ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5430/2022

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27 august 2019, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 8676/27.06.2019, emisă de pârâtă;

(ii) obligarea pârâtei la soluționarea dosarului de retrocedare nr. x/2005 si a dosarului de retrocedare nr. x/15.12.2005, în sensul restituirii în natură a imobilului teren în suprafață de 1112 mp situat în București, Calea x, sau în str. x, sector 3 și acordării de despăgubiri pentru construcția demolată în suprafață de 598,28 mp.

1.2. Prin sentința civilă nr. 42 din 10 ianuarie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 20 mai 2020.

Prin sentința civilă nr. 1137 din 4 noiembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1137 din 4 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea la rejudecare, iar în subsidiar, admiterea cererii de chemare în judecată.

Consideră recurenta-reclamantă că instanța de fond nu a aplicat corect prevederile legale incidente speței și nu a analizat actele depuse în dosarul administrativ constituit de Comisia Specială de Retrocedare.

Astfel, în ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate, susține recurenta-reclamantă că instanța de fond nu a analizat adresa emisă de Primăria Municipiului București sub nr. x/11.01.2019, din care rezultă că, la nivelul anului 1986, imobilul cu adresa str. x, cu suprafață de teren de 1112 mp și clădire 438 mp, era în posesia Departamentului Cultelor. De asemenea, nu a ținut cont nici de mențiunile din Decretul de expropiere nr. 130/29.05.1989, care, în Anexa 1, la poziția nr. 103, arată că Parohia Dobroteasa este înscrisă cu o suprafață de teren de 1112 mp.

Susține recurenta-reclamantă că prima instanță nu a motivat de ce reclamanta nu ar putea beneficia de prezumția legală de proprietate în raport de actul de preluare, în condițiile în care Comisia Specială de Retrocedare nu a depus dovezi din care să rezulte că cei 216 mp ar fi avut alt proprietar.

De asemenea, instanța de fond nu a dispus administrarea probelor necesare stabilirii situației de fapt imobilului, din perspectiva posibilității restituirii în natură a terenului în suprafață de 1112 mp, întemeindu-se doar pe o adresă emisă de Primăria Municipiului București. Chiar dacă reclamanta a susținut că terenul nu este ocupat în întregime de punctul termic, instanța de fond nu a solicitat PMB să comunice actele doveditoare ale înregistrării terenului ca spațiu verde și nici nu a dispus efectuarea unei expertize topografie, prin care să se constate care este suprafața de teren ocupată de punctul termic și dacă este afectată de rețele edilitare.

Mai arată recurenta-reclamantă că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor pentru construcția demolată, deși reclamanta a prezentat argumente în sensul în care, în noțiunea de "imobil", astfel cum este prevăzută în legislația specială, se includ atât terenul, cât și construcția. Consideră că, atât timp cât construcția existentă se poate restitui în natură, atunci se pot acorda despăgubiri și pentru construcția demolată.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui prevederi se încadrează criticile formulate în calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 8676 din 27.06.2019, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a constatat calitatea de persoană îndreptățită a recurentei-reclamante A. pentru a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 și a propus acordarea de măsuri compensatorii pentru terenul în suprafață de 896 mp, situat în București, fosta str. x.

Totodată, Comisia a respins cererile de retrocedare nr. x/2005 și nr. x/15.12.2005, în ceea ce privește: (i) solicitarea de restituire în natură a terenului în suprafață de 896 mp (constatând că terenul este ocupat de punct termic și este afectat de sistematizarea zonei); (ii) solicitarea de restituire a suprafeței de 216 mp teren (întrucât reclamanta nu a făcut dovada proprietății); (iii) solicitarea de acordare de măsuri reparatorii pentru construcția demolată (motivat de împrejurarea că acest imobil nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000).

Recurenta-reclamantă a contestat decizia Comisiei Speciale de Retrocedare, solicitând obligarea autorității de a-i restitui, în natură, terenul în suprafață totală de 1112 mp, precum și de a-i fi acordate despăgubiri pentru construcția demolată.

Prin sentința civilă nr. 1137 din 4 noiembrie 2020, prima instanță a constatat caracterul neîntemeiat al acțiunii și a menținut decizia contestată.

În raport de această expunere succintă a datelor speței, Înalta Curte constată că reprezintă chestiuni disputate în cauză următoarele:

a) suprafața terenului solicitat spre retrocedare, pentru care reclamanta poate face dovada dreptului de proprietate;

b) posibilitatea restituirii în natură a terenului;

c) posibilitatea acordării de despăgubiri, în condițiile O.U.G. nr. 94/2000, pentru construcția edificată pe teren, dar care în prezent este demolată.

