ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2366/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă în data de 13.04.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Parohia Sfânta Cuvioasă Parascheva și Sfântul Ioan Rusul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București, prin Primar, ca prin hotărârea ce se va pronunța să i se constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune (îndelungă folosință) și accesiune imobiliară asupra următoarelor bunuri: teren intravilan, în suprafață de 1.200 mp, situat în București, str. x, prin uzucapiunea de 30 de ani; construcție (C1) Biserică locaș de cult ortodox, în suprafață de 126 mp, situată în București, str. x, prin accesiune imobiliară; construcție (C2) anexe oficiu parohial, în suprafață de 24 mp, situată în București, str. x, prin accesiune imobiliară. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 - art. 503, art. 1.890 C. civ. de la 1864, Legea nr. 489/2006 și Legea nr. 455/2006.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 434/23.02.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 582A/22.04.2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 593/27.02.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București în al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 778A/23.05.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, astfel cum a fost precizată și a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.132,68 mp, situat în București, str. x, astfel cum a fost identificat prin expertiza tehnică judiciară în specialitatea topografie, realizată de expertul tehnic A.; a admis excepția lipsei interesului reclamantei în formularea cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară; a respins cererea de constatare a dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară, ca lipsită de interes.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București, prin Primar General. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, reprezentate de art. 1.858 pct. 2 C. civ. Recurentul-pârât a arătat că instanța de apel, în rejudecare, a reținut că prima instanță ar fi stabilit că reclamanta din prezentul litigiu a exercitat elementul material al posesiei începând de la data ridicării bisericii (plasată în jurul anului 1945), iar aceste dezlegări nu ar fi fost contestate în apel, impunându-se în cadrul prezentei judecăți. De asemenea, tot instanța de apel, în rejudecare, a reținut că, în ceea ce privește elementul intențional (animus), instanța de apel ar fi stabilit, în primul ciclu procesual, că deschiderea rolului fiscal pe numele reclamantei (potrivit procesului-verbal nr. x/24.05.1971) a avut semnificația juridică a intervertirii detenției precare în posesie, conform art. 1.858 pct. 2 C. civ., ca act de rezistență la exercițiul dreptului de proprietate al intimatei, în urma acestui act, reclamanta începând să exercite o posesie utilă. Totodată, în rejudecarea apelului, instanța a constatat că niciun înscris aflat în dosarul fiscal al imobilului din București, str. x nu dovedește înscrierea fiscală a Departamentului Cultelor, în toată perioada în care acest dosar a fost constituit, interval de timp care a debutat în anul 1956 și continuă până în prezent, iar în acest dosar nu există nici cereri formulate de Departamentul Cultelor sau în numele acestuia, nici mențiuni realizate din oficiu, de organele fiscale. Mai arată și că instanța de apel, în rejudecare, a reținut, cu privire la evidențele cadastrale întocmite în anul 1986 și conservate de către pârât în format electronic, că aceste evidențe nu au la bază nicio manifestare de voință a Departamentului Cultelor, căreia să îi poată fi atribuită semnificația întreruperii posesiei exercitate de reclamantă, în raport de aceste considerente, instanța constatând că, în cauză, reclamanta a făcut dovada exercitării, începand din anul 1971, a unei posesii utile asupra terenului în suprafață de 1.132,68 mp, din București, str. x, astfel cum a fost identificat prin expertiza tehnică în specialitatea topografie, fiind, astfel, îndeplinite condițiile constatării dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată. Precizează că, din lecturarea considerentelor hotărârii atacate, se observă că instanța de apel, în rejudecare, pleacă de la o premisă total eronată, în sensul că prima instanță ar fi "stabilit că reclamanta a exercitat elementul material al posesiei începând de la data ridicării bisericii, în jurul anului 1945, iar aceste dezlegări nu au fost contestate în apel, impunându-se în cadrul prezentei judecăți", în