ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 880/2022

Ședința publică din data de 14 aprilie 2022

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 26 mai 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Parohia "Sfânta Ecaterina", ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate, în principal, dobândirea dreptului de superficie prin uzucapiunea de 10 ani sau, în subsidiar, prin uzucapiunea de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor, asupra terenului în suprafață de 80 mp, situat în București, strada x, nr. 5, pe care se află edificată construcția acesteia și să se dispună efectuarea mențiunilor cuvenite în Cartea Funciară.

Pârâta Parohia "Sfânta Ecaterina" a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale, netimbrării, inadmisibilității și informității, iar, pe fondul cauzei, a cerut respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

Reclamanta a formulat cerere modificatoare a acțiunii în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârâtă, și a Arhiepiscopiei Bucureștilor, pretențiile deduse judecății și considerentele rămânând identice.

Tribunalul a încuviințat cererea, de lărgire a cadrului procesual pasiv și de modificare a acțiunii, și a dispus introducerea în cauză a Arhiepiscopiei Bucureștilor, ca pârâtă.

În cadrul întâmpinării depuse Arhiepiscopia Bucureștilor a ridicat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

Prin încheierea din 13 martie 2018 a fost unită cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Arhiepiscopia Bucureștilor, au fost respinse excepțiile netimbrării și informității acțiunii, invocate de pârâta Parohia "Sfânta Ecaterina" și a fost calificată ca apărare de fond excepția inadmisibilității, invocată de Parohia "Sfânta Ecaterina".

La termenul de dezbateri din 15 mai 2018, reclamanta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a ambelor pârâte.

Prin sentința civilă nr. 1180 din 15 iunie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Arhiepiscopiei Bucureștilor și a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei părți ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Parohiei "Sfânta Ecaterina" și a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 1238A din 5 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul și a obligat apelanta la plata către intimata Parohia "Sfânta Ecaterina" a sumei de 1.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Hotărârea de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamanta A..

Aceasta a susținut nelegalitatea hotărârii instanței de apel dezvoltând critici sub mai multe aspecte.

Însă, întâi, a reproșat instanței că nu s-a aplecat asupra pricinii prin efectuarea unui examen amănunțit, deși era obligată să verifice și să administreze un probatoriu adecvat care să conducă la o evaluare corectă a litigiului. Din această perspectivă hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, astfel cum se dispune în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Critica sub aspectul aprecierii naturii construcției se bazează pe interpretarea greșită a prevederilor anexei 2 a Legii nr. 50/1991, potrivit cărora construcțiile cu caracter provizoriu sunt construcțiile autorizate ca atare, indiferent de natura materialelor utilizate, care, prin specificul funcțiunii adăpostite ori datorită cerințelor urbanistice impuse de autoritatea publică, au o durată de existență limitată, precizată și prin autorizația de construire.

A menționat recurenta că, de regulă, construcțiile cu caracter provizoriu se realizează din materiale și alcătuiri care permit demontarea rapidă în vederea aducerii terenului la starea inițială și sunt de dimensiuni reduse. Din categoria construcțiilor cu caracter provizoriu fac parte chioșcuri, tonete, cabine, locuri de expunere situate pe căile și în spațiile publice, corpuri și panouri de afișaj, firme și reclame, copertine, pergole ori altele asemenea.

Teza susținută de recurentă este aceea că în speța dedusă judecății construcția este realizată din beton, cărămidă și nu poate fi demontată spre a fi instalată într-o altă locație, prin urmare nu este vorba despre o construcție provizorie care permite demontarea rapidă. Mai mult, construcția este ridicată la fața locului pe o placă de beton, aspect ce exclude demontarea acesteia.

De asemenea, hotărârea de apel se fundamentează pe un raport de expertiză ale cărei concluzii nu sunt pertinente în raport de normele tehnice și de dispozițiile instanței de judecată așa cum reiese din încheierea de la 22 iunie 2020. Expertul tehnic a disimulat răspunsul neechivoc cu privire la obiectivul stabilit, iar instanța a trecut peste acest aspect. În cuprinsul celui de-al doilea raport de expertiză s-a reținut că, prin definiție, organizația de șantier este provizorie, fără însă să se facă o referire clară cu privire la natura construcției în litigiu. Instanța a omologat raportul de expertiză și a validat concluziile expertului, deși nu au o fundamentare tehnico-științifică sau legală.

Astfel, în opinia recurentei, construcția prezintă caracter durabil, fiind realizată în urmă cu 30 de ani, în stare perfectă de funcționare și cu toate utilitățile necesare unei construcții.

Pentru aceste argumente, a considerat că instanța de apel a realizat o interpretare lacunară a dispozițiilor din anexa 2 a Legii nr. 50/1991 când a constatat natura provizorie a construcției prin raportare strict la lipsa fundației și a ignorat modalitatea de construire, materialele folosite, posibilitatea demontării și remontării, elemente esențiale în stabilirea naturii construcției.

A făcut referire în recurs și la declarația martorului B., care nu a fost valorificată, deși este relevantă în stabilirea naturii construcției.

