construcțiile edificate pe acesta. Parohia s-a comportat în tot acest timp ca un bun proprietar. Că imobilele - teren și construcții s-au aflat continuu în posesia parohiei, rezultă și din Registrul-Inventar al acesteia, întocmit la nivelul anilor 1969, dată la care se raportează pentru uzucapiunea de 30 de ani. În ceea ce privește referatul existent în dosarul fiscal al imobilului ce privește situația juridică a imobilului, fiind datat 2 ianuarie 1961 și care cuprinde aprecieri cu privire la exercitarea unei posesii depline, cu ambele componente ale sale din perspectiva posibilei incidențe a Decretului nr. 218/1960, respectiv a prescripției speciale reglementate de acest act normativ, instanța de apel a reținut, "însă, că semnat de un funcționar al Arhiepiscopiei Bucureștilor - Parohia Măicăneasa, cum reiese fără echivoc din parafa aplicată pe semnătură, împrejurare în care nu poate fi valorificat în speță ca reprezentând eventual un act de intervertire a detenției precare, având în vedere dispozițiile art. 1857 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora "Posesorul care posedă nu sub nume de proprietar nu poate să schimbe el însuși, fie prin sine singur, fie prin alte persoane interpuse, calitatea unei asemenea posesiuni". Față de afirmațiile instanței de apel, vădit eronate, netemeinice și nelegale, se fac următoarele precizări: Referatul în cauză, datat 2 ianuarie 1961, este în fapt un înscris care atestă intenția și voința Parohiei Măicăneasa de a se comporta fața de toți ceilalți ca proprietar și demonstrează că posesia s-a făcut sub nume de proprietar. Acest referat este întărit și de Registrul Inventar din anul 1969 cu Lista de Inventariere nr. 4 - De Clădirile și Construcțiile proprietate, la data de 01.11.1969 și Lista de Inventariere nr. 5 - A Terenurilor proprietate, la data de 01.11.1969, unde imobilele apăreau ca fiind proprietate bisericească. Pe de altă parte, art. 1858 din C. civ. de la 1864, prevede că "Posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesiune utilă, decât prin vreunul din următoarele patru moduri: (...) 2. Când deținătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ține posesiunea prin acte de rezistență la exercițiul dreptului sau (...)." Or, referatul în cauză reprezintă un veritabil act de rezistență prin care se "neagă dreptul celui de la care ține posesiunea prin acte de rezistență la exercițiul dreptului său". Totodată, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă faptul că Parohia Măicăneasa s-a comportat în tot acest timp ca un adevărat proprietar, fapt ce rezultă și din Istoricul de Rol Fiscal, în care se precizează că parohia are deschis rol fiscal încă din anul 1951, acesta realizându-se în baza actelor deținute de parohie la acea vreme. În timpul regimului comunist din România, mentalitatea autorităților era că Statul trebuie să-și exercite îndrumarea, supraveghere și control asupra activității cultelor. Statul intervenea direct în viața Bisericii Ortodoxe Române reglementând organizarea și funcționarea acesteia, prin legea din anul 1925. Prima Lege a Cultelor, cea din anul 1928, nu conține sintagma "libertate religioasă", ci folosea o expresie ambiguă din punct de vedere juridic - "libertatea cultelor". Textul legii rezerva în continuare statului, dreptul de supraveghere și control asupra tuturor organizațiilor religioase. În anii comunismului s-au păstrat multe elemente din legislația perioadelor precedente privind relațiile dintre stat și culte, însă regimul comunist era interesat de excluderea cultelor din spațiul public și de restrângerea influenței acestora asupra populației. Activitățile cultelor religioase au fost restrânse la activități de cult și la un rol de reprezentare externă riguros controlate de stat. Controlul statului asupra cultelor a devenit mai brutal și invaziv. Organizațiile caritabile și instituțiile de educație aparținând cultelor au fost desființate, educația religioasă a fost eliminată din școli, învățământul teologic a fost drastic restrâns, iar proprietățile cultelor și organizațiilor acestora au fost în cea mai mare parte