condițiile în care instanța de fond "reține că reclamanta are calitatea de detentor precar", terenul în litigiu fiind dăruit Primăriei Municipiului București prin actul de donație din data de 13.03.1936, act prin care s-a stipulat că "sub niciun motiv, autoritatea comunală dăruită sau aceea care eventual ar înlocui-o nu are voie să schimbe destinația terenului dăruit", ceea ce "înseamnă că reclamanta nu este decât un detentor precar". Menționează, totodată, că prima instanța a mai reținut și că "împrejurarea că pârâtul a permis folosirea terenului și edificarea unor construcții nu este de natură a semnifica pasivitatea proprietarului, lipsa acestuia de diligență în privința bunului, ci, dimpotrivă, respectarea sarcinii impuse prin contractul de donație, a cărei încălcare ar fi putut conduce fie la intentarea de către donator sau succesorii săi în drepturi a unei acțiuni în exercitarea acesteia cu obligația sa la plata de daune-interese, fie la plata de daune-interese, fie la introducerea unei acțiuni, prin care să se solicite revocarea donației pentru neexecutarea sarcinii." Precizează că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în speță fiind incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., inclusiv soluția instanței de apel din primul ciclu procesual, fiind rezumată în mod eronat, în condițiile în care "Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut calitatea de detentor precar a apelantei-reclamante la momentul inițial", iar "rolul fiscal a fost deschis pe numele Parohiei în 1994, moment de la care, însă, nu este împlinit termenul de uzucapiune de 30 de ani." Or, chiar dacă prin decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se "aprecia dacă sunt sau nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru uzucapiunea de 30 de ani, conform art. 1.890 C. civ..", în opinia recurentului-pârât, instanța de apel, în rejudecare, aplică în mod greșit, în cauză, dispozițiile art. 1.859 pct. 2 C. civ. (singurul text de lege, normă de drept material avută în vedere la pronunțarea soluției), fără nicio referire la condițiile cumulative prevăzute de art. 1.890 C. civ., motivarea fiind contradictorie, cu rezumarea eronată a soluției (motivării) primei instanțe. Concluzionează în sensul că, dat fiind faptul că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 1.858 pct. 2 și art. 1.890 C. civ., precum și că aceasta cuprinde motive contradictorii, se impune casarea acesteia. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărări formulate în cauză În cauză nu a fost formulată întâmpinare de către intimata-reclamantă.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au formulat puncte de vedere, iar prin rezoluție a fost stabilit termen de judecată în cameră de consiliu, fără citare părți, la data de 30.10.2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, conform dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Rezultă, așadar, din conținutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres și limitativ reglementate de lege. În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancționată cu nulitatea. Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci și expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispozițiilor menționate anterior. Analizând susținerile formulate, se observă că, deși formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate. Astfel, deși printr-o primă critică, recurentul-pârât invocă nerespectarea prevederilor art. 1.858 pct. 2 C. civ. de la 1864, acesta se rezumă la a prezenta considerentele deciziei atacate, fără a formula critici concrete de nelegalitate în raport cu acestea, pentru ca ulterior să invoce că "instanța de apel, în rejudecare, pleacă de la o premisă total eronată, în sensul că prima instanță ar fi stabilit că reclamanta a exercitat elementul material al posesiei începând cu data ridicării bisericii, în jurul anului 1945, iar aceste dezlegări nu au fost contestate în apel, impunându-se în cadrul prezentei judecăți", în condițiile în care prima instanță ar fi reținut, de fapt, că "reclamanta are calitatea de detentor precar". Pe lângă aspectul că aceste susțineri nu antamează, în realitate, chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, ci doar contestarea unei situații de fapt, referitoare la modalitatea în care a fost stabilit cadrul factual - aspect de temeinicie, exclus controlului judiciar al instanței de recurs, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. - aceste susțineri au și un caracter pur formal, nefiind apte a fi deduse judecății în prezenta fază procesuală inclusiv din această perspectivă. Astfel, deși pretinde existența unei motivări într-o manieră necorespunzătoare, de către instanța de rejudecare, a hotărârii pronunțate, recurentul-pârât omite a formula o critică subsumabilă prevederilor art. 488 C. proc. civ., în condițiile în care susținerile formulate nu denotă, în realitate, pretinsa necorelare a considerentelor expuse de recurent. Reiese, așadar, cu evidență, din chiar conținutul considerentelor citate de către recurent că aspectul reținut de către instanța de rejudecare a fost acela al "elementului material al posesiei", aspect în legătură cu care prima instanță a reținut că "sub aspectul elementului material, tribunalul reține că din probele administrate în cauză rezultă că de la data ridicării bisericii (aproximativ în anul 1645) reclamanta a stăpânit terenul de 1.132,68 mp identificat de expertul în specialitatea topografie fiind construite și anexe și fiind efectuate și îmbunătățiri la acestea". Drept urmare, simpla referire la faptul că tribunalul ar fi reținut că "reclamanta are calitatea de detentor precar" nu reprezintă o critică de natură să permită exercitarea controlului judiciar al instanței de recurs, din moment ce acesta nu contrapune considerentelor deciziei atacate elemente concrete de nelegalitate, cât timp instanța devolutivă de control judiciar s-a referit exclusiv la cea dintâi parte a silogismului judiciar al primei instanțe, referitoare existența elementului material al posesiei (corpus), iar nu și la cea referitoare la elementul intențional (animus) - a cărui analiză este cea care a determinat reținerea tribunalului (invalidată de către instanța de prim control judiciar) în sensul că "reclamanta nu este decât un detentor precar" (la care face trimitere recurentul). Așadar, aceste susțineri nu sunt apte să permită cenzura instanței de recurs, din moment ce nu opun critici propriu-zise soluției instanței de apel. Nici afirmația recurentului referitoare la existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, critică aparent subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu învederează, în realitate, aspecte de nelegalitate în ceea ce privește considerentele care au stat la baza pronunțării soluției, din moment ce reținerile la care face referire recurentul se regăsesc în partea introductivă a deciziei atacate (la pagina 7), în timp ce analiza instanței de apel se regăsește la paginile 9-11 din actul jurisdicțional atacat, astfel încât motivele evocate nu se traduc în veritabile critici de nelegalitate. În acest sens, dispozițiile art. 461 C. proc. civ. prevăd în mod expres că partea are la îndemână posibilitatea formulării căii de atac doar împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii, precum și împotriva considerentelor acesteia. În egală măsură, nici cea din urmă susținere a recurentului, privitoare la lipsa unei analize a "condițiilor cumulative prevăzute de art. 1.890 C. civ..", nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, din moment ce recurentul s-a limitat doar la a formula susțineri generale, fără însă a arăta, în concret, maniera în care ar fi fost nesocotite respectivele prevederi legale. Or, a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel. Așadar, pentru a putea reține o critică de nelegalitate, nu este suficient a indica un anumit text de lege, ci de a arăta, punctual, în ce măsură norma de drept în discuție ar fi putut influența judecata înfăptuită în cauză. Pe lângă faptul că o astfel de argumentație lipsește, oricum conținutul normativ al art. 1.890 C. civ. de la 1864 reglementează strict, cu titlu general, instituția juridică a uzucapiunii de 30 de ani, în timp ce instanța de casare a stabilit obligația instanței de rejudecare de "a administra dovezi suplimentare care să lămurească situația de fapt, respectiv să clarifice cine a plătit rolul fiscal începând din anul 1971 și cum s-a ajuns ca în anul 1986 Departamentul Cultelor să fie înregistrat în rolul fiscal, analizând în ce măsură a existat sau nu o întrerupere a posesiei utile și apreciind dacă sunt sau nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru uzucapiunea de 30 de ani, conform art. 1.890 C. civ.." Prin urmare, din moment ce recurentul nu a formulat critici efective de nelegalitate în legătură cu condițiile cerute de lege pentru a opera uzucapiunea, respectiv existența unei "posesiuni continue, neîntrerupte, netulburate, publice și sub nume de proprietar", conform art. 1.847 C. civ. de la 1864, nici această din urmă susținere nu este în măsură să învestească în mod legal instanța de recurs.