Un alt aspect supus dezbaterii este acela că instanța de apel s-a raportat la neîndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru constatarea uzucapiunii - inexistența unui act juridic de natură a conferi un drept de folosință asupra terenului de sub construcție, or, în speță, pretențiile recurentei reclamante au vizat constatarea unui drept de superficie asupra terenului de sub imobil și nicidecum a unui drept de proprietate. Opinia recurentei este că la momentul achiziționării construcției terenul aparținea Statului, iar odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului s-a transmis și un drept de folosință gratuită asupra terenului.

A considerat că situația de fapt premisă a superficiei este îndeplinită, iar datele concrete ale speței nu relevă incidența unui alt mod de folosință al imobilului și sunt întrunite cumulativ cerințele prevăzute de art. 1846-1847 și 1860 din vechiul C. civ., aplicabil cauzei.

Ultima critică a recursului se axează pe aplicarea greșită a prevederilor art. 1860 C. civ. ce reglementează instituția joncțiunii posesiilor. Pe definiția textului legal, orice posesor posterior are facultatea spre a putea invoca dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, să unească posesia sa cu cea a autorului. Autor, în sensul art. 1860 C. civ., nu este titular al dreptului de proprietate sau al unui alt drept real. În acest punct al analizei dispozițiilor art. 1860 C. civ., recurenta a criticat considerentul instanței, potrivit căruia pentru a putea invoca cu succes joncțiunea posesiei sale cu cea a posesorului anterior, reclamanta trebuie să fie succesor în drepturi universal sau cu titlu universal al autorului ori, în cazul unui succesor cu titlu particular, să existe un titlu translativ de proprietate valabil încheiat. Noțiunea de autor în sensul art. 1860 C. civ. nu trebuie interpretată restrictiv, întrucât ar determina inaplicabilitatea normei, în condițiile existenței unui titlu translativ de proprietate valabil posesorul actual fiind în măsură să invoce uzucapiunea de scurtă durată.

Recurenta reclamantă a arătat că a probat raportul juridic între aceasta și autorii săi, iar posesia întrunește atât elementul material, corpus, prin exercitarea de fapte de stăpânire materială asupra terenului, cât și elementul psihologic, animus, stăpânirea bunului fiind exercitată pentru sine, sub nume de proprietar. De asemenea, posesia este una neviciată conform art. 1847 C. civ., adică continuă, netulburată și publică, contrar reținerilor instanței de apel. Continuitatea posesiei se reflectă în împrejurarea că actele de stăpânire ale recurentei reclamante și anterior, ale autorilor săi, au fost exercitate cu regularitate în raport de natura bunului, fapt ce rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză. Caracterul netulburat al posesiei reiese din declarația de martor, precum și faptul că reclamanta a fost recunoscută drept proprietar în zonă. Nu în ultimul rând, posesia a fost exercitată în văzul tuturor, astfel că nu se poate contesta caracterul public al acesteia prin invocarea dispozițiilor art. 1852 C. civ.

În considerarea criticilor expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea pricinii spre rejudecare la instanța de apel.

Prin întâmpinare, intimata Parohia "Sfânta Ecaterina" a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a produce dovezi.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru și a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 9 decembrie 2021, recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată la 14 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Criticile vizând aprecierea greșită a naturii construcției și a condițiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune și joncțiunea posesiilor pun în discuție chestiuni de nelegalitate a deciziei recurate, astfel că vor fi circumscrise punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. "Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material’’.

Se mai impută instanței de apel o lipsă de motivare în câmpul dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și a celor pentru care au fost înlăturare susținerile părților. Înalta Curte observă că recurenta nu a dedus judecății o critică concretă susceptibilă de a fi evaluată prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci s-a rezumat la a susține că instanța de apel nu a analizat pricina și nu a administrat un probatoriu care să conducă la o evaluare corectă a litigiului. Aserțiunea este formulată de o manieră generală și fundamentează, mai degrabă, o chestiune de netemeinice și nu de nelegalitate a hotărârii din sfera motivării, astfel că nu poate fi privită din unghiul dispozițiilor care reglementează casarea pentru nemotivare.

În fond, reclamanta A. a promovat împotriva pârâtei Parohia "Sfânta Ecaterina" o acțiune în constatare având ca obiect dobândirea dreptului de superficie prin uzucapiunea de 10 ani sau, în subsidiar, prin uzucapiunea de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor, asupra terenului în suprafață de 80 mp, situat în București, strada x, nr. 5, pe care se află edificată construcția acesteia.

Argumentele recurentei care vin să demonteze concluzia instanțelor anterioare cu privire la natura provizorie a construcției, obstacol în calea dobândirii dreptului de superficie prin uzucapiune, nu sunt în măsură a fundamenta nelegalitatea deciziei atacate.