confiscate. Amintește totodată faptul că, în ceea ce privește impozitele și taxele locale, cultele religioase sunt scutite în mod exclusiv, în virtutea dreptului la libertate religioasă. În ceea ce privește impozitele și taxele locale, cultele religioase sunt scutite, în virtutea dreptului la libertate religioasă, de impozitul pe clădiri în cazul lăcașelor de cult, anexele acestora respectiv casele parohiale, precum și asemenea altor proprietari pentru imobilele care sunt monumente istorice sau deservesc unor activități de utilitate publică. De asemenea, dat fiind statutul juridic al lăcașurilor de cult, acestea beneficiază alături de alte clădiri de scutiri pentru produsele energetice și energie electrică, respectiv scutirea asupra taxei pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor. Totodată, cultele recunoscute beneficiată de scutirea impozitului pe teren, atât în ceea ce privește terenuri care au regimul curți construcții, cât și în ceea pe privește terenurile agricole (art. 464, (1), d), e), z), (2), b), i), q), r) + Normele metodologice 71 (l); 77; 79;, Art. 465, (71) ale Codul fiscal). Pe de altă parte, deși în anul 1951, Oficiul de închiriere al Raionului I.V.Stalin a transmis în folosință Parohiei Mâicăneasa prin Repartizarea nr. 1688/16.04.1951, imobilul situat în B-dul x nr. 2B, devenit ulterior B-dul x nr. 2, cert este că Parohia Măicăneasa deține de peste 65 de ani acest imobil -construcție și teren aferent în suprafață de 462 mp, având în tot acest timp o posesie neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar, desfășurând activități specifice cultului creștin ortodox. Astfel, instanța de apel, în mod eronat a admis apelul formulat de apelantul - pârât, motivând faptul ca reclamanta a fost în acești ultimi 65 de ani un simplu detentor precar, care a folosit imobilul în cauză având calitatea unui simplu tolerat de către autoritățile locale, iar în virtutea acestei calități precare și echivoce, construind toate cele necesare funcționării bisericii timp de mai bine de 65 de ani. Or, uzucapiunea, ca mijloc sau mod originar de dobândire a proprietății, este precizat de legiuitor ca fiind o sancțiune împotriva adevăratului proprietar, prin care acesta a lăsat în delăsare proprietatea sa. Totodată, instanța de apel, în mod eronat și netemeinic "reține că declarațiile martorilor audiați în prima fază procesuală nu sunt relevante pentru stabilirea condițiilor de exercitare a posesiei pretinse", mergând până la pretinde într-un mod total nejustificat și nelegal cum că "informațiile furnizate prin aceste declarații trebuie analizate prin prisma faptului că martorii nu au făcut distincție între capela veche și biserica propriu-zisă, lăcașul actual unde se desfășoară în prezent în mod normal slujbele religioase, frecventate ca atare de acești enoriași, biserică ce se află la o altă adresă poștală, str. x-Sisești nr. 13, fiind edificată după anul 1997 pe unul dintre terenurile deținute de intimată pe baza unui titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991". Față de afirmațiile instanței de apel mai sus reiterate, vădit eronate, netemeinice și nelegale, se fac următoarele precizări: Toate declarațiile martorilor sunt declarații notariale autentificate de către Notar Public C.; sunt date pe proprie răspundere, cunoscând prevederile art. 326 C. pen. privind falsul în declarații; martorii precizează faptul că frecventează Biserica Mâicăneasa de peste 60 de ani; martorii au declarat următoarele: "știu că imobilele - capelă, cu hramul "Pogorârea Sfântului Duh" și clopotnița, situate în București, B-dul x nr. 2. Sector 1, aparțin Parohiei Măicăneasa de când frecventez biserica"; martorii au declarat că în privința terenului în suprafață de 464,40 mp., pe care sunt amplasate capela și clopotnița, acesta aparține Parohiei Măicăneasa, iar limitele acestuia nu a suferit modificări; toți martorii au declarat că de când frecventează biserica, cunosc că terenul, capela și clopotnița au fost folosite de preoți și credincioși, nefiindu-le schimbată destinația, iar în tot acest timp ca și proprietar, nefiind niciodată