În ceea ce privește prima dintre problemele litigioase anterior enumerate, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a solicitat restituirea terenului în suprafață de 1112 mp, însă din înscrisurile depuse în dosarul administrativ, care au fost enumerate și în cuprinsul sentinței recurate (extras de carte funciară, planuri cadastrale, proces-verbal de inventariere, documente fiscale), prima instanță a concluzionat în sensul reținut de Comisia Specială de Retrocedare, respectiv că s-a dovedit existența dreptului de proprietate doar pentru 896 mp.

În recurs, reclamanta s-a prevalat de dispozițiile art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000, apreciind că, la stabilirea întinderii dreptului de proprietate, trebuiau luate în considerare prevederile Decretului de expropiere nr. 130/29.05.1989, în cuprinsul căruia Parohia Dobroteasa este înscrisă cu o suprafață de teren de 1112 mp. (n.r.: deși în recurs reclamanta s-a rezumat la a susține incidența normei având conținutul de mai sus, fără a o indica în mod expres, se are în vedere că acesta este singurul text de lege din cuprinsul O.U.G. nr. 94/200, care reglementează ipoteza reconstituirii dreptului de proprietate în limitele stabilite prin actele de preluare).

Potrivit art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000: "(4) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (5) În aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar." Așadar, stabilirea existenței și întinderii dreptului de proprietate se poate face prin raportare la actul de preluare doar în ipoteza în care nu există probe contrare, iar în cauza de față există suficiente înscrisuri din care rezultă că recurenta-reclamantă face dovada proprietății doar cu privire la 896 mp, iar nu pentru suprafața de 1112 mp, menționată în decretul de expropriere. Astfel fiind, nu este necesar a se face aplicarea art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000, care reprezintă o modalitate subsidiară de stabilire a întinderii dreptului de proprietate, câtă vreme suprafața terenului ce face obiectul cererilor de retrocedare rezultă din înscrisuri.

În sprijinul susținerilor sale, recurenta-reclamantă a invocat și datele ce rezultă din adresa emisă de Primăria Municipiului București sub nr. x/11.01.2019, potrivit căreia, la nivelul anului 1986, imobilul cu adresa str. x, cu suprafață de teren de 1112 mp și clădire 438 mp, era în posesia Departamentului Cultelor .

Or, Înalta Curte reține că informațiile din această adresă nu se coroborează cu restul înscrisurilor avute în vedere atât de Comisia Specială de Retrocedare, cât și de instanța de fond. Primăria Municipiului București arată în mod expres în cuprinsul adresei amintite că evidențele cadastrale în care figurează imobilul cu suprafața terenului de 1112 mp, au fost "întocmite pe bază de declarații la nivelul anului 1986", ceea ce semnifică întocmirea lor exclusiv în funcție de declarațiile unilaterale ale posesorului și lipsa unei verificări/coroborări a acestor informații cu cele ce rezultă din actele oficiale de proprietate.

Prin urmare, această adresă nu poate fi avută în vedere ca dovedind dreptul de proprietate al reclamantei, la nivelul anului 1986, pentru o suprafață de teren de 1112 mp, dar este rezonabil a prezuma că mențiunile din decretul de expropiere, emis trei ani mai târziu, în anul 1989, au avut în vedere aceste evidențe cadastrale, întocmite pe baza declarațiilor unilaterale ale posesorului de la acea vreme.

Înalta Curte constată că, din restul înscrisurilor avute în vedere de intimata-pârâtă și de instanța de fond, enumerate în cuprinsul Deciziei nr. 8676/27.06.2019 și al sentinței recurate, rezultă că recurenta-reclamantă a avut în proprietate, a înscris în cartea funciară provizorie (și a plătit impozit) doar pentru suprafața de teren de 896 m.p., astfel încât în mod corect Comisia Specială de Retrocedare a respins cererile recurentei-reclamante în ceea ce privește diferența de teren de 212 mp. Este de observat și că recurenta-reclamantă nu a contestat conținutul înscrisurilor depuse în dosarul administrativ, însă a considerat în mod eronat că prevalează mențiunile din decretul de expropiere și din adresa emisă de Primăria Municipiului București sub nr. x/11.01.2019.