Recurenta s-a prevalat de definirea în termeni de specialitate a construcțiilor cu caracter provizoriu, astfel cum este prevăzută în cuprinsul Anexei nr. 2 la Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, și a expus că acestea sunt realizate din materiale și alcătuiri care permit demontarea rapidă în vederea aducerii terenului la starea inițială și se caracterizează printr-o durată de existență limitată. În contradicție cu aceste caracteristici, bunul obiect al dreptului de superficie este construit din materiale durabile (beton, cărămidă) și nu permite demontarea, spre a fi instalat într-o altă locație.

Înalta Curte reține, contrar aserțiunilor anterioare, că așa cum rezultă din raportul de expertiză judiciară întocmit în dosarul nr. x/2015, în care s-a judecat acțiunea în evacuare formulată de reclamanta Parohia Sfânta Ecaterina în contradictoriu cu pârâții C., A. și C., cu privire la imobilul teren situat în București, întreaga construcție nu are fundație și este așezată pe o platformă de beton cu grosime variabilă între 10 și 15 cm. De asemenea, depozițiile de martori audiați în prezentul litigiu relevă aspectul că, anterior dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă, construcția se înfățișa drept o organizare de șantier folosită de D., ulterior devenită E. S.A., pentru activitatea de construire a blocurilor de locuințe din proximitatea Pieței Unirii.

Instanțele anterioare s-au bazat pe aceste constatări și au reținut, în mod întemeiat, că prin caracteristicile conferite și modul de utilizare, construcția nu întrunește cerințele unui bun imobil pentru a se reține un drept de folosință asupra terenului pe care a fost edificată construcția, având caracter provizoriu și posibilitatea de a fi deplasată.

Astfel, susținerile recurentei în sensul că instanța de apel ar fi interpretat greșit natura construcției nu sunt fondate și urmează a fi înlăturate ca atare.

Criticile referitoare la interpretarea probelor și aprecierea situației de fapt nu pot fi cenzurate de prezenta instanță, întrucât nu se plasează în sfera motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Acestea au semnificația unor chestiuni de netemeinicie în condițiile în care prin intermediul lor se tinde la reevaluarea situației de fapt și reconsiderarea probațiunii administrate în cauză, ceea ce excedează verificărilor ce pot fi efectuate în recurs, cale de atac de reformare prin intermediul căreia se declanșează exclusiv un control de legalitate a hotărârii în limita motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Se mai notează că stabilirea situației de fapt constituie apanajul instanțelor de fond, iar instanța de recurs poate exercita doar un control de legalitate a hotărârii atacate și nu unul de temeinicie, care să conducă la schimbarea situației de fapt și reaprecierea probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Nefondată se vădește a fi și critica de apreciere a neîndeplinirii cerințelor impuse de lege pentru a opera uzucapiunea de scurtă durată, de vreme ce recurenta reclamantă nu a opus un act juridic care să ateste un drept de folosință asupra terenului de sub construcție. Acesta este și raționamentul îmbrățișat de Curtea de Apel, care nu a mai procedat la analizarea bunei-credințe în absența titlului în discuție, cele două exigențe impuse pentru constatarea uzucapiunii de scurtă durată fiind cumulative.

În legătură cu afirmația potrivit căreia terenul ar fi aparținut statului și că la momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra construcției s-ar fi transmis și un drept de folosință gratuită asupra terenului, reiterată în calea de atac a recursului, Curtea de Apel a reținut corect că această presupunere nu echivalează cu un just titlu provenind de la un neproprietar.

Ultima critică a recursului, grefată pe aplicarea greșită a prevederilor art. 1860 din vechiul C. civ., nu are suport legal.

Lecturând susținerile recurentei care înglobează acest motiv de nelegalitate, Înalta Curte observă că prin decizia atacată nu s-a statuat cu privire la interpretarea noțiunii de autor în accepțiunea prevederilor art. 1860 C. civ., critica formulată pe acest aspect neputându-și găsi corespondent în rațiunile instanței, pentru a fi cercetată.

Curtea de Apel a analizat îndeplinirea condițiilor pentru uzucapiunea de lungă durată în raport de situația de fapt conturată în cauză pe baza probatoriului administrat și a constatat judicios că foștii proprietari ai organizării de șantier erau societăți de construcții, D. și E. S.A., iar montarea acelor corpuri provizorii s-a făcut în scopul de a sprijini lucrările de construcție a blocurilor, fără a exista intenția de a se dobândi un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată. Astfel, societățile de construcții au folosit terenul în calitate de detentori precari și nu au efectuat acte din care să rezulte intervenirea precarității în posesie utilă conform art. 1858 C. civ..

Or, cât timp societățile de construcții care au amplasat organizarea de șantier au avut în vedere doar o folosință provizorie a terenului, pe perioada derulării procesului de construire a blocurilor de locuințe din zona Unirii, în mod corect instanța de apel a reținut că nu sunt întrunite condițiile posesiei în privința elementului intențional animus.

Pentru argumentele expuse, se constată că decizia de apel este la adăpost de criticile formulate de recurentă și, în consecință, recursul va fi respins, ca nefondat, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1238 A din 5 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 aprilie 2022.