tulburată în posesia sa de nimeni"; instanța de apel nu a observat cu atenție conținutul dosarul cauzei, întrucât biserica nouă se află la o altă adresă poștală, St . Gheorghe Ionescu - Sisești nr. 13-15, sector 1; totodată, instanța de apel nu s-a aplecat asupra specificului pricinii pendinte, respectiv obiectul uzucapiunii privește o Capelă parohială, "bun sacru". Astfel, la art. 170 pct. 2 din Statutul pentru Organizarea Bisericii Ortodoxe Române recunoscut prin H.G. nr. 53/2008 (republicat în 2020), "Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească ...", iar la pct. 3 se precizează faptul că "Sunt bunuri sacre cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcașurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.), odoarele și veșmintele bisericești, cărțile de ritual, cimitirele, etc". Totodată la art. 168 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române se precizează că "Totalitatea bunurilor aparținând Patriarhiei Protopopiatelor, Parohiilor și mănăstirilor constituie averea bisericească, iar la art. 169 alin. (1) se precizează că "Din punct de vedere al destinației sale, averea bisericească cuprinde bunuri sacre și bunuri comune", iar la alin. (2) se precizează că "Bunurile sacre sunt cele destinate prin sfințire sau binecuvântare cultului divin. Ele nu pot fi înstrăinate și nici urmărite.", iar la art. 180 alin. (1) se precizează că "Biserici de orie categorie se pot ridica numai cu învoirea și binecuvântarea Episcopului, fie că se clădesc din nou, fie că se transformă dintr-un alt edificiu". De asemenea, la art. 1 din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești, aprobat prin Decizia nr. 32-234 din 29.09.1950 a Ministerului Cultelor (anexat), se precizează că "Bunurile cari aparțin Patriarhiei, Eparhiilor (Episcopii și Arhiepiscopii) Protopopiatelor, Parohiilor, mănăstirilor și celorlalte instituțiuni persoane juridice ale Bisericii Ortodoxe Române, constituie avere bisericească", iar la art. 2 alin. (1) se precizează faptul că "Din punct de vedere al destinației sale, averea bisericească cuprinde: bunuri sacre și bunuri comune". "Bunurile sacre sunt cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, cum sunt: lăcașurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele, etc), odoarele și veșmintele bisericești, cărțile de ritual, cimitirele, etc.". Astfel, rezultă fără tăgadă faptul că din momentul sfințirii Capelei Parohiei Măicăneasa (10.06.1951), unitatea de cult s-a comportat în tot acest timp ca un adevărat proprietar. Totodată, urmare diligentelor întreprinse de partea bisericească la Arhiva Primăriei Municipiului București, s-a identificat și obținut la data de 10.05.2021 Autorizația de Reparații Radicale - Transformări nr. 49M/07.05.1951, însoțită de documentația anexă pe numele Parohiei Măicăneasa. Mai mult decât atât, la Referatul Serviciului Cadastrului, Sectorul Stalin (anexat la documentație), se specifică în mod clar faptul că proprietar este Parohia Măicăneasa. Astfel, având în vedere toate înscrisurile aflate, precum și noile înscrisuri, Parohia Mâicăneasa a probat deplin și în mod absolut existența dreptului său de proprietate imobiliară dobândit prin uzucapiune.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de Parohia Măicăneasa, împotriva deciziei nr. 545A din 25 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data de 22 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. I. Înalta Curte reține că potrivit prevederilor art. 497 C. proc. civ.: "Soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție - Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată". În conformitate cu dispozițiile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., "(2) Instanțele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului (...)". În privința sintagmei "necercetarea fondului", este unanim admis, atât din perspectiva doctrinei și practicii juridice naționale, dar și prin prisma jurisprudenței Curții de la Strasbourg, întemeiate pe Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ulterior ratificării sale de către statul nostru, că sfera sa de aplicare este configurată de acele situații în care fie s-a dispus soluționarea cauzei pe baza unei excepții, fie instanța a lăsat nerezolvată cererea sau un capăt de cerere. Principial, împrejurarea că o instanță pronunță o soluție pe fond asupra unui cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii și care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune însă, și existența raționamentului care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia, nici măcar în parte, este incompatibilă cu formularea de către judecător la momentul luării hotărârii, a unor judecăți succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării și aplicarea normei juridice incidente în situația dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei, instanța de control judiciar fiind în imposibilitatea de a verifica raționamentul juridic al instanței care pronunță o astfel de hotărâre, pentru a constata corectitudinea sau incorectitudinea sa. Curtea de la Strasbourg a statuat repetat, că art. 6 din Convenție nu obligă statele să creeze curți de apel sau de casație. "Totuși, dacă asemenea jurisdicții există, garanțiile instituite de acest text au a fi respectate" (a se vedea cauzele Levages Prestations Services v. Franța (1), 51/1995/557/643 paragraful 45 și Delcourt v. Belgia nr. 2689/65, hotărâre din 17 ianuarie 1970). Așadar, un stat care se dotează cu instanțe de această natură, are obligația de a veghea ca justițiabilii să se bucure de garanțiile fundamentale ale art. 6, accesul la justiție privind nu doar accesul la prima instanță, ci accesul la toate etapele procesului civil, accesul la instanțele superioare fiind guvernat de aceleași reguli (a se vedea cauzele Blandeau v. Franța (1), 9090/06 hotărâre din 10.07.2008 și Efstahiou și alții v. Greciei nr. 36998/02, hotărâre din 27.07.2006) . De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), a statuat în mod expres că: "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată (…). Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)". II. Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic, speței prezente deduse judecății, Curtea observă că unul dintre motivele de recurs ample ale reclamantei este acela al temeiniciei cererii sale în raport de actele normative speciale care reglementează organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române. Or, Înalta Curte constată faptul că aceste apărări esențiale (deoarece pun în discuție însăși recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei - drept de proprietate care face obiect al cererii pendinte de uzucapiune - în temeiul unor prevederi normative distincte) au fost invocate de către reclamantă atât în faza procesuală a fondului, cât și în apel. Astfel, atât prin cererea de chemare în judecată formulată de recurenta reclamantă, cât și prin întâmpinarea acesteia formulată în faza procesuală a apelului, ca și prin notele scrise depuse de recurentă în apel, această parte procesuală a precizat faptul că "interpretarea teleologică a întregii legislații care guvernează ideea de proprietate generată de raportul Biserică - Stat, în contextul lăcașelor de cult (capelele fiind asimilate lăcașelor de cult), nu lasă loc de tăgadă cu privire la dreptul de proprietate al subscrisei. Astfel, la art. 170 pct. 2 din Statutul pentru Organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe Române recunoscut prin H.G. nr. 53/2008 se precizează că "Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească ...", iar la punctul 3 se precizează faptul că "Sunt bunuri sacre cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcașurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele, etc.), odoarele și veșmintele bisericești, cărțile de ritual, cimitirele, etc.. .", respectiv "De asemenea, potrivit art. 2 din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești, aprobat prin Decizia nr. 32-234/1950 a Ministerului Cultelor, "sunt bunuri sacre cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, cum sunt: locașurile de cult (...)"" . Aceste apărări cu caracter esențial ale reclamantei nu au fost analizate absolut