ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2001/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată initial pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2017, reclamanta Parohia Dobroteasa a solicitat anularea Deciziei nr. 7290 din 14.09.2017 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului situat în municipiul București, Bd. x nr. 35 A (consemnat anterior în evidențele cadastrale pe Calea x, str. x bis și Calea x) sector 3.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1887 din 03 iunie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche a respins cererea formulată de reclamanta Parohia Dobroteasa în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta Parohia Dobroteasa, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în vederea suplimentării probatoriului administrat cu o expertiză tehnică în specialitatea topografie, având ca obiectiv identificarea terenului în litigiu, cu determinarea suprafeței acestuia și a configurației, iar în subsidiar, reținerea spre judecare pe fond a cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt a imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare adresate pârâtei, recurenta a apreciat că soluția instanței de fond este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, imobilul în discuție a fost preluat abuziv prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 130/1989. Incă din anul 1986 posesor al terenului este înscris Departamentul Cultelor, iar conform adresei nr. x din 05.04.2016 emisă de Secretariatul de Stat pentru culte, în calitate de continuator Departamentului Cultelor, nu există documente din care să rezulte care este actul sau temeiul juridic în baza căruia s-a realizat preluarea. In ceea ce o privește, recurenta a apreciat că, întocmai ca și în celelalte cazuri în care bunurile Parohiei Dobroteasa au fost preluate în temeiul Decretului Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 130/1989 și acest teren a intrat în proprietatea statului în baza aceluiași act normativ, de necontestat fiind faptul că, aproape în întregime, zona învecinată bisericii a fost demolată pentru construirea noului cartier. Planșele foto depuse în probațiune au avut rolul de a dovedi susținerile recurentei cu privire la demolarea vecinătăților bisericii. Fotografiile bisericii Dobroteasa din anul 1940, respectiv din anii '70 - începutul anilor '80 demonstrează clar faptul că lăcașul dispunea de un teren generos în jurul său, împrejmuit cu gard de fier forjat pe postament de beton. Pozele făcute la finele anilor '80 (când au început demolările în cartierul Dobroteasa) și la începutul anilor '90 relevă în mod evident că buldozerele care au ras totul în jur, au intrat în incinta și au distrus și curtea bisericii Dobroteasa, în jurul lăcașului rămânând pustiu, iar în fața scărilor bisericii, pe locul fostei grădini a parohiei, fiind realizate fundațiile blocului ce avea menirea de a masca biserica. Pentru a indica Decretul Consiliului de Stat nr. 130/1989 ca titlu în baza căruia s-a făcut preluarea, recurenta a procedat la compararea planului anexă cu alte planuri cadastrale ale zonei Dobroteasa (plan aferent anilor 1940 întocmit de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare, schițele întocmite cam în aceeași perioadă de Primăria Municipiului București cu ocazia inventarierii imobilelor din Sectorul II Negru, planuri aferente anilor '60, '70, '80), observând că biserica Dobroteasa era înconjurată de o curte ovoidală, mai largă în fața bisericii, unde erau trasate și două alei (corespunzătoare celor două porți de acces în incintă). In planul anexat la Decretul Consiliului de Stat nr. 130/1989 (unde erau reprezentate imobilele ce urmau a fi expropriate si demolate, respectiv cele foarte puține care nu urmau aceeași soartă), se poate observa că, fără a figura în vreo poziție a tabelului-anexă, o parte din terenul înconjurător al bisericii (anume cel aferent grădinii din fața sfântului lăcaș), este "rupt" din curtea bisericii, pe el figurând amprenta