Cea de-a doua chestiune litigioasă privește modalitatea de retrocedare a imobilului, recurenta-reclamantă apreciind că terenul în discuție putea fi restituit în natură. În acest sens, în recurs s-a susținut că instanța de fond nu a administrat toate probele necesare stabilirii situației de fapt concrete a terenului, inclusiv expertiza specialitatea topografie, judecătorul cauzei întemeindu-se pe conținutul adreselor comunicate de Primăria Municipiului București, din care rezulta că terenul este ocupat de punctul termic și este afectat de rețele edilitare/spațiu verde.

Înalta Curte are în vedere că, la termenul de judecată din 21.10.2020, mandatarul reclamantei, prezent în ședința de judecată, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei și, la interpelarea instanței de fond, a arătat că lasă la aprecierea instanței administrarea probei cu expertiză. Astfel fiind, judecătorul cauzei a administrat proba cu înscrisuri și a acordat cuvântul asupra fondului cauzei.

Înalta Curte constată că, potrivit dreptului procesual civil, reclamantul are dreptul și obligația, în temeiul principiului disponibilității și al dispozițiilor art. 194 alin. (1) lit. e), art. 249 și art. 254 C. proc. civ., de a arăta dovezile și a propune probele care susțin pretențiile formulate în cerere. Instanța de judecată poate dispune probe suplimentare doar dacă apreciază că cele propuse de părți nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, conform art. 254 alin. (5) și art. 22 C. proc. civ.

Or, în cauză, instanța de fond a apreciat că probatoriul cu înscrisuri este suficient pentru soluționarea cauzei, în condițiile în care, la termenul la care s-au propus și încuviințat probele, reclamanta nu a solicitat administrarea probei cu expertiză și nu a arătat care ar fi obiectivele unei astfel de lucrări cu caracter tehnic. Drept urmare, recurenta-reclamantă nu poate invoca, în recurs, administrarea unui probatoriu insuficient de către instanța de fond, câtă vreme însăși reclamanta a considerat că expertiza tehnică de specialitate nu este hotărâtoare pentru soluționarea cauzei, lăsând la aprecierea instanței încuviințarea acestei probe.

Recurenta-reclamantă a susținut și că instanța de fond nu a solicitat Primăriei Municipiului București să comunice actele doveditoare ale înregistrării terenului ca spațiu verde, în raport de adresa emisă de această autoritate, care atestă situația imobilului. Această critică este nefondată, pentru aceleași motive expuse anterior, câtă vreme reclamanta nu a solicitat încuviințarea probei la termenul de judecată din 21.10.2020. Pe de altă parte, instanța nu era învestită cu verificarea legalității adresei emise de Primăria Municipiului București cu privire la situația terenului în discuție, astfel că nu era relevantă, în soluționarea cauzei, atașarea la dosar a înscrisurilor ce au stat la baza înregistrării terenului ca spațiu verde.

Ultima chestiune litigioasă privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru construcția aflată pe teren, în prezent demolată. Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond ar fi făcut o greșită interpretare a noțiunii de "imobil", astfel cum este prevăzută în O.U.G. nr. 94/2000, respectiv fără a observa că această sintagmă include atât terenul, cât și construcția.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 1 alin. (3) O.U.G. nr. 94/2000, "Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Totodată, pct. 3 al Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, cu modificările ulterioare precizează că: "Nu intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum și construcțiile demolate".

Din textele de lege precitate, rezultă că pot face obiectul retrocedării în condițiile O.U.G. nr. 94/2000 numai construcțiile existente, iar nu și construcțiile demolate. Recurenta-reclamantă nu a indicat vreun text de lege care să permită acordarea de despăgubiri pentru această din urmă categorie de construcții, iar nemulțumirile sale referitoare la modul diferit de reglementare, de către legiuitor, a modalității de restituire/acordare de despăgubiri în cazul construcției existente/demolate, nu face obiectul analizei instanței de contencios administrativ, ci reprezintă o critică adusă modalității de legiferare, care poate face doar obiectul unei eventuale excepții de neconstituționalitate.

Este de observat că nu se confirmă nici critica recurentei-reclamante prin care s-a susținut nepronunțarea de către instanța de fond asupra cererii de acordare a despăgubirilor pentru construcția demolată, câtă vreme din cuprinsul sentinței recurate rezultă o situație diferită, primele patru paragrafe ale considerentelor tratând această pretenție a reclamantei, din perspectiva legislației incidente și a dezlegărilor date de Curtea Constituțională.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința recurată este dată cu aplicarea corectă a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, în sensul reținerii caracterului legal al Deciziei nr. 8676/27.06.2019, iar criticile recurentei-reclamante nu sunt apte să conducă la reformarea soluției instanței de fond.

În consecință, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1137 din 4 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2022.