deloc de către tribunal și curtea de apel. Or, respingând cererea principală de uzucapiune formulată de reclamantă, instanța de apel era datoare ca în cadrul algoritmului său juridic, să analizeze apărările acesteia esențiale. Indiferent dacă le aprecia a fi întemeiate sau neîntemeiate, instanța de apel trebuia să cerceteze aceste apărări importante ale reclamantei și să și le însușească sau dimpotrivă, să le înlăture în mod argumentat, pentru a respecta astfel, dreptul acestei părți procesuale la un proces echitabil. Înalta Curte apreciază că apărarea în discuție, omisă din analiza instanței de apel, era de natură a influența inclusiv situația de fapt a cauzei, atât timp cât, în măsura în care ea ar fi fost găsită întemeiată, atunci reclamanta recurentă ar fi fost recunoscută drept proprietar al imobilului litigios. Pe de altă parte, se observă că această eventuală recunoaștere a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului litigios ar fi ridicat problema interesului acestei părți procesuale în formularea prezentei cereri de uzucapiune cu privire la același imobil. Aceste elemente sunt de natură a configura caracterul important al acestei apărări în cauză, inclusiv înrâurirea sa asupra situației de fapt a pricinii deduse judecății. Așadar, se constată că instanța de apel nu a răspuns unei apărări esențiale în cauză a recurentei prezente, apărare care punea în discuție inclusiv situația de fapt a raportului juridic al cauzei deduse judecății, astfel cum s-a expus și care, potrivit celor anterior enunțate, putea determina adoptarea unei alte soluții judiciare. Din această perspectivă enunțată, constatând faptul că instanța de apel nu a soluționat integral fondul cauzei, Înalta Curte apreciază că se află în imposibilitatea de a exercita controlul său jurisdicțional, exclusiv de legalitate, reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., control care trebuie să se grefeze pe situația de fapt stabilită complet de către instanțele devolutive ale fondului. Totodată, în raport de acest motiv de recurs concret analizat, care pune în discuție inclusiv un aspect de legalitate, nu doar de temeinicie, se constată că lipsește premisa controlului judiciar pe care Înalta Curte trebuie să îl desfășoare, atât timp cât instanța de apel nu a analizat în nici unul dintre considerentele deciziei sale, această chestiune importantă, analiză pe care instanța de recurs să o verifice sub aspectul corectitudinii în cadrul căii de atac prezente. Așadar, soluția obligatorie de casare cu trimitere se întemeiază și pe considerentul că în caz contrar, s-ar răpi părților, sub acest aspect, un grad de jurisdicție, contrar principiului fundamental al dreptului procesual intern al dublului grad de jurisdicție, precum și exigențelor imperative ale art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale. Inclusiv pentru aceste considerente, Înalta Curtea apreciază că nu poate fi suplinită direct în faza procesuală prezentă de recurs, omisiunea învederată. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 - art. 498 C. proc. civ., Curtea va admite recursul formulat, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, devenind inutilă în raport de soluția dată (prin prisma argumentelor ilustrate de Curte în prezenta decizie) asupra acestui motiv de recurs, analiza tuturor celorlalte motive de recurs formulate (care astfel, vor fi avute în vedere de instanța de trimitere, laolaltă cu ansamblul apărărilor contrapuse lor de către partea pârâtă intimată în cursul procesului), urmând ca în rejudecare, instanța de apel să analizeze și să stabilească situația de fapt și de drept a cauzei în mod complet, prin evaluarea deci, inclusiv a apărării esențiale omise din analiza sa. În rejudecare, instanța de trimitere va cerceta și amplul material probatoriu cu înscrisuri administrat de recurentă în faza procesuală a recursului, ansamblu probatoriu a cărui analiză a devenit inutilă în prezenta fază procesuală, ca urmare a soluției de admitere a recursului cu casare, anterior enunțată, urmând a pronunța o soluție legală și temeinică. PENTRU ACESTE MOTIVE,