blocului M27, ale cărui fundații se apropiau la doar 2-3 metri de scările de intrare în biserică, acest bloc urmând să estompeze fațada bisericii Dobroteasa. Prin urmare, momentul elaborării acestui act normativ împreună cu planul său de demolări coincide cu momentul în care biserica Dobroteasa a rămas fără curtea împrejmuitoare, respectiv terenul a cărui restituire se solicită. Astfel, considerentele instanței de fond potrivit cărora nu s-a dovedit preluarea terenului cu titlul reprezentat de Decretul Consiliului de Stat nr. 130/1989 întrucât în cuprinsul acestui act nu este menționat în mod expres imobilul în litigiu, sunt greșite, în condițiile în care în planurile de demolări - anexă a actului normativ este inclus și bunul recurentei. In subsidiar, se poate în mod legitim reține preluarea în fapt a bunului imobil de către Statul Român, întrucât chiar și în lipsa formală a unui act normativ sau administrativ de deposedare, simplul fapt că în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000 se menționează că imobilul se regăsește în posesia statului (Departamentului Cultelor) constituie o prezumție de preluare abuzivă. Potrivit recurentei, din interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 rezultă în mod clar că legiuitorul nu a înțeles să excludă din sfera de aplicare a actului normativ situațiile în care preluările s-au realizat fără titlu, respectiv în fapt, ci dimpotrivă. Astfel, pe de o parte, sunt supuse restituirii și bunurile preluate în fapt în perioada de referință, iar pe de altă parte, în speță operează prezumția relativă a preluării abuzive, în condițiile în care recurenta a dovedit că a deținut terenul în proprietate, în perioada de referință a legii, terenul fiind bun sacru inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. De asemenea, chiar dacă în prezent recurenta ocupă o parte din terenul în litigiu, fără însă a-l ocupa în întregime, astfel cum îl detinea înainte de preluarea sa de către Statul Român, acest fapt nu este suficient pentru a justifica respingerea ca neîntemeiată a cererii sale, ci dimpotrivă, tocmai faptul că și în continuare o suprafață de peste 100 m.p. este "ruptă" din întreg dovedește contrariul celor reținute de instanța de fond, respectiv faptul că preluarea a avut loc, iar recurenta nu mai deține terenul în forma și suprafața de dinaintea preluării. Concluzionând, recurenta a apreciat că instanța de fond a încălcat prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în sfera imobilelor supuse restituirii fiind incluse atât cele preluate cu titlu, cât și fără, dar în mod abuziv. Conform dispozitiilor art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 90/2004, cererile de retrocedare vor fi însoțite de acte doveditoare, sintagma de "acte doveditoare" fiind explicată în cuprinsul pct. 13 din Normele metodologice de punere în aplicare a O.U.G. nr. 90/2004: - " a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive; b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu; c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive; ... e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale; f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale". Nedând valoare probatorie înscrisurilor reprezentate de adresa din 04.01.2006 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidența imobiliară și cadastrala - Serviciul Evidență proprietăți și Adresei nr. x/1.08.2001 eliberată de Primăria Municipiului București - Direcția patrimoniu, evidență proprietăți, cadastru - Serviciul nomenclatură urbană, precum și Certificatului nr. x/22.04.2004 eliberat de Primăria Municipiului București - Direcția patrimoniu evidență proprietăți, cadastru, Serviciu nomenclatură urbană, acte din care rezultă că la nivelul anului 1986 posesor al terenului figura Statul Român, prin Departamentul Cultelor, instanța a încălcat art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 90/2004 și pct. 13 din Normele metodologice de punere în aplicare a O.U.G. nr. 90/2004 care fac referire la orice acte sau declarații.

Apărările formulate de intimată Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanta Parohia Dobroteasa a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ decizia nr. 7290/14.09.2017 prin care pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererile de retrocedare nr. x/5.12.2005 și nr. x/15.012.2005 depuse de reclamantă cu privire la retrocedarea imobilului situat în București, Bd. x, (consemnat anterior în evidențele cadastrale pe Calea x, str. x nr. 4bis, și Calea x), ca urmare a faptului că imobilul-biserică situat pe terenul solicitat nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000, iar solicitanta nu a depus, în termenul de 120 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013, înscrisuri din care să reiasă dovada preluării imobilului-teren, de către Statul Român în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prima instanță a validat actul administrativ emis de autoritatea pârâtă, reținând, în esență, că reclamanta deține toate atributele dreptului de proprietate cu privire la imobilul a cărui restituire o solicită și nu există vreo dovadă a preluării chiar și faptice a acestuia de către stat. În urma propriului demers de analiză a dispozițiilor legale incidente și a probelor administrate în cauză, Înalta Curte reține, în limitele criticilor formulate prin calea de atac promovată, că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari. Condiția premisă pentru admiterea cererilor formulate de foștii proprietari este, așadar, aceea ca imobilul a cărui retrocedare se solicită să fi fost preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist. De asemenea, art. 4 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000 instituie obligația solicitantului de a produce probe în sprijinul cererii de retrocedare, în timp ce prevederile art. 3 alin. (8) și (9) din același act normativ nu instituie în sarcina Comisiei speciale de retrocedare obligația de a administra probe în locul titularului cererii de retrocedare. Există, așadar, un drept și nu o obligație a Comisiei de a solicita relații privind situația juridică a imobilului și elementele de identificare a unității deținătoare. În prezenta cauză, recurenta a susținut faptul că terenul solicitat se află în proprietatea statului, ca urmare a demolării aproape în întregime a zonei învecinate bisericii, iar terenul ar fi fost preluat în temeiul Decretului Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 130/1989. În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte constată de decretul anterior menționat nu conține vreo mențiune în acest sens. Există, într-adevăr, mai multe imobile preluate de stat prin acest act, însă sunt fie clădiri (locuințe), fie imobile situate la alte adrese decât cea a imobilului din cauza de față care a avut adresele Calea x, str. x nr. 4bis și Calea x, iar nu Dobroteasa, nr. 2, 4 sau 16 ori A. . De asemenea, în mod just, s-a apreciat că fotografiile făcute în zonă ar fi putut proba cel mult o preluare în fapt a terenului, în contextul în care preluarea cu titlu presupune existența unui act administrativ ce conține o mențiune expresă de preluare a imobilului de la proprietar. Recurenta din prezenta cauză nu a probat, însă, nici preluarea în fapt a acestui teren, aceasta însuși arătând faptul că, după anul 1989, lucrările de construcții au fost sistate, locul rămânând liber și garantând monumentului istoric Dobroteasa (biserica) ieșirea la actualul Bulevard x. În același timp, contrar susținerilor recurentei, aspectele rezultate din adresa din 05.04.2016 emisă de Secretariatul de Stat pentru culte, în calitate de continuator al Departamentului Cultelor, nu sunt sensul celor pretinse de aceasta și nu dovedesc preluarea terenului în discuție, câtă vreme acesta nu se află în administrarea acestei instituții și nici nu figurează în situația centralizată a bunurilor din domeniul public sau privat al statului. În acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că preluarea imobilului de către stat trebuia să rezulte clar din evidențele autorității ori din situația faptică (ocuparea lui de către stat prin construcții, lucrări etc.), autorității nu i se poate cere să facă dovada unui fapt negativ, la fel cum atribuția pârâtei este aceea de a soluționa cererea de retrocedare a recurentei în raport de probatoriul administrat de aceasta și nu de a se comporta ca un reprezentant al statului care să administreze probe în susținerea ori combaterea probelor solicitantei. Înalta Curte nu poate primi nici argumentele recurentei referitoare la includerea în sfera imobilelor supuse restituirii atât a celor preluate cu titlu, cât și fără, dar în mod abuziv și constată că prima instanță nu a dat valoarea probatorie invocată de reclamantă adreselor emise în perioada 2001-2006 de direcțiile de specialitate din cadrul Primăriei București, apreciind, în mod just, că acestea nu dovedesc preluarea abuzivă a terenului de către Statul Român. Pe de altă parte, mențiunile din evidențele cadastrale nu dovedesc dreptul de proprietate, ci doar atestă configurația terenurilor și indică posesorii acestora, neproducând efecte juridice în sensul susținut de reclamantă. Chiar dacă intenția statului a fost de a prelua în fapt terenul pentru a construi două blocuri, blocurile nu au mai fost construite, terenul rămânând nu doar în proprietatea, ci și în posesia reclamantei, neschimbându-se situația juridică a acestuia de la momentul dobândirii acestuia până în prezent. De asemenea, pretinsele diferențe de suprafețe invocate de recurentă nu dovedesc, nici ele, preluarea abuzivă a terenului, astfel că soluția de constatare a legalității deciziei contestate este corectă, autoritatea pârâtă, dar și prima instanță analizând înscrisurile depuse în dosarul aferent cererilor de retrocedare, raportat la prevederile OU.G. nr. 